Marea Preoteasă

SIBYLA ERITREE - Marea Profetesă - Întemeietoarea Ținutului Silvan

BENDIS - fiica - Marii Preotese a Țării Silvaniei

SIBYLA - nepoata profetesei - mama lui Scorilo

HERADIADA - inițiatoarea ritualului șamanic silvan

MOAȘA Cetății Silvane

ZAMOLXIS - înțeleptul dac

BUREBISTA - regele dac - întemeietorul Imperiului Trac

DECENEU - Marele Preot - Patriarhul dacilor

CĂLUGĂRUL - tatăl Sibylei, duhovnicul lui Deceneu

POMPEIUS - principele roman, moștenitorul tronului lui Cezar

Personaje secundare

Arjuna - comandanta amazoanelor silvane

Coreione - însoțitorul Sibylei

Marea Preoteasă druidă

Acornion - comandantul armatei regelui Burebista

Bătrânul - din Adunarea Înțelepților - Cetatea Sarmisegetuza

Horațiu - poet la curtea romană

Darius - fratele lui Gnaeus Pompeius Magnus

Tettius - comandantul legiunii romane

Trei preotese silvane, trei inițiați ai lui Zamolxis

* * *

Exterior. Curtea Cetății. Zi.

Primăvară. În curtea fortificației silvane, forfotă mare. Șapte preotese se învârt în jurul unui cuptor încins, din teracotă. Nu vorbesc, se înțeleg doar din priviri.

Marea Profetesă, întemeietoarea matriarhatului din Țara Silvaniei, are figura unei împărătese bizantine, înaltă, îmbrăcată în costum viu colorat, bogat și scump. Fața ei sugerează o viață sănătoasă și îmbelșugată.

Coboară zâmbind treptele Cetății. Cele șapte preotese vin în întâmpinare.

MAREA PROFETESĂ

(mulțumită)

Am izbutit. Gata, preaînțeleptele mele silvane, am isprăvit Marea Lucrare.

(privind în sus cu palmele împreunate)

Mulțumesc Tatălui Ceresc, mulțumesc Mamei Pământ, mulțumesc sfintei noastre Luni, mă-nchin spiritului străbunilor noștri.

(către preotese)

Cu ajutorul lor și al credinței noastre, am izbutit.

(Pleacă toate către cuptorul din teracotă, un foc potolit, aburi deasupra)

Iacătă că acum putem vindeca orice boală, putem face plantele să rodească și, minune cerească, mere de aur putem face să crească.

(În cuptor, un măr din piatră aurie ferecat într-un bol de sticlă verzuie)

Dragele mele, iată așadar că măreața noastră lucrare se încheie fix în crucea nopții, chiar în echinocțiul de primăvară.

PREOTEASA I

Ăsta-i semn divin, mărită Profetesă. Și (cu sfială) iertată-mi fie a mea îndrăzneală, dar de data asta lucrarea noastră întrece puterea zeilor din Olimp...

PREOTEASA II

(cu îngrijorare)

Nu zi vorbă de ocară, că până la celeștii zei, putem stârni, bunăoară, mânia preoteselor druide, ori lăcomia romană, ca odinioară. Ar trebui, zic și eu, că-ar fi mai bine, să ferim Piatra Filozofală de străini și să vorbim despre Lucrare cu mai multă fereală.

PREOTEASA III

(demnă)

Eu nu văd de ce n-am face-o cu mai multă fală... Avem Piatra Filozofală ș-apoi să ne temem noi oare de niște supuși ai lui Cezar, lăcuste romane... ori de puterea lui Bachus, prin ale sale vasale?

(către Marea Profetesă)

Or n-ai ajuns tu, preaiubită Profetesă, temută și respectată în întreaga lume...? Căpeteniile galilor, sciților, germanilor și chiar a celor din același neam de traci de la sud de Istru și până la fenicieni și egipteni, au călcat pământul nostru cu dorința de a asculta profețiile tale, de a-ți cere sfatul. Și, nu mai puțin adevărat... pentru gloria de a fi trecut peste cele trei Crișuri, a căror apă, la fel ca apa din Nil, o păstrează în vase de aur prin visteriile lor, alături de odoarele prețioase, ca semn de suveranitate și putere. Ș-apoi oracolele tale la Templul din Delphi fost-au tălmăcite și răstălmăcite de toată elita de poeți și filozofi eleni...

MAREA PROFETESĂ

(preocupată să verifice compoziția din sticla verzuie)

Dați focului o ultimă văpaie. Deschideți, din nou, sticla verzuie așa după cum v-am sfătuit, spălați compoziția cu apă care nu udă, adăugați apoi încă trei stropi de argint viu și puneți totul la loc în cuptor până la miezul nopții. Dragele mele, cu această piatră putem transfera în aur de o mie de ori greutatea sa... Mâine să fie totul pregătit, așa după cum am zis. În zori plec pe Muntele Sfânt, plec să mă întâlnesc cu Zamolxis.

TOATE

(uimite)

Zamolxis?

Exterior. Munte - Bucegi. Zi.

Primăvară. Răsărit de soare. Templul înălțat pe muntele Kogaion, încins de păduri dese de brazi, încununat cu un cerc de stânci și pietre cioplite, inabordabil ca o fortăreață. Triunghi dreptunghic, cu cele trei unghiuri, măsurători cerești, împletea coroana lui Zamolxis colțuroasă, ca un fulger. Înțeleptul iese din peștera muntelui, însoțit de trei tineri.

Zamolxis

(gânditor)

Când voi renunța la ceea ce sunt, Voi deveni ceea ce aș putea fi.

(către cei trei Învățăcei)

Țineți-vă gura închisă și astupați ușa privirii.
Și cât timp veți trăi, nu veți avea neplăceri.
Dacă deschideți gura și prea curioși la alții veți fi,
Toată viața în tulburări veți trăi.
Vă voi învăța să fiți
Stăpâni pe forțele cerești.
Vă voi învăța să mânuiți spada,
Magia numerelor sacre, geometria și arta.
Și-a cerului întreagă-mpărăție
Cu puterea Ființei care este, a fost și va să fie.
Însă, pentru a împlini miracolul, vedeți,
Trebuie să știți și cu tărie să credeți,
Că nici eu, nici voi, nici urmașii urmașilor voștri
Nu vor muri vreodată
Ci numai se vor muta într-un loc unde,
Trăind de-a pururi,
Vor avea parte de toate bunătățile lumii.

INIȚIAT I

(cu aplomb, încercând să impresioneze. În fundal se conturează piatra trapezoidală cu Tăblițele de la Tărtăria)

Misterul dac, pe stâncă adânc încrustat,
Stă într-un punct, o linie, un cerc ș-un pătrat.
Și-nvățătorul nostru, sus pe munte, sprijinind cerul pe umăr
Gândind cum sta și lumea și vecia, într-un număr...

Zamolxis privește desenele Tăblițelor, fără să-l asculte. În depărtare se ivește o siluetă călare. Apare Marea Profetesă, conducătoarea Ținutului Silvan.

MAREA PROFETESĂ

Auzit-am, înțeleptule rege, că ești priceput în numere,

(spune descălecând sprintenă)

Și se vorbește că știi dezlega a cerurilor taine,

(se apropie și face o plecăciune)

Și poți măsura pământul și rotiri de astre,
Dintr-un punct, cu o riglă și-o singură cifră.

(arată cu mâna spre stâncă, zâmbește ca unei vechi cunoștințe)

ZAMOLXIS

(zâmbind senin și rece)

Vino, mărită profetesă, (prietenește) și poate sigur vei pricepe,
Numărul sacru este cifra zece.
Zece și nu Nouă, Zece și nu Unsprezece,
Cuprinde-le cu-a ta înțelepciune.
Caută, observă, gândește

(ridicându-se de pe lespedea de piatră, cu brațele deschise)

Infinitul începutului, infinitul sfârșitului,
Infinitul binelui, infinitul răului.
Infinit în înalt, în adânc, în Răsărit și Apus,
În Nord și-n Sud. Și ce se află mai presus,
Deasupra tuturor?

(privirea țintă-n ochii ei)

Ce număr poți rosti înaintea numărului Unu?
Pecetluiește-ți buzele, gândește.
Unitatea dintre viu și cel veșnic viu
Din ce-i făcută, nu din cifra zece?

MAREA PROFETESĂ

(curioasă)

Învață-mă și pe mine,
Dacă nu ți-e cu supărare,
Temelia numerelor tale.

