Ultimul highighiș

Magia cântecelor bihorene vine din inima paltinului.

Viorile cu goarnă ale ultimului meșter din Bihor sunt făcute din măduva paltinului care cântă.

Dorel Codoban este singurul lăutar din țară care a reușit să construiască… vioara cu două goarne. Instrumentul muzical i-a apărut întâi în vis. „Am primit un dar de la Dumnezeu. Am făcut-o exact așa cum am visat-o, până-n cele mai mici detalii”, îmi explică meșterul lăutar.

De-a lungul timpului, vioara cu goarnă a pus hrana zilnică pe masa familiei Codoban din localitatea Lazuri de Roșia.

Paltinul din care sunt construite tradiționalele viori cu goarnă este singurul copac care acumulează muzica universului în toate fibrele sale. „Dintre toți ceilalți copaci, paltinul care-i pregătit să cânte îți face cu ochiul. Am aflat asta când mi-am construit prima higheghe cu goarnă”, zise lăutarul, în timp ce mângâia cu palmele-i bătute de coasă grumazul viorii sale. Lângă Stela, vaca pe care o scosese la păscut, Dorel Codoban meșterea la cel de-al treilea instrument muzical, unicat în lume. Prima vioară cu două goarne a vândut-o unui american, a doua a cumpărat-o un ungur, de care spune că n-a mai scăpat.

La cei 65 de ani ai săi, cât avea când l-am întâlnit prima oară în 2006, Dorel Codoban a ajuns să fie cunoscut peste țări și mări datorită viorilor sale cu goarnă la care cântă de se oprește lumea-n loc. De a-lungul anilor, instrumentele muzicale pe care și le-a conceput și construit singur au pus pe masa lăutarului hrana zilnică pentru toți membrii familiei sale și chiar l-au făcut actor de film.

Prin 2004 a jucat la Paris într-un film despre țiganii și nebunii din România. „Eu trebuia doar să cânt muzică țigănească la vioara mea cu două goarne,” spune lăutarul care, pudic și cu bun simț ca un veritabil om de la țară, roșește tot când dă să povestească de secvențele filmate.

„Acolo, la Paris, m-au pus odată să cânt în urma unei căruțe cu fân în care regizorii au pus doi țigani, fată și băiat, să se iubească, dezbrăcați în pielea goală. Aaai… Așa de jenă mi-o fost atunci că… până și arcușul viorii mi se muiase… de rușine ce-mi era. Cât m-am tot dus p-acolo pe străzile Parisului, după căruța cu țigani, m-am gândit numa’ la banii pe care mi-au promis că mi-i dau. Că mi-au dat… un milion și jumătate pe zi, cam cât iei într-o săptămână bună de coasă”, mărturisește actorul cu vioara.

Sunetul magic

Până la vârsta de 11 ani, Dorel Codoban n-a văzut higheghe, n-a știut de existența acestui instrument muzical. L-a descoperit întâmplător, ascuns în cutia învățătorului din sat. Curios, i-a atins strunele și a rămas vrăjit. Forța magică a sunetului i-a marcat întreaga existență pentru tot restul vieții.

„Învățătorul era de undeva de prin Vâlcea. Îl chema Ioan Comănescu, țin minte și astăzi. A fost repartizat la noi în sat și a stat în gazdă la mama mea. Printre puținele bagaje pe care le avea se afla și o cutie neagră pe care n-a deschis-o niciodată. Într-o zi, l-am pândit când a plecat de acasă și nu m-am putut abține, am deschis cutia. Atunci s-a întâmplat ceva cu mine. Sunetul scos de coardele pe care le-am atins m-au lovit direct aici… la inimă”, arată lăutarul, căruia cuvintele i se păreau prea puține pentru a descrie exact ceea ce a simțit.

Sucitoarea mamei

Învățătorul cu cutia lui cea neagră a plecat la scurt timp din sat, lăsând, fără să știe, imaginea viorii sale, vie în mintea unui copil de la țară.

