Vracii lui Zamolxis

Tinerii din satul Poieni de Jos, județul Bihor, au moștenit o îndeletnicire care-i apără de boli și-i ferește de efectele crizei economice.

Descântecele și ritualurile din jurul plantelor de leac coboară de undeva, din negura vremurilor, laolaltă cu toată înțelepciunea vracilor lui Zamolxis. „Nu poți trata trupul fără a ține seama de suflet”, spuneau înaintașii noștri daci. „Plantele se culeg cu rugăciune, leacul se obține prin descântec, iar vindecarea vine din curățenia sufletească a omului”. Cu această învățătură primită de la bunicii lor, tinerii satului s-au pornit în afaceri cu plantele medicinale.

Pentru tinerii din Poieni de Jos, timpul se învârte în jurul plantelor. Anul începe cu ciuboțica-cucului, vara se încheie cu pedicuța, iar toamna se termină cu rădăcinile de la untul-pământului. Doar iarna-s în repaus, ca și plantele pe care le culeg.

Satul se întinde ca un șirag de mărgele la poalele Munților Apuseni, în partea de nord-est a Depresiunii Beiușului. Ziua-n amiaza mare, ulițele-s pustii. Nici țipenie de om. Toată suflarea satului este ocupată cu culesul, sortatul, uscatul plantelor medicinale și preparatul leacurilor. De la răsăritul soarelui și până la apus. Atât. După ce se lasă umbrele, nimeni nu mai pune mâna pe nicio floare. Plantele sunt lăsate să se odihnească până a doua zi, după ce se ia roua. Ca și ierburile lor de leac, oamenii par misterioși la început, apoi, pe măsură ce te apropii de ei, se deschid ca petalele florilor în razele soarelui de vară. La prima vedere, satul culegătorilor de plante pare o așezare de oameni avuți. Și așa și este, doar că averea lor nu stă în puterea banului, nu se măsoară în numărul camerelor de la stradă sau al mărcilor mașinilor străine de la poartă. Avuția lor de preț o poartă cu ei, în suflet.

Noua generație

Generația de 25 – 30 de ani a început să transforme tradiția strămoșilor în afaceri de familie. Obligați de viață. Timp de vreo zece ani, în perioada 1991 – 2004, părinții lor au neglijat comoara pe care o aveau chiar la ei în sat și s-au prins în vâltoarea căutării unui loc de muncă în țară ori străinătate. Noua generație și-a dat seama că nu are sens să-și irosească viața slujindu-i pe alții atâta timp cât vatra strămoșească le poate oferi un potențial uriaș pentru a-și dezvolta propriile afaceri. Și unii au început să se pregătească temeinic, urmând cursuri speciale, alții s-au înscris chiar la facultăți de profil. Apoi s-au întors în sat să preia de la bunicii și străbunicii lor învățătura de mare preț moștenită și transmisă cu sfințenie din tată-n fiu încă din cele mai vechi timpuri.

„Mie îmi pare rău că n-am început afacerea cu ceaiuri mai devreme. Mi-am pierdut timpul cu Facultatea de Drept și am mai lucrat, ca angajat, la un patron un an de zile”, povestește tânărul Călin Bodenciu.

El a învățat tainele plantelor de leac, dar și arta comercializării lor de la bunicul său.

„Nu poți vinde ceaiurile așa oricum, ca pe mere sau morcovi. Trebuie să știi rolul și rostul fiecărei plante, să poți să-i explici cumpărătorului pentru ce afecțiuni sunt bune, cât să ia și cum să le folosească. Bunicul meu prepara ceaiurile direct în fața cumpărătorului. În funcție de afecțiunea pe care spunea că o are, bunicul punea o linguriță de flori din planta aia, două din cealaltă și omul pleca mulțumit. Acum nu mai poți face asta. Legislația actuală ne obligă să vindem totul împachetat în cutii sigilate”, spune Călin.