ZAMOLXIS

(cu înțelepciune. Fac câțiva pași împreună, urmați de cei trei tineri învățăcei. În apropiere, câțiva bărbați cioplesc în piatră, alții sculptează numere și figuri geometrice.)

Iată, mărită și frumoasă profetesă,
Totu-n lumea asta stă într-un principiu,
Înțelege că începutul și sfârșitul, divinul și omul,
Cerul și pământul sunt laolaltă legate
Ca flacăra de tăciune.
Prin urmare, unu și doi formează-o unitate
Și așa după cum se întâmplă
În această rânduială divină,
Unul se opune celuilalt,
Iar ceea ce-i ține împreună
E trei-ul, ternarul care ține talerul
Balanțelor în mână.

MAREA PROFETESĂ

(privind peste piscurile munților)

Înțeleg așadar că unu-i divinul,
Doi semnifică omul
Și trei, ceea ce ține echilibru între ei.

ZAMOLXIS

(urmându-și logica)

Dacă cele expuse au fost bine înțelese.
Atunci vei vedea că de la 4, celelalte cifre,
Chiar de vor crește în progresii,
Nu sunt, de fapt, decât o repetare a Unității.
Din unitatea plecătoare, numerele
Și toate câte sunt și va să fie
Nu sunt decât fațetele diferite
Ale aceleiași unități de-a pururi stătătoare.
Astfel, cifra 4, adică 1+ 2+ 3+ 4 = 10,
Iar unu cu zero, unul face.
Cifra 7, spre exemplu, devine,
1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 + 7 = 28,
Iar 28 se reduce imediat în 2 + 8 = 10.
Și astfel progresia poate continua la infinit...

MAREA PROFETESĂ

(mai în glumă, mai în serios, aluzie la magie)

Dar 666 în ce Unitate se-ntrunește?

ZAMOLXIS

(cu calm)

Șase plus șase plus șase egal 18
Și cum numărul 18 = 1 + 8 = 9,
Numărul 666 se întrunește în de trei ori ternarul
În unitatea primordială.

MAREA PROFETESĂ

(plimbându-și privirea de la stânca cu un punct, linie, cerc, la coroana înțeleptului de forma fulgerului)

Știu, așadar, bunule rege, că cine cunoaște pământul
Se numește înțelept. Cel ce cunoaște cerul
Se numește Prea Înțelept și-i fără patimi,
Dar, iertată-mi fie întrebarea,
Cum de reușiși să le cuprinzi pe amândouă,
Pornind măsurătorile dintr-un punct și-o singură riglă?

ZAMOLXIS

(enigmatic)

Asta-i taina cea mare, e taina tainelor
Pe care numai poporul meu o deține.

(se oprește, observându-i încruntarea de pe frunte, zâmbește)

Să-ți explic așadar.
Ai fost de acord când ai văzut că toate numerele
Pleacă din aceeași Unitate și tot acolo se întorc.
Ei, bine, din punct se nasc toate figurile geometrice...
Prin urmare, așa după cum
Primul număr căruia îi dă naștere 1 este 2,
Așa și prima figură căreia îi dă naștere punctul
Este linia.
După cum primul număr care unește opusele este ternarul,
Prima figură complet închisă este triunghiul.

(urmărește cu degetele figurile geometrice de pe stâncă)

Mergând pe acest principiu, aflăm că
Pătratul vine din triunghi și triunghiul din rotund.
Mai departe, îți voi demonstra cum
Ideea, unită cu forma, se egalizează cu omul.

(Pe una din pietrele cioplite se află semnele zodiacale, cu cele 13 zodii ale dacilor)

Cu aceleași măsurători putem, la fel de bine, să înclinăm astrele,
Să ne conducem voința, să influențăm destinul.
Puțini sunt aceia care știu că
Viitorul se compune din trecut
Și pe drumul pe care oamenii îl parcurg,
Au mai umblat deja de-atâtea ori,
Încât ar putea să-și cunoască
Chiar și amprenta picioarelor.

(se oprește, o cuprinde prietenește, cu o mână peste umeri)

Dar ce-ți spun eu acum, le știi poate prea bine,
Că doar tu faci toate profețiile lumii.

MAREA PROFETESĂ

(cu politețe)

Recunoscătoare-ți sunt,
Mă-nchin și-ți mulțumesc
Pentru taina numerelor tale.
Însă (după o pauză) vreau să-ți dezvălui un lucru
Pe care nici un om încă nu-l știe.
Să te răsplătesc astfel aș vrea,
Oferindu-ți, la rându-mi,
Secretul cel mare al Pietrei noastre Filozofale.

(Despătură cu grijă o pânză de mătase roșie și scoase mărul de aur)

ZAMOLXIS

(cu mândrie dacică)

Cu tot respectul și cu închinare,
Dar nu vreau misterul pietrei tale.

(Face câțiva pași în față, fixându-și privirea undeva în piscurile albastre)

Munții noștri poartă-n ei multe,
Multe, multe pietre filozofale.
Le vor descoperi urmașii
Și urmașii urmașilor lor (se întoarce, zâmbește)
Poate.

Tinerii fac și ei cale-ntoarsă. Unul sare pe o buturugă și cu o mână ridicată.

INIȚIAT III

Împletită-n lucruri și-n mistere,
Taina pururea adâncă
Se pierdu pe veci în stâncă.
Peste munte, iarna-și va așterne
Iarăși, cojocul ei de ger,
Profetesa plecă la cetate, Zamolxis va urca la cer.

* * *

Preotesele silvane vizionare trăiesc celibatare în cavernele peșterilor săpate în dealuri și munți. Sunt îmbrăcate în rochii lungi și negre, legate pe talie cu o funie subțire aurie, peste care poartă o mantie neagră cu glugă ce are țesut pe piept blazonul silvan, galben auriu, reprezentat de un șarpe care străbate trupul unui leu, aripi de vultur și capul leului - animalul lor de putere. Ele dețin tainele tuturor puterilor oculte. Cu glasul și privirea lor pot să adune norii sau să împrăștie furtunile și grindina, pot chema ori îndepărta șerpii și pot potoli fiarele sălbatice. Sunt consultate adesea chiar și de către regii altor popoare, în mersul unor războaie ori în proorocirea viitorului urmașilor la tron. Li se spune femeile stejarului. Ele urcă pe un trunchi de gorun tăiat, în mijlocul unui luminiș al pădurii, sub transparența lunară, în șuierul vântului, murmurul apei și freamătul codrului, proorocesc în numele strămoșilor, pătrunse de sentimentul divin, primind inspirație de sus.

Amazoanele silvane locuiesc în grupuri, pe malurile râurilor, în adâncul pădurii ori în văile seci și umbroase. Născute pentru luptă, ele slujesc doar în perioadele de conflict, de război în care este implicat Ținutul Silvan. Trăiesc din vânat și sunt inițiate în arta ecvestră și-n două forme de luptă consecutive: mânuirea suliței, toporului, a arcului cu săgeți și unduirea trupului în dansuri magice lascive. Ambele forme de pregătire sunt folosite cu succes pe câmpurile de luptă. Prima, pentru momentul când se află față în față cu adversarul, iar cea de-a doua, pentru ademenirea acestuia spre locuri mai tainice unde pot să-l sfâșie împreună. Pe timp de pace, umblă îmbrăcate în rochii despicate pe ambele laturi, pentru a nu le împiedica la antrenamente, iar, cu excepția ademenitoarelor dansuri, părul îl poartă împletit în conci, învârtit deasupra capului în formă de cerc după o nuia de răchită. Poartă la gât eșarfe în culorile ținutului, alb, roșu, galben și negru, care flutură ca niște fuioare atunci când alergă în goana calului, călare. O dată pe an se întâlnesc cu voinicii lupi-daci din munți, la ritualul împerecherii.

Orice băiat ce se naște pe teritoriul amazoanelor silvane este fie trimis înapoi la tribul tatălui său de peste munți, fie omorât, ori lăsat în sălbăticie să se descurce singur. Fetele sunt păstrate. Amazoanele-mame își poartă copilele cu ele, precum cangurii puii. Micuța este ținută la sânul mamei într-un harnașament alcătuit din curele încrucișate pe piept, susținute la spate de alte două verticale legate între ele de o curea orizontală. Fetele sunt învățate de mici să imite și să urmărească gesturile și comportamentul fiarelor sălbatice, saltul felinelor, pânda și atacul leului, precum și instinctul de haită al lupului. La pubertate, tinerele trec obligatoriu prin ritualul puterii, unde, în timpul ceremoniei focului sacru, ele gustă pentru prima dată din virtuțile magice ale Mătrăgunei - cea mai secretă plantă, ale cărei taine nu sunt cunoscute decât de câteva femei bătrâne.