„Eram în clasa a IV-a și la școală, în timp ce dascălul ne preda, eu desenam. Toate caietele mele și copertele de la cărți erau pline de viori și arcușuri. Disperat, învățătorul a venit la mama și i-a spus că ar face bine să-mi cumpere o vioară că altfel n-o scoate la capăt cu mine. Mama a primit vestea ca po’ măciucă-n moalele capului. O vioară, la vremea aceia, costa enorm, iar toată averea noastră sta în două capre. Prima dată m-a luat cu vorba bună, da’ după ce a văzut că eu nu și nu, m-a bătut într-o zi până a rupt sucitoarea, apoi m-o întrebat: «No, amu mai vrei higheghe?» «Numa’ dacă mă omori, atunci nu mai vreau», i-am spus. A început să plângă, s-a luat și s-a dus prin sat să-ntrebe dacă vrea careva să-i cumpere caprele. Atunci i-o spus cineva că bătrânul Ilie din capătul satului ar avea o vioară veche pe care nu i-o mai trebuie că se pocăise. Atâta mi-a trebuit mie, că, așa bătut cum am fost, m-am dus ață la bătrân. Eram în stare să fac orice să mi-o dea, da’ n-a fost nevoie. S-a dus și-a luat-o din pod și mi-o aruncat-o în curte ca pe ceva ce nu-ți mai trebuie. Era toată desfăcută, dezmembrată, dar io am adunat-o frumos și în noaptea aceea am dormit cu ea în brațe. Mă mai trezeam câteodată și-i atingeam corzile, s-o aud, și adormeam la loc”.

Banii primarului

A învățat să cânte și să-și așeze vioara cu tact pe umărul stâng de la niște țigani care-și aveau șatra la vreo doi kilometri de satul lui.

„Că să mă învețe, luam de acasă pe ascuns, cartofi, ouă, slănină și le duceam la țigani, iar ca să ajung la ei, trebuia să trec printr-o pădure pe unde numai urme de lupi vedeam. Da’ n-am avut bai și nici n-a trebuit mult că am învățat repede”.

Nu împlinise încă 14 ani, când vioara pe care i-o aruncase Ilie din podul casei i-a adus primul venit.

„Am cântat prima dată la cazanul de pălincă. M-o chemat primarul că-i plăceau la nebunie chefurile și mi-a dat 10 lei. Atât de bucuros am putut fi, că am fugit cu banii direct la mama care de atunci n-a mai blăstămat niciodată vioara mea”.

Au urmat colindele, nunțile, iar la primii 80 de lei câștigați, oamenii din sat au început să-l privească cu invidie.

„Mi-am cumpărat o bicicletă și un ceas de mână. N-avea nimeni în sat așa ceva, nici măcar primarul”, spune el, plimbându-și mândru privirea albastră peste viorile sale așezate cu grijă, în rastel ca puștile, pe o pătură țesută în război chiar de soția lui.

Scândura de pat

Lăutarul Dorel Codoban s-a însurat de tânăr. Cu Florița, o femeie blond-roșcată, cu doi ani mai tânără decât el. A fost dragoste la prima vedere.

„Aveam pe atunci 18 ani și am fost chemat să cânt la nunta fratelui soției mele. Acolo am văzut-o prima dată și atunci pe loc mi-am și spun că o să fiu cu ea orice ar fi. A acceptat, s-a mutat la mine și câteva zile am stat și ne-am uitat unul la altul… până într-o zi, când o găsesc pe Florița mea cu cele două traiste cu care venise, pregătită să plece acasă”, își amintește el.

„Eram tineri și nu știam noi așa de multe p’atunci, cum știu tinerii de azi. La început am crezut că așa trebuie să fie când ești măritată, da’ după aceea mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă”, interveni Florița, uitându-se cu dragoste la bărbatul care continua să lustruiască grumazul viorii. De teamă c-o pierde, lăutarul a început să tragă cu urechea la oamenii mai cu experiență din sat.