O vreme a umblat cu bunicul vânzând ceaiurile prin târguri, stațiuni și piețele din țară. Acum a preluat afacerea și merge doar cu Florina, soția sa.

Satul cu I.F.-uri

În februarie 2009, satul Poieni de Jos a fost călcat de inspectorii Direcției Sanitar Veterinare și ai  Direcției de Sănătate Publică. În urma unui control fulger, oficialii sanitari i-au obligat pe săteni să-și transforme cămările în laboratoare, târnațul în cameră de primire, recepție plante, anexele în depozite și podurile caselor în uscătorii cu colțuri rotunde.

„Ne-au dat șase luni să punem la punct întregul flux tehnologic în conformitate cu noile cerințe legale. Să avem apă curentă, faianță, gresie în încăperile de lucru, becuri cu protecție, iar cei care lucrează cu plantele să aibă analizele medicale la zi. A fost o întreagă nebunie. Tot satul a început să construiască. Veneau mașinile cu materiale de construcție de la Beiuș mai ceva ca la ridicarea unui cartier de blocuri de lux. Noi ne-am făcut camere separate de cele în care locuim,” spune Florina.

Ca să poată vinde ceaiuri mai departe, aproape 40 de familii din generația lui Călin și a Florinei Bodenciu s-au înregistrat și autorizat afacerea cu leacuri naturale la Oficiul Registrului Comerțului ca Întreprindere Familială (I.F.). Au început să plătească la stat impozitul pe venit, să plătească CAS-ul și… dacă au plătit asigurările de sănătate, tot din câștigul net din ceaiuri, trebuie să plătească și la Casa de Pensii. Mai nou, la cerința clienților, tinerii vraci din Poieni de Jos trec pe S.R.L.- uri.

Cei care n-au putut să țină pasul cu cerințele impuse au rămas să muncească pentru cei care au reușit.

Bătălia pe secretele înaintașilor

Deși toți locuitorii satului, de la mic la mare, au în sânge culesul plantelor medicinale, mulți au cam neglijat rețetele străbune.

„Problema e că nu prea mai sunt bătrâni în sat, doar vreo doi, trei care mai știu rețetele acelea vechi de ceaiuri, tincturi și alifii și acum trag toți de ei să le divulge”, zice Călin. Pe vremuri, fiecare culegător de plante deținea propria taină a vindecării pe care nu o divulga străinilor nici în ruptul capului. Acum a apărut o problemă. De când sunt obligați să-și ambaleze, eticheteze și să menționeze pe fiecare produs ingredientele și gramajul folosit, a început concurența și copierea rețetelor unii de la alții.

„Poate să mă copieze cine cât vrea. Secretul meu e simplu: să fiu corect. Să pun acolo exact cât trebuie ca să fiu împăcat sufletește”, spune Călin Bodenciu. „Nu-ți trebuie mai mare plăcere pe lumea asta decât să vezi că un om vine la tine și-ți mulțumește pentru vindecarea pe care i-au adus-o produsele tale”, adăugă tânărul.

De la părintele său, Alexandru Albuț, fitoterapeut, Mihăiță, mezinul familiei, știe că toate plantele medicinale au putere maximă și sunt bune de leac doar dacă sunt culese sub strălucirea razelor de soare.

„Pufulița se culege doar între orele 14.00 și 15.00, menta, care-i planta mea de suflet, este bine să fie recoltată când razele soarelui se află chiar deasupra capului, iar gălbenele se culeg după ce se ia roua și până se lasă umbrele. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască orice culegător de plante. Însă, de un lucru sunt absolut convins: dragostea, ăsta-i secretul în tot ceea ce facem noi aici. Plantele sunt niște ființe vii, trebuie să le iubești, să le vorbești...”, ne mărturisește tânărul.