După ce înghit nouă stropi din licoarea extrasă din rădăcina mătrăgunei vrăjite, în zgomotul infernal al tobelor și vacarmul țipetelor generale, fetele se așează pe spate lângă foc, în timp ce mamele lor le pun un drug de fier înroșit pe partea dreaptă, astfel ca sânul să nu mai crească, iar toată puterea și rezistența trupului să vină din umărul și mâna dreaptă.

Amazoanele silvane își aleg comandantele de oaste dintre cele mai viteze și puternice femei, iar dacă sunt mai multe pretendente, acestea trebuie să se lupte neînarmate, până când una dintre ele moare răpusă de mâna celeilalte.

Cred doar în forțele proprii și-n puterea divină, și nu se supun nimănui, decât Marii Preotese ale cărei ordine le execută fără să clipească.

Nu dau doi bani pe viață și nici milă n-au pentru cei pe care-i omoară, consideră chiar că le face o mare bucurie. „Omul se leapădă de viață ca de veșmintele învechite”, este principiul lor de viață. De aceea, pentru amazoanele silvane, nimic nu e mai bun pe lume decât o luptă dreaptă. Când au parte de o astfel de luptă, se aruncă atât de fericite în ea și se bucură ca de o poartă a cerului uitată deschisă.

Cealaltă categorie de femei, măritate și, ce-i drept, nu la fel de numeroase, își petrec întreaga viață la războaiele de țesut. Ele se îmbracă în rochii gri și poartă șorțuri albe, cusute în formă trapezoidală, unele cu franjuri, altele cu capetele rotunjite.

Bărbații lor muncesc pământul, cresc animale ori sapă și meșteresc piatră din munții de aur. Ei nu au nici un drept de decizie în treburile înalte, locuiesc cu țesătoarele în case pătrate din lut și lemn așezate în triburi, jur-împrejurul cetății.

Ca și muierile lor, bărbații execută comenzi primite de la femeile din suita Marii Preotese. Acestea fac comerț cu oricine este dispus să cumpere sau să vândă, de la negustorii de rând până la casele regale.

Obiecte de comerț - monedele silvane de aur, cap de leu și revers, luna plină, pânza de in, ulcelele pictate și podoabele din aur, sticlă și cristale... Tare mare căutare au licorile secrete prin care silvanele pot să vindece, să facă de dragoste, să dea putere sau să omoare. Ingredientele băuturii miraculoase sunt cunoscute doar de câteva preotese, iar taina prelucrării este transmisă prin jurământ de moarte doar către acea femeie care poate să scoată din pământ o plantă cu rădăcină cu tot, fără s-o atingă, doar cu forța gândului și din priviri.

Silvanele dețin un mic secret pentru fiecare obiect expus vânzării. Cum ar fi podoabele din aur care, după prelucrare, sunt așezate în apă pe flori de piatră de cristal scoasă din adâncul peșterilor și sunt ținute timp de șapte zile la soare. Veșmintele de in sunt cusute, apoi spălate cu rouă și uscate numai sub clar de lună nouă.

Silvanele negustorese locuiesc în case din lemn sculptat, cu etaj, numite palate. Poartă rochii din țesătură fină, strânsă în talie, evazată la poale, și jupă tivită cu franjuri din fir de aur. Pe timp rece, au încălțăminte ușoară, cochetă, făcută din piele fină răscroită la spate, în față susținută de două curele verticale atașate de un șnur legat sub genunchi. Vara poartă sandale, cu talpa atașată de picior prin două rânduri de berete duble, iar iarna, mocasini din blană cu căputa răsfrântă, legați cu nojițe.

Interior. Cetate Silvană. Apus de soare.

Într-o zi, pe când fiica ei, Bendis, era trecută bine de prima tinerețe, Marea Profetesă cheamă la Cetate toate preotesele de încredere din ținutul său și comandantele cavaleriilor amazoanelor silvane pentru un mare sfat de taină.

Sala de ceremonii, ferestre largi, câteva trepte mai sus, un jilț din aur, spătar - luna plină, picioarele - șarpele cu cap de leu. Marea Profetesă - părul roșu ondulat, lăsat pe spate, coroana cu diamantul în cele șapte culori ale curcubeului în față, mantia neagră cu sigla silvanelor. Nelipsitul toiag cu șapte noduri și cu șarpele încrustat (după modelul episcopilor). Intră însoțită de animalul de putere silvan - leul. Mulțimea se dă la o parte, plecându-și puțin capetele în semn de respect.

MAREA PROFETESĂ

(solemnă, se așeză în jilț, leul - la picioarele ei)

Prietenele mele dragi, iubitele mele surori,
V-am chemat aici să vă spun
Că, iată, a sosit ceasul confirmării misiunii mele

(zâmbește fericită, ridică brațele)

Prin moarte.
Încă o dată va trebui să mă leapăd de viață,
Pentru a mă înălța la cer.

Sala: (rumoare) Cuvintele Marii Preotese înmărmuriră pe loc glasurile supuselor ei. Rămân toate cu privirile împietrite fără să poată să scoată o vorbă.

MAREA PROFETESĂ

(cu înțelepciune)

Destinul se împlinește, eu mă întorc
La Acela care nu se schimbă niciodată,
Cel care Este, a Fost și va să Fie,
Să-mi primească sufletul,
Să mă îndrume pe drumul
Către tărâmul veșniciei.
Să mă odihnesc un strop, mă duc.

(gândurile supuselor anticipând)

Mă voi întoarce însă, vă făgăduiesc,
Mă reîntorc, cât de curând.

PREOTEASA TEMPLULUI DE LA IZVOARELE CU APĂ CALDĂ

Și când va fi aceea, mărita noastră doamnă?

MAREA PROFETESĂ

(prezicând)

Mă voi face văzută atunci
Când Fiii Soarelui de peste munți
Vor fi rânduiți printre sfinți
Și altarele lor din piatră vor fi călcate
De zei muritori cu minți întunecate.
Până atunci însă vouă, (pe pământ)
Războinice neînfricate, înțelepte fecioare,
Vă dau în grijă bogăția sfântului nostru pământ.
Să apărați sub jurământ ale lui hotare.
Să-l stăpâniți și să-l slăviți cu cinste și onoare.
Și, de-ar fi, de oameni răi să fiți lovite,
Să fiți ca arborele care, tocmai când e doborât,
Parfumează securea care l-a lovit.
Fiți îngăduitoare cu cei ce vin
Și sărută pământul nostru sfânt
Și fără milă cu cei ce vin cu gând de-a-l cuceri.
Binecuvântați măreția Puterii Divine,
Minunile și tainele Mamei Naturi,
Puterea și strălucirea Sfintei noastre Luni.
Țineți sub jurământ de moarte
Toate tainele puterilor voastre.
Păstrați cu sfințenie înțelegerile secrete
Cu surorile preotese druide,
Chiar de nu vă plac, că-s rele și crude.
Vecinilor ținutului nostru,
Potoliți-le setea de aur și de putere,
Ca să aveți liniște și pace-n cetate,
Oferiți-le daruri și încheiați trainice pacte.

ARJUNA, COMANDANTA AMAZOANELOR SILVANE

Pentru ce,

(zise cu asprime războinică)

Pentru ce n-ai început lupta
Care să hotărască, o dată pentru totdeauna,
Dacă Fiii Soarelui sau Fiicele Lunii
Vor domni pe aceste meleaguri?

MAREA PROFETESĂ

(cu demnitate și căldură)

Nu văd la ce-ar fi fost bun să-mi ucid rudele-n bătălie.
Ei n-au pus pământului nost' vâlvătaie,
Apele nu ne-au tulburat niciodată,
Nici potrivnici sau dușmani n-au fost, vreodată.
Uitat-ați, oare, trecând prin vrute și nevrute,
Că ei au sărit singuri să ne-ajute
Când surorile noaste vrut-au să ne pună
Sub jugul ascultării și biruri de druidă?

(cu durere cerească)

Vă spun, acum, pentru ultima oară,
Să nu vă faceți neamul de ocară,
Sub sclipiri d-arginți să cădeți, bunăoară,
Căci, când templele Soarelui călcate vor fi
De urmașii Lupoaicei brune și-ai celei cenușii
Și de ai lor despotici, nemiloși și cruzi fii,
Vitejii luptători din munți, războinici de lumină,
Aici, în ținutul nostru, își vor găsi pace ș-odihnă.