„Când m-am întors acasă, gata instruit, în noaptea aia am și rupt patul. A doua zi, m-am dus în pădure și-am tăiat un paltin că era copacul cel mai drept și-am refăcut patul din scândura lui. După aceea, mi-am dat seama că scândura de paltin este rezistentă, are rezonanță și m-am gândit să-mi construiesc viori din ea”, continuă lăutarul.

„S-a chinuit, săracu’… ani de zile a tot meșterit la piesele ei și apoi alți ani până a reușit să le îmbine”, adaugă femeia lui, demonstrându-ne mândră cum știe să monteze și ea piesele dintr-o vioară.

Vioara din vis

Dorel Codoban este ultimul meșter de viori cu goarnă din județul Bihor. A construit până acum peste 300 de astfel de instrumente muzicale. Vioara cu două goarne, însă, i-a apărut în vis într-o noapte, în urmă cu trei ani.

„Nici prin cap nu mi-a trecut că poate exista vioară cu două goarne până când am visat-o într-o noapte. Mi s-a arătat până în cele mai mici detalii, a doua zi m-am și apucat de lucru. A fost un dar primit de la bunul Dumnezeu”, zise lăutarul.

„Și cum cântă?”, l-am întrebat.

„Cântă de s-aude departe”, spuse, „iar nunta este ceva ce nu se poate face pe liniște și nici farmec n-are dacă folosești amplificarea electronică”. „Când cântă, îmbucură inimile, toată lumea ridică sprânceana, trage pălăria pe ceafă și-i veselă”, adăugă el.

Cu vioara lui cu două goarne, lăutarul - constructor a umblat pe la târguri, a fost la festivaluri naționale și internaționale, dar nici n-a ratat vreo nuntă din depresiunea Beiușului.

„Noi am fost oameni nevoiași și-am muncit mult și uite cu viorile asta ne-a ajutat Bunul Dumnezeu și ne-am făcut tot ce ne trebuie, ne-am crescut cele trei fete și prin muncă ne purtăm cinstea în lume”, spuse femeia cu ochii țintă la bărbatul înalt și semeț, care tocmai se pregătea să ne cânte „o învârtită”, una așa ca pe la Beiuș.

Paltinul care cântă

Viorile lui Dorel Codoban din Roșia ies din inima paltinului. Pentru construcția unei viori trebuie ales un paltin cu tulpina groasă de vreo 50 de centimetri, nici prea tânăr, nici prea bătrân și care trebuie musai tăiat primăvara, când îi dau mugurii. Se spune că paltinul este singurul copac care acumulează muzica cosmosului și o poate restitui prin toate fibrele sale doar la maturitate.

„Când este pregătit să cânte, copacul îți face cu ochiul”, spune lăutarul. Paltinul care cântă trebuie căutat numai în pădurile din zona de deal. Trunchiul se crapă în patru, cu mare grijă însă să nu se rupă după care se pune la uscat, la loc umbros. Ca să scoată o vioară bună, constructorii serioși țin paltinul la uscat și câte patru ani.

„Eu folosesc doar scândura uscată din măduva paltinului pentru că aceea are rezonanță, adică cântă.”

„Goarna”, asemănătoare trompetei, este confecționată din tablă zincată, cositorită.

Notă. Vioara cu goarnă sau „higheghea” este un instrument muzical specific județului Bihor. Nelipsită din folclorul bihorean, higheghea cu goarnă face parte din recuzita Ansamblului Artistic Profesionist „Crișana” al Filarmonicii de Stat Oradea, de unde lăutarul de la Roșia a mâncat și el o pâine bună, fiind mulți ani angajat al Orchestrei populare, până s-a pensionat.

Interesant. Când cântă Dorel Codoban la higheghea cu goarnă se oprește lumea-n loc, vaca din păscut și câinele stă și trage cu urechea.

(iulie 2006)

Autor: MARIANA GAVRILĂ