„Fiule, mi-a spus tatăl meu, bagă bine de seamă, plantele astea de leac nu se culeg oricum. Ai mare grijă când te duci să le culegi să ai sufletul curat. Nu care cumva să mergi ursuz. Să pui gândurile rele deoparte și să ai inima deschisă tot timpul. Fii încrezător în ceea ce faci, gândește-te tot timpul că munca ta o să aducă bucurie în casele altor oameni. Așa m-a învățat tatăl meu, iară eu cred cu tărie că, dacă nu pui suflet în ceea ce faci și nu ai iubire față de plante, atunci mai bine te apuci de altceva”, povestește Mihăiță.

Taina vindecării

Plantele se culeg cu rugăciune, leacul se obține prin descântec, iar vindecarea vine din curățenia sufletească a omului.

Alexandru Albuț a deprins meșteșugul leacurilor în timp, văzând și făcând totul sub îndrumarea directă a bătrânului său părinte.

„Acum mi-am mai îmbogățit și eu rețetele, ascultând pe unul și pe altul și vorbind cu oamenii de prin țară, dar rețetele de bază tot de la tatăl meu le știu. Astea-s sfinte, cum la fel de sfântă este și rugăciunea pe care trebuie s-o spun înainte să mă apuc de culesul florilor și curățenia sufletească pe care trebuie s-o am pe tot timpul mânuirii lor. Așa că oriunde oi fi, în țarină, în pădure sau în vârful muntelui, înainte să pun mâna pe prima plantă, mă întorc către răsărit, îmi fac semnul sfintei cruci și zic:

Doamne, Tată Creator,
Te rog să-mi vii în ajutor.
Doamne, Tu mă-nvrednicește
Mâinile mi le sfințește,
Orice flori culeg cu ele,
Păpădie, soc, sulfină,
Plante din a Ta grădină,
Dă-le leac și vindecare
Pentru toți oamenii care
Au un suflet bun, curat
Ca floarea ce-am căpătat.
Îndepartă tot ce-i rău
Când va bea din ceaiul meu.
Corpul lor îl luminează,
Gura le-o îndescleștează,
Boala piară în pustie
În loc lasă bucurie.
Amin.

„Înaintașii noștri aveau câte un descântec pentru fiecare plantă și-l rosteau la prepararea leacului și tămăduirea celui în suferință. Dar... s-au pierdut și astea odată cu orbirea banului. E mare păcat să dai omului un leac de vindecare numai de dragul banului. Trebuie să pui acolo măcar un gând bun, dacă altceva nu ai. Dumnezeu a lăsat câte o plantă pentru vindecarea fiecărei boli. Plantele fac jumătate, sufletul omului face partea cealaltă”.

Alexandru își amintește și azi de câteva ritualuri la care apucase să asiste pe vremea când era copil.

„Mi-amintesc de culegerea mătrăgunei. Ritualul se făcea în funcție de ceea ce voiai să faci cu planta: să desfaci o căsnicie sau să faci de dragoste ori să vindeci vreo boală grea. Apoi mai era un ritual al untului-pământului. Știu că la scoaterea rădăcinii nu trebuia să vorbești cu nimeni pentru ca puterea negativă a plantei să nu se întoarcă asupra celui care o săpa. Luna are o influență enorm de mare asupra puterii plantelor. Dacă ții cont de fazele și evoluția astrului nopții, ai leac pentru toate bolile. Astea nu erau vrăjitorii, cum s-ar putea crede, era modul de a trăi și a gândi al oamenilor din aceste locuri”, ne explică Alexandru, cu atitudinea aceea demnă, ca adevărat urmaș al lui Zamolxis.

Precizăm că, pe vremea Mariei Tereza, două femei de la Poieni de Jos, din familia Albuț și Avrămut, au mers la principele Imperiului austro-ungar care suferea de o boală gravă de piele și l-au vindecat cu plante. Atunci toți locuitorii din sat au primit împuternicire să vândă plante pe teritoriul imperiului.

(mai 2014)

Acest articol a apărut în revista Formula AS și publicația Fermierul bihorean, ediția din mai 2014.

Autor: MARIANA GAVRILĂ