ARJUNA

(cu aceeași asprime)

Ce vrei să spui, Mărită Preoteasă,
Că-nțelesei, de-i vorbă înțeleasă,
Că lupii vor trăi cu noi în casă?

(Și sare războinica aleasă)

O, asta nu și nu, chiar de-ar fi să iasă,
Foc și pară, praf și pulbere, toate să piară,
Dar picior de lup aici nu va veni,
Atâta vreme cât eu voi trăi.

MAREA PROFETESĂ

(cu înțelepciune)

O, destoinică Arjuna,
Înțelege-vei tu, oare,
Că toate-n lumea asta-s trecătoare?

Privirea Marii Profetese trece de fereastră și se pierde pe dealurile împădurite din împrejurul Cetății. Cuvintele-i se rostogolesc în sală și-i urmau privirea ca-ntr-un „ecou de imagini”, împreună cu gândurile și privirile silvanelor preotese.

Pier, renasc, mor și înviază,
Și tu te vei duce într-o zi, Arjună vitează,
Și-ai să revii, te duci și iarăși vii,
Că așa-i în firea omenească.
Un singur lucru vreau să știi,
C-așa stă scris și așa va fi.
Din toate ale lumii seminții,
Silvanele nu vor pieri
În veci de veci.

Exterior. Pădure. Noapte.

Marea Profetesă se retrage la Templu, în adâncul codrilor de stejari din sudul cetății, pentru a se reculege înainte de Marea Călătorie.

Luna abia se ridică de trei suliți, că sufletu-i se pregăti să urce la ceruri. Întâi urcă o formă maiestuoasă ce devine din ce în ce mai transparentă, apoi dispare sub sclipirea ramurilor de stejar, într-o unduire luminoasă. Trupu-i fără suflare este pus în trunchiul unui stejar sacru și îngropat în mijlocul codrului.

* * *

Interior. Vară. Seară.

Dormitor. Un pat din lemn masiv. Lenjerie de culoarea florii de cais. Bendis, fiica Marii Profetese, trecută de prima tinerețe e pregătită să nască. Blondă, față rotundă, bucălată, cu pomeți proeminenți și părul împletit în două cosițe lăsate pe spate. Moștenitoarea coroanei și a toiagului bate odaia cu pasul. Din când în când se oprește la fereastră și privește gânditoare spre cărarea ce șerpuiește peste dealuri și se pierde departe în munți. Nori negri se răscolesc deasupra crestelor. Fulgerele încep să brăzdeze văzduhul. Un vânt năprasnic se pornește ca din senin. Nouă preotese cu glugile trase pe cap coborâră pe cărare și intrară, trei câte trei, în Cetate.

Cerul se împreună parcă cu pământul. Se-ntunecă brusc. Odaia Marii Preotese. Moașa pune pe o masă rotundă cu trei picioare, trei talgere de argint pline cu podoabe de aur, făină din grâu și vase cu apă neîncepută de la trei izvoare. „Fie ca aceste daruri de preț să aducă îmbunarea ursitoarelor micuței noastre SIBYLA”, spuse ea, închinându-se la cele patru orizonturi - sud, vest, nord și est.

O pală de vânt stinge toate sfeșnicele deodată. „Vârcolacii s-au năpustit asupra Lunii”, strigă una din preotese.

Un trăsnet cutremură întreaga Cetate. Tăcere ca de mormânt. Râsul cristalin al copilei abia născute sparge vraja întunecată. Norii se împrăștie, apare rotundul lunii pline. Razele lunare luminează încăperea. Exact în crucea nopții, o boare caldă cu miresme de salcâm în floare se abate peste odaia copilei. Marea Preoteasă, moașa și cele opt preotese își simt pleoapele grele și cad toate într-un somn adânc, fără vise.

Exterior. Drumul cetății. Noapte.

Un bărbat - în straie de călugăr de culoare gri - străbate pe jos drumul până în cetate.

„Nu-mi pasă de blestemul sub care am fost ținut departe,
Nu-mi mai pasă nici că-mi pierd vederea,
Vreau doar să-mi văd fetița și apoi să mor în pace”, zice, cățărându-se pe zidul cetății din spate.

Interior. Odaia cetății. Noapte.

Privind cu ochii-n lacrimi la copilă, deodată, trei umbre albe ies din întuneric, ușoare ca vântul, șoptind ceva, ridicând spre cer brațele lor goale, trec pe rând în pas feeric, pe lângă patul Sibylei.

TORCĂROAREA, URSITOAREA CEA MARE

(cu voce duioasă)

Să fii limpede și mlădioasă ca izvorul,
Să fii ca apa muntelui în strălucire,
Să străpungi stânca, s-alungi norul,
Să-ți fie ținutul plin de mărire,
Frumoasă să fii, cum nu-i nici una,
Să ai parte de iubire,
Cum n-a mai fost vreuna.

CURMĂTOAREA, URSITOAREA CEA MICĂ

(trecând peste rândul surorii mijlocii - cu înciudare)

Să fie iubită de acela care găsește taina dulce a vieții fără de sfârșit,
Acela care trăi-va pe pământ, de dor chinuit.
Să te iubească cum n-a mai fost altă iubire vreodată,
Un chin să aibă doar, de-a nu muri deodată.
Să moară în plina-i fericire,
Să umble apoi prin lume frumoasă fără trup, ca moartă vie.

La auzul acestor vorbe, Călugărul încremeni. Depănătoarea, ursitoarea mijlocie, care n-apucase încă să ursească, face un pas înainte și spune:

DEPĂNĂTOAREA, URSITOAREA MIJLOCIE

N-am puterea să ridic blestemul tău, surioară, dar pot să-l îndrept:
Atunci când fata se va îndrăgosti de acela care fi-va dintre toți dacii cel mai înțelept,
Să nu moară până nu va zămisli urmașul care uni-va, fără luptă, războinicele mamei sale cu vitejii înțeleptului său tată.

CURMĂTOAREA

(se-ntoarce furioasă către călugărul ce sta agățat de fereastră)

Și tu vei fi murit, înainte s-apuci să-i spui ce-ai auzit!

Îngrozit, călugărul cade la temelia cetății și orbește pe loc. Când ziua abia se desprinde din brațele nopții, Ana, fata cetății, dă fuga-n odaia Marii Preotese să anunțe o mare binecuvântare a sorții. Rămâne uimită când vede cum preotesele dorm moarte, în pat copila gângurea ceva învârtind pe mânuțele ei albe, un pui de șarpe. Ana se duce tiptil și-o trezește pe moașă.

MOAȘA

Hoo, ce cauți, fato, aici în miez de noapte?

Moașa sare ca arsă de parcă-ar fi ieșit din transă. Fata vrea s-arate șarpele încolăcit, dar nu mai era, dispăruse.

ANA

Am venit să spun

(șopti încurcată)

că-i dimineață și că azi-noapte a fătat leoaica doi pui de-o rară frumuseață.

(zise cu glas pierit și se retrase).

MOAȘA

Regina mea, astea-s vești bune.

Bendis

(puțin adormită)

Mulțumesc cerului, pământului și sfintei noastre Luni, acești pui de leu vor fi pavăză și vor da putere copilului meu...

(privind în jur, puțin speriată)

Dar ce s-a-ntâmplat cu noi, oare, cu toate?
De ce-am căzut aici ca moarte?
Nu trebuia oare să veghem cu toatele,
să nu doarmă niciuna până plecau ursitoarele
și apunea luna?

(lăsându-și din nou capul pe perna moale)

O să trebuiască să plec, luna viitoare, la templu, pe Muntele Ascuns, aproape de cel Suprem, să-mi consult oracolul, acolo, sus.

(liniște, toate gânditoare)

Exterior. Curtea Cetății. Zi.

Primul născut al leoaicei este sacrificat printr-un ritual secret. Copila este spălată cu sângele strâns și îmbrăcată în blana crudă. Bea, întâia oară, lapte matern prin gura puiului de leu (craniul).

MOAȘA

Așează micuța împreună cu ultimul pui al leoaicei în centrul a trei cercuri făcute din unghiile și colții unui lup alb. O strigă de trei ori pe nume.

Sibyla... Sibyla... Sibyla...

Bendis ridică fata pe palme și mulțumește Creatorului pentru cerescul dar. Preotesele o însoțesc spre templu.

* * *

Exterior. Cetate. Zi.

Cetatea e toată un șantier. Bendis dă sfaturi, în stânga și-n dreapta, cum să capteze apă din sfintele izvoare, s-o bage în cetate.

Meșterii romani se află în plină treabă, fac conducte lungi de teracotă, filtre de plumb, cisterne căptușite cu lemn, dăltuiesc canale direct în stâncă, cioplesc scări monumentale din piatră fasonată și, în plus, s-apucă să facă și drumuri pavate cu lespezi de calcar, protejate cu acoperișuri din stuf către cetate, la templu și de jur-împrejur.

În forfota cetății, Sibyla, frumoasă, mlădioasă, zâmbitoare... Oamenii întâlnind-o în cale, cu căciulile în mână și cu gurile căscate, salută pământeasca-i zeitate.

Noaptea, când întreaga curte împletea somnul cu visul, fata umblă prin păduri și, oglindindu-și chipu-n lacuri, așteptă să iasă Luna ca din unduiri de veacuri.

Exterior. Dealuri împădurite. Noapte.

O mantie neagră, înstelată și lungă de noapte cuprinde Țara Silvanelor. Fecioare - femei voluptoase, sălbatice, nude sau sumar îmbrăcate - ies, rând pe rând, din codrii adânci, din văi întunecate. Pădurile de stejar fermecate freamătă de calde dorințe, de adieri parfumate. În rotiri frenetice, femeile invocă, cântând, puterea Lunii pline. E timpul vrăjilor nocturne. E noaptea Lunii Negre când pot fi culese ierburile vieții, ale dragostei și-ale morții. E miezul nopții și ceasul de închinare la Sfânta Mătrăgună, cu descântec, blesteme sau cu ură.

De dincolo de munți, de acolo de unde se ivește rotundul Lunii pline, urmașii lui Zamolxis, deprinși cu taina unei băuturi miraculoase, se transformă în fiare. Tinerii daci-lupi cred cu tărie că se pot face nemuritori și, prin urmare, pentru ei nu există o altă recompensă a virtuții mai mare decât o eternă beție.

În acea noapte, de-o parte și de alta, pădurile răsună de cântecele stranii, doar ici-colo un râset ușor, alteori un suspin pierdut în șoapte.

Părând fascinată de un țel nevăzut, Sibyla pășește încet printre ierburile înalte. Urcă cornișa abruptă a unui deal. O herghelie de cai sălbatici ies din pădure, călcând în copite câmpurile necultivate, gonind spre cetate. În urma lor, un bătrân înalt (Călugărul de la cetate), în haine albe, călare pe-o iapă sură și iute, se ivește de sub stejarii uriași, în lumina argintie a Lunii rotunde. Barba-i de zăpadă și fruntea-i pleșuvă strălucesc de măreție.

SIBYLA

De ce faci cetății noastre această faptă bună?

CĂLUGĂRUL

(fără a-și mișca privirea)

Din respect pentru Marea Preoteasă, de dragul mamei tale, copilă.

SIBYLA

(curioasă)

Cum de mă cunoști? Și de ce-ți ții privirea aplecată?

CĂLUGĂRUL

Sunt orb, copila mea, un năprasnic blestem m-a atins odată... Dar să știi, prințesă, că ochii orbilor și urechile surzilor văd și aud cele mai pure adevăruri. Ai să le afli și tu la timpul potrivit, pe toate.

(Dă să facă cale-ntoarsă)

SIBYLA

Pe tine te voi mai vedea vreodată?

CĂLUGĂRUL

Oh, da. Voi veni, copila mea, când ținutul și inima ta, la ceas de mare cumpănă, se vor afla. Dar până atunci, tu, fiica Marii Preotese, să ții minte că nădejdea mântuirii în păduri se găsește, iar Adevărul nu se dăruiește. Îl găsești în tine însăți sau nu-l găsești deloc. Să nu uiți asta niciodată, că-s scrise cu litere de foc.

Bărbatul întinde mâinile în semn de binecuvântare, apoi, întorcând calul, intră sub codrii înalți de fag și se pierde în zare.

Sibyla înaintează visătoare.

Nu departe de templul Silvanelor, pe un vârf de deal, sub un gorun, șade un tânăr, străin, după port, de ținutul silvan. De mult timp îi alunecase la picioare un sul de papirus cuprinzând semnele zodiacale gândite de Zamolxis.

De o parte a dealului se aud freamătul pădurii cu sunete ușoare de tobe și chitare, suspinele pătimașe, moleșitoare și ațâțătoare ale silvanelor goale.

De cealaltă parte, strigătele sălbatice ale lupilor-daci, dansând în jurul unui foc sacru, ca dracii, amețiți de fum și magica licoare.

SIBYLA

(apropiindu-se ca o panteră prin ierburile înalte)

Străine, ce cauți la mine-n cetate?

Tânărul tresare, se ridică-n picioare.

DECENEU

Am venit...

(se pierde-n ochii ce străluceau ca două stele gemene, continuă încurcat)

Am venit...

(coboară privirea)

... să aflu taina Adevărului, să-nlătur amăgirea.

SIBYLA

(simte un fior ca sunetul de harpă)

Adevărul îl găsești în tine însuți sau nu-l găsești deloc.

(se auzi spunând)

Tulnicul sună de trei ori, de la Cetate. Apoi de două ori scurt și o dată-n trepte, semn că-i însemnată veste ce nu putea să mai aștepte.

Sibyla grăbește spre cetate.

Din adâncurile văilor, continuă să urce mereu, purtate de vânt, o suflare fierbinte de patimi, un amestec de vrajă și voluptate. Tânărul pășește agale spre calu-i ce paște într-un crâng.

DECENEU

(vorbind singur)

Trebuie să plec, așa cum magul mi-a prezis. Să mă desfac de-ntunecatul vis ce mă roade de ceva vreme ca un vierme stins. Plec în Egipt să aflu taina lui Osiris.

Încalecă și se duce tăind văzduhul.

* * *

Interior. Cetate. Zi.

BENDIS

(zărindu-și fiica grăbită și îmbujorată)

Sibyla..., (îngrijorat) dar ce-i cu tine, copilă ?

SIBYLA

Am... (încurcată) ah, nimic, nimic serios.

BENDIS

Fie atunci precum tu spui că este, dar iacătă că tocmai ai primit o veste. La Delphi te așteaptă surorile bacante, peste trei luni, la templul unde zeițele Lunii și bunica ta au rostit oracole și profețiile lumii.

Sibyla n-are chef de ascultare, n-are poftă de mâncare, nici astâmpăr și umblă de colo-coace, ba, gingașă și cuminte, ba încolțită ca o fiară, revărsând din ochii-i pară. Glasul duioaselor mistere încep să cânte-n pieptu-i, pe aceeași liră, cu glasul tânărului străin întâlnit din întâmplare.

BENDIS

(rotind în mâini un glob de cristal, urmărindu-și discret fiica, cu privirea)

Sibyla, pare-mi-se mie oare sau tu porți un of în tine, care doare?

Fata se făcea că n-aude și cu zâmbetul isteț, învârtind pe deget o buclă din păru-i creț, schimbă vorba.

SIBYLA

(gânditoare)

Cred c-ar trebui să plec o vreme, să răspund la a druidelor chemare.

BENDIS

Oh, da, fiica mea, așa precum zici, și eu m-am tot gândit, de-i bine sau nu să pleci. Însă cred că ai învățat destule taine ale astei lumii, despre istoria popoarelor și a raselor omenești, așa că acum, pare-se, e un moment numai bun să te desăvârșești. La Delphi, acolo unde odinioară au slujit străbunii noștri, înțeleptul Orfeu și Mărita mea mamă... acolo, deci, va trebui să-nveți și tu să-ți mistui trupul prin focul gândirii tale, să-nveți să te-nfrânezi, să te desprinzi de poftele trupești ca flacăra de lemnul care-l arde.

(Scena îi apare Marii Preotese Bendis)

În fața unei mulțimi, Marea Profetesă, Sibyla Eritree, urcă pe altarul din trei pietre albe din fața peșterii din care ies aburi reci și începe să prorocească: „Vai, Grecie, frumosul tău popor, Ce crede cu tărie în zei și-n năravurile lor. Vai, Atena, leagănul înțelepților Ce cad jerfe amăgitorilor zei...”. Se oprește, se lasă moale pe spate, închide ochii și-ncepe din nou... „Vai, celor ce se-nchină fără chibzuință Unor idoli ce-și închipuie că sunt ca ei...”

Bendis

(revenindu-și ca dintr-un vis adânc)

Eu îți pregătesc toate cele trebuincioase, dar tu bagă de seamă că druidele-s femei urâcioase. Și grecii poartă osânda poporului lor. Ascultă-i și nu le tăia vorba, respectă-le zeii, dar lor nu te închina. Ia aminte la ritualurile lor voluptoase și-nclinate spre orgii, tu, însă, stai deoparte, nu intra în jocul acestor nebunii. Retrage-te până în adâncul ființei tale ca să te poți ridica apoi deasupra tuturor și urmează-ți țelul fără să te-abați din drum. Te va însoți Coreione, băiat cuminte, viteaz, din neamul lupilor, pe al cărui braț te poți bizui oricând.

Exterior. Cetatea Sarmisegetuza. Lună Plină.

Dincolo de munți, în curtea Cetății Sarmisegetuza, lângă sanctuarul închinat Sfântului Soare, silueta unui bărbat vânjos, în puterea vârstei, încalecă și se îndreaptă spre vest, lăsându-se în voia calului. Doar diadema regală care-i ținea mantia prinsă la piept strălucește în razele de lună. Marele rege Burebista îl găsește pe tânărul Deceneu dus pe gânduri, mai la deal de cetate, între crânguri. E slăbit, are pleoapele obosite, doar privirea-i lucește de un licăr lăuntric.

BUREBISTA

(cu mirare)

După cum înțeleg, ajunezi aici de nouă zile. De ce ți-ai hotărât o asemenea pedeapsă?

DECENEU

(tresărind)

Oh, mărite rege, asta nu-i pedeapsă. Am stat cu mine însumi trudindu-mă să înțeleg, întrebări fără răspunsuri cercat-am să dezleg.

BUREBISTA

Dar cine a tulburat a ta minte de-i nevoie a sta tăcut atâta vreme, fără merinde?

Frumosul tânăr nu răspunde, regele-l privește atent și taina-i prinde.

BUREBISTA

Așa după cum te-am sfătuit, cred c-a sosit ceasul să pleci pentru un timp în Egipt.

Regele dă să plece, se răzgândește și se-ntoarce.

Burebista

Mai bine pleci chiar acum.

Privirea-i alunecă în jos spre cetate, apoi peste spinarea munților undeva departe.

Burebista

Tinere..., poate c-am greșit alegând să te trimit atât de departe, într-o lume plină de primejdii, dar am văzut în tine neostoita sete de a te apropia încet-încet de Adevăruri. Ai deprins cu destulă ușurință a ceti în oameni și în lucruri. Ești gata să desfaci din tine și puterile cele mai de taină. Ori, toate astea nu le poți desăvârși decât în ale Egiptului temple.

Burebista începe să-i dea povețe, despre drum și cum să ajungă la fântâna fără fund, unde inițiații din templul lui Osiris apucaseră să-l învețe și pe zeul tracilor, pe Zamolxe-n tinerețe, - corăbii, mare, piramide, sarcofag.

Burebista

Vei primi din tezaurul meu atâtea bucăți de aur câte ai trebuință, te va întovărăși un om ascultător cu braț tare din neamul lupilor-daci. După ce ajungi la cetatea Calatis, caută un armator grec nu prea viclean și fă legământ cu el pentru plutirea pe mare.

Ca să călătorești mai lesne, leapădă-ți straiele și schimbă-te după portul locului, ca să nu pari străin nicăieri, să pari ca oricare...

Pleacă-te stăpânilor, închină-te zeilor lor și du-te în calea ta, gândește-te la țelul tău și la ce ai de făcut.

Ascultă, tinere, bagă bine de seamă (zise cu-n deget ridicat)
să binevoiești să nu mă faci s-aștept prea mult, să nu zăbovești p-acolo,
te-ntorci neapărat, c-avem treburi mari de rezolvat, cu muieraticii celți,
dar și cu desfrânatul Romei împărat.

* * *

Exterior. Munte împădurit. Seară.

De cealaltă parte a lumii, pe versantul nordic al Muntelui Parnas, în apropierea Templului de la Delfi, preotesele druide îl celebrează pe zeul lor, Dyonisos. Marea Preoteasă Druidă decise, pentru prima dată, ca supusele sale să se bucure și de binefacerile lui Bachus. În fața unei mulțimi impresionante - femei despletite, sumar îmbrăcate - răsună jurământul neîndurătoarei preotese: Jur să nimicesc toate templele bărbaților eleni, iar vouă vă dau să zdrobiți în picioare templul lui Apolo. Vestea este primită cu o încântare cerească.

Fulgerele încep să plesnească îndoite peste stâncile pleșuve, semn că Dyonisos și Bachus își dau mâna pe deasupra lor. Pe povârnișurile muntelui Parnas, sub razele Lunii pline, prin văile adânci și pădurile întunecate, druidele țipă, urlă, cântă sau suspină ca drăcoaicele, după ce-și stropesc din belșug trupurile goale cu vin. Cu cununi de laur pe cap, părul fluturând învolburat, cu brațele încolăcite de șerpi, își agită pumnalele cu vârfurile ascunse sub iederă. Unele alergă în delir prin ierburile înalte după puii de animale pe care-i hrăniseră la sân, ca și cum ar fi fost ale lor, să-i prindă și să-i sfâșie de vii, altele își ling una alteia sângele, fără să mai simtă nimic altceva decât voluptatea carnală.

Printre plantele veninoase ale unei fânețe, Sibyla înaintează spre peștera MARII PREOTESE. Merge încet fără să vadă, atrasă parcă de un țel nevăzut. În urma ei vine COREIONE, atent la grozăvia lucrurilor din pădurile întunecate, dar tăcut.

Din gura peșterii, temuta preoteasă privește satisfăcută asupra acestor femei voluptoase și sălbatice. Miezul nopții, toiul ritualului.

Luna plină se ivește din ascunzișul negru al norilor, lumina subțiată a discului său argintiu alunecă deasupra întregii văi. În transparența lunară, Marea Preoteasă o zărește pe SIBYLA urcând agale cărarea peșterii sale. O poftă perversă o prinse pe dată. Nutrește o dragoste destrăbălată și face gesturi tandre s-o ademenească pe tânăra fată.

SIBYLA simte o înțepătură puternică în dreptul inimii. Ca atinsă de vârful unei săgeți otrăvite, se trezește brusc ca dintr-un vis, scoate un țipăt de spaimă și își întoarce fața către Coreione, care o privește uimit.

COREIONE

(tulburat)

Stăpână, s-a întâmplat ceva? Văd pe chipul înălțimii tale un mare semn de îngrijorare...

SIBYLA

(presimțind)

Coreione, (ridicându-și mâinile spre Lună) o mare și primejdioasă vrăjitorie se îndreaptă asupra mea.

COREIONE

(gata de luptă)

Mărita mea stăpână, sunt aici să vă apăr de orișice primejdie!

SIBYLA

(înțelegând ce trebuie să facă)

O, bunul meu prieten, îți sunt atât de recunoscătoare, doar că astea-s lucruri atât de ascunse, nevăzute și viclene, încât brațul tău puternic nu le poate nici măcar atinge. Cu mintea, sufletul și gândul meu curat, le voi stinge și le voi trimite acolo de unde au plecat.

Sibyla își fixează picioarele în pământ și cu amândouă brațele ridicate, cuprinde globul lunii între degetele răsfirate deasupra capului. Se concentrează și invocă puterea astrului prin cuvinte îngemănate cu sunete stranii. Coreione face trei pași înapoi, uimit.

Pe dată luna se întunecă de-un nor greu. Stâncile muntelui iau forme amenințătoare, un vânt năprasnic îndoaie copacii și ierburile cu vârfurile până la pământ și-un bubuit de tunet făcu să se cutremure muntele și templul lui Apolo până-n temelii. De spaimă, toate druidele dezlănțuite amuțesc.

Prinsă și ea de murmurul de vrajă, Marea Preoteasă se zvârcolește ca un șarpe.

MAREA PREOTEASĂ

(uimită de cele întâmplate, țipă cu furie)

Pe Dyonisos! Pe Bachus! Sub jurământ de moarte, blestemată să fii SIBYLA, dacă te întorci din cale...

Furia Marii Preotese se revărsa-n ecou peste întreaga vale.

COREIONE

(șuierând printre dinți)

Stăpâna mea, mă duc s-o calc în picioare...

SIBYLA

Nu-i un gând prea înțelept, bunul meu prieten, (atingându-i fruntea înfierbântată) mai bine facem cale întoarsă până-n ținutul sfânt al bunelor noastre silvane.

MAREA PREOTEASĂ

(slobozind un blestem, cu mâna ridicată)

Te voi urmări până-n a șaptea încarnare... De mine nu vei avea scăpare, pui de năpârcă! Fii pe veci blestemată!... Să fii pe veci blestemată! (zbieră, ca turbată).

Puterea blestemului se stinge frântă, căzând rostogolită din stâncă-n vale, din vale-n stâncă.

* * *

Exterior. Codrul Moma. Lună Plină. Noapte.

Ritualice și meditative, preotesele silvane vizionare sunt inițiate sub directa îndrumare a Heradiadei, Marea Șamaniță. Ea le învață cum să împletească simțurile trupului cu forțele naturii și le inițiază în arta magiei și a extazului șamanic. Inițiatele poartă straie albe, se pot face invizibile pe timpul zilei, în timpul nopții dansează cu sânii goi sub clar de lună, pârjolind iarba de sub picioarele lor (precum ielele).

SIBYLA predă hățurile calului său lui Coreione, intră în pădurea de goruni bătrâni, trece pe la mormântul bunicii sale, se închină, apoi se alătură grupului de silvane care așteaptă să pătrundă în tainele inițierii șamanice. Ritualul are loc în mijlocul pădurii sacre. Tinerele stau la rădăcina arborilor de stejar, acolo sunt așezate și tobele - singurul instrument admis în această pregătire. Razele lunii pătrund oblic printre crengi.

HERADIADA

Te așteptam, frumoasă prințesă...

(îi spuse și fără să întoarcă capul, se suie pe un butuc de gorun și-și reia cursul)

Închideți ochii, așezați-vă mâinile în dreptul inimii.
Acum ridicați-le foarte hotărât prin dreptul frunții.
Ajungeți cu palmele împreunate deasupra capului.

(tinerele îi urmau gesturile cu deosebit de mare atenție)

Deschideți mâinile în laturi și dați drumul sufletului.
Simțiți cum vă pătrunde lumina soarelui
Împletită cu razele lunii.
Răsuflați după cum v-am învățat,
De șapte ori scurt și-o dată lung...
Amintiți-vă că mintea este iscoada suflului
Ochiul este protectorul său...
Răsuflați o dată cu Mama Natură,
Cu apa, focul, vântul și... gorunii.
Acum fixați-vă inima în cer și-n Lună.
Chemați cele patru direcții
Sudul, vestul, nordul și estul.

(cu ecou)

Chemați Cerul și Pământul...

În acest punct, Heradiada se face nevăzută, lăsând învățăcelelor sale răgaz de meditație. Toate rămân cu mâinile împreunate în dreptul inimii (dreapta peste stânga). În următoarea perioadă de studiu, sunt invocate animalele sacre de putere: vulturul estului, rândunica nordului, șarpele sudului și leul vestului, animalul despre care se credea că putea aduce puterea din viața de după moarte. De altfel, Leul era și denumirea dată monedei ținutului silvan.

Șamanița apare din nou, la fel cum plecase.

Atenție, repetați după mine:

(răsună vorbele sale. Ritualul rostit cu ecou)

Către vânturile sudului,

(se închină toate către miazănoapte)

Mare Șarpe

(ridică brațele)

Înfășoară-ți inelele tale în jurul meu,
Învață-mă să mă lepăd de trecut, în același mod
În care tu te lepezi de vechea piele.
Să pășesc blând pe Pământ,
Învață-mă calea frumuseții.

(se închină din nou și ritualul continuă cu următorul punct cardinal)

Către vânturile vestului,
Mărite Leu,
Vino lângă trupul meu,
Învață-mă taina puterilor tale pentru a trăi în pace
Pe acest Pământ.
Arată-mi calea de dincolo de moarte.
Către Vânturile din nord,
Preamărită Rândunică,
Bunici și strămoși,
Veniți și îmi dați sfatul vostru,
Șoptiți-mi prin vânt învățătura voastră.
Către Vânturile Estului,
Mare Vultur,
Vino la mine din direcția de unde răsare soarele,
Ține-mă sub aripa ta,
Învață-mă să zbor alături de Marele Spirit.

Fecioarele se apleacă și ridică fiecare câte o tobă. SIBYLA bate întâi într-un ritm lent, apoi din ce în ce mai apăsat, în timp ce pășește în spate, în același ritm, formând nouă cercuri. Tobele se opresc.

Heradiada invocă stejarul considerat ca sigura poartă misterioasă de ieșire spre cer sau de intrare în regatul străbunilor din lumea de dincolo.

HERADIADA

Să aducem închinare arborelui nostru sfânt.
Rostiți cele de cuviință și faceți așa după cum v-am învățat.
Așezați-vă cu spatele lipit de trunchiul Măritului Stejar
La rădăcina lui.
Trimiteți corpul vostru de lumină în trunchiul lui,
Simțiți cum vă primește, vă cuprinde cu căldură.
Lăsați-vă duse de seva lui de la rădăcină până la ultimul ram.
Așa. (cu ecou) Uitați-vă roată, roată, de jur împrejur,
Acum chemați Marele Vultur,
Rugați-l să vă ia pe aripile lui,
Să vă ducă-n ceruri până în lumea spiritelor de lumină...

SIBYLA simte întâi un val de căldură dulce, primitoare, odihnitoare, apoi trupul rămâne nemișcat. Apare un norișor de lumină albă pe un cer, fără început și sfârșit.

În depărtare se zărește o lumină care se îndrepta spre ea și pe măsură ce se apropie, lumina prinde formele bunicii sale, Marea Profetesă.

* * *

Exterior. O pajiște. Ici-colo câte un gorun bătrân. Lumină diafană.

MAREA PROFETESĂ

(voce blândă, zâmbet familial, brațe larg deschise)

Sunt aici ca să te ajut să afli răspunsuri la toate frământările tale.

SIBYLA

(o aplecare ușoară a trupului cu palmele împreunate în dreptul inimii)

Binecuvântată să fii, Venerată Preoteasă!

Dar, spune-mi, preaînțeleapta mea străbună, unde se află acest loc plin de verdeață în care mă aflu acum și de unde nu vreau să mai plec niciodată?

MAREA PROFETESĂ

Acesta, frumoasa mea copilă, este locul de popas al sufletelor izbăvite de strânsoarea învelișurilor lor de carne. Nu-i prea departe de sfera pământeană, se află în sfera astrelor în jurul sfintei Luni.

SIBYLA

Adică se află în cer? Și atunci cum se face că e atât de asemănător cu locurile noastre de pe pământ?

MAREA PROFETESĂ

Ale noastre sunt toate, fiica mea, și pământul, și cerul, și ceea ce se află între cer și pământ. Toate sunt ale noastre și noi suntem ai Creatorului Tuturor. Toate lucrurile sunt pentru Om, iar Omul este pentru Creatorul său. Gândește și încearcă a înțelege. Cerul este mărețul locaș al trupurilor veșnice, pământul - al trupurilor pieritoare. Nimic în Cer nu-i subjugat; nimic pe Pământ nu-i slobod. Nimic neștiut în Cer. Nimic știut pe Pământ. Toate lucrurile din Cer sunt desăvârșite. Toate lucrurile de pe Pământ sunt imperfecte.

SIBYLA

Așadar, dacă toate lucrurile din Cer sunt neștiute, iar cele pământene sunt imperfecte, cum poate omul de pe Pământ să afle care-i Adevărul Adevărat?

MAREA PROFETESĂ

Cu temei ai întrebat, oh, copilă. Adevărul Adevărat nu se află nicăieri pe Pământ. Adevărul, fata mea, sălășluiește în Trupurile Veșnice făurite de cel dintâi Lucrător, Unicul și Singurul Creator, care nu se află într-un Trup, este fără Chip sau Formă, Nepieritor și care dăinuie de-a pururi.

SIBYLA

Să înțeleg oare că nici omul nu este adevărat?

MAREA PROFETESĂ

În măsura în care este om, nu este adevărat, căci ceea ce este Adevărat este, rămâne și dăinuie numai prin sine însuși, așa cum este. Dacă ar fi să-l numim așa cum se cuvine, trebuie să-i zicem o umbră a Adevărului, o aparență trecătoare de om.

SIBYLA

Dar sufletul omului? Este și el, oare, la fel de neadevărat?

MAREA PROFETESĂ

Sufletul, copilă, este Adevărul Adevărat fără minciună. El este nepieritor și dăinuie veșnic prin sămânța lui divină. Corpul pământesc este doar unealta sufletului, pe care acesta și-o creează el însuși cu ajutorul părinților săi pământești și o păstrează pentru a face experiențe pe pământ spre a se putea îndrepta spre calea voinței divine, a o găsi și a o împlini. Corpul pământesc este toiagul pe care se sprijină sufletul în existența sa pământească și pe care el îl aruncă după ce a învățat să meargă fără el.

Corpul pământesc este casa în care locuiește sufletul atâta timp cât are de lucru acolo. Este închisoarea în care sufletul trăiește prizonier și îndură multe suferințe.

De aceea atât de înfricoșătoarea moarte pentru omul trecător este de fapt o binecuvântare, o atât de dulce și așteptată eliberare pentru suflet. Căci, în adevăr, morții sunt cu mult mai vii decât cei vii.

SIBYLA

Și cum călătorește sufletul din lumea pământească în lumea de dincolo, după moarte, după ce scapă de învelișu-i strâmt?

MAREA PROFETESĂ

Copila mea, nu există două lumi. Adevărul Adevărat este că există doar două fețe ale aceleiași lumi, că cele două lumi sunt de fapt Una. Este la fel ca și moneda silvanelor noastre, leul nostru are două fețe, nu-i așa?, însă amândouă sunt făcute din același aur curat și folosesc aceluiași scop, nu pot fi despărțite una de alta și nici valoare nu ar avea una fără de cealaltă. Atunci când omul moare, sufletul își părăsește temnița pământeană și ajunge pe cealaltă parte a monedei, în sfera astrală, aici, în acest loc cu verdeață, după cum i-ai spus și tu. De aici el poate să vadă tot ce se întâmplă acolo de unde a plecat, însă oamenii, cu simțurile trupurilor lor pământene, nu-l mai pot percepe.

Un contur de lumină se desprinde de trupul unui bărbat. Se ridică, ușor, apoi se oprește deasupra cadavrului. Vocea Marii Profetese: «Mulți oameni care au trăit în ignoranță sau și-au creat alte false adevăruri în care au crezut, când ajung aici se sperie, sunt derutați, neștiind ce se întâmplă cu ei. Întâiași dată, sufletul își vede trupul fără suflare, apoi rudele, dar nu se poate înțelege cu acestea, căci ele nu-l pot vedea și înțelege. Câte unul le vorbește uneori, dar ele sunt surde la cuvintele lui, încearcă apoi să le mângâie, dar atingerile nu-i sunt simțite...»

Marea profetesă

Atunci el descoperă că a murit și că totuși este la fel ca și înainte de moarte. Sufletele observă apoi că pot călători liber și ușor oriunde, fără povara trupului și că nu mai simt nici durere, nici oboseală.

SIBYLA

Și cum fac asta? Cum călătoresc?

MAREA PROFETESĂ

Prin puterea gândului. Aici, în sfera astrală, fiecare gând capătă imediat o formă și devine vizibil. De aceea, sufletului odată ajuns aici, nu-i lipsește nimic, deoarece, prin puterea gândului său, el se poate înconjura de tot ceea ce-și dorește și iubește. Nenorociți sunt doar cei care au dorințe josnice, grosolane, pentru că pe acestea nu și le pot satisface. În sfera astrală, foamea, frigul și bolile nu există, însă sunt foarte mulți aceia care nu știu și, stăpâniți de dorințe pământești, nu sunt capabili să învețe și, ca atare, nici nu se pot înălța mai sus, pe sferele celelalte, până la sursa divină, la adevărata desăvârșire.

SIBYLA

Și ce se întâmplă cu cei neștiutori?

MAREA PROFETESĂ

Aceia, copilă, trec prin cele douăsprezece chinuri pe care le-au adus cu ei din viețile lor pământești. Primul chin care-i macină este Neștiința, apoi Mâhnirea, Lipsa de Măsură, Desfătarea, Nedreptatea, Lăcomia, Greșeala, Invidia, Înșelătoria, Mânia, Pripeala și Răutatea. Toate acestea au fost strecurate în suflet prin închisoarea trupului. Așa se face că, o dată ajuns aici, cel deprins în viciul vinului, bunăoară, va suferi din pricina unei sete nestinse, pofticiosului îi va lipsi plăcerea mâncării, iar avarul nu va mai putea scormoni în grămada cu aur. Invidiosul va fi sfâșiat de invidie, cel care urăște va fi chinuit de ură, cel care a omorât fără nici o noimă va fi urmărit de cel ucis, și aceste chinuri dureroase vor dura până se va face dreptate... Pentru a scăpa de ele, cei mai mulți aleg să se întoarcă din nou în închisoarea trupului, promițând că-și vor îndrepta greșelile printr-o nouă viață pământeană. Și cum nu-și mai amintesc nimic, o dată intrați în corp, o parte dintre ei aleg din nou aceeași cale greșită și așa ajung din reîncarnare în reîncarnare până își întrezăresc scopul vieții lor veșnice.

SIBYLA

Dar toate astea par a fi manifestările Iadului, despre care vorbesc unii înțelepți.

MAREA PROFETESĂ

Da, copilă, așa și este. Doar că acel iad cu pedepse și chinuri veșnice, despre care vorbesc acei înțelepți, nu-i un anume loc, într-o sferă anume. El se află chiar în interiorul nefericiților acelora care și-au îngropat Iubirea și Binele veșnice din ei și s-au lăsat pradă celor douăsprezece însușiri trupești. Ia aminte, copilă, în corpul pământeanului se află ceea ce este muritor, dar și ceea ce este divin. Omului trecător îi este lăsată voința de a alege între ele, căci nici un om nu poate să le aleagă pe amândouă. Și cum întreaga lui alcătuire este din simțăminte și porniri, mulți nu contemplă lucrurile veșnice din ei, ci, dedându-se cu totul plăcerilor și dorințelor trupului, cred că au fost făcuți pentru acestea. Tu însă trebuie să știi că tot ceea ce vine de la veșnicul Creator este al nostru, iar ceea ce vine de la noi trebuie să plece precum a venit. Tu trebuie să mai știi că ceea ce-ți dorești, aceea capeți, iar ceea ce semeni, aceea vei culege. Dacă semeni buruieni, buruieni vei culege. Și trebuie să mai știi că ceea ce este însămânțat nu răsare întotdeauna, însă ceea ce răsare este întotdeauna însămânțat.

Marea Profetesă îi pune protector mâna peste umeri și încearcă s-o orienteze spre o lumină mai pământeană.

Și-acum e timpul să te întorci în „lumea ta”,... „lumea” asta nu-i pentru tine... nu încă, copila mea... Și nu uita: învață să asculți ce spune scânteia divină din tine, sufletul nu-i deprins cu minciuna, sufletul nu minte niciodată.

(cu ecou)

Acesta este Adevărul, Adevărul Adevărat fără Minciună.

Heradiada se pregătește să încheie exercițiul.

HERADIADA

Și acum, pregătiți-vă să vă întoarceți acasă - răsună glasul șamaniței.

Mulțumiți fiecărui spirit chemat pentru ajutorul căpătat și încheiați spunând:

„Mulțumesc Marelui Spirit,
Tu care ești cunoscut sub o mie de nume,
Mulțumesc spiritelor chemate
Că mi-ați lăsat să cânt Cântecul Vieții,
Pentru încă o zi.”

Sibyla deschide ochii, privește în toate direcțiile ca trezită dintr-un vis adânc.

Pădurea prinde viață. Razele soarelui de dimineață ridică vălul nocturn de vrajă. Păsările cântă. Frunzele copacilor foșnesc într-o adiere de vânt. Mâna Sibylei mângâie un smoc de iarbă. Deasupra gorunului ei, pe ultima cracă, un vultur își ia zborul cu un fâlfâit de aripi. Se înalță, dând rotocoale pădurii, apoi se pierde în zare.

* * *

Exterior. Cetatea Sarmisegetuza. Zi.

În cetatea Sarmisegetuza, mare sfat. Lângă sanctuarul monarhilor lui Zamolxis, așezați pe patru rânduri de scaune de bronz, membrii Adunării Bătrânilor formau un semicerc.

ACORNION

(comandantul armatei regale, ridicându-se în picioare)

Cinstită Adunare, după cum știți, Măritul nostru rege Burebista a isprăvit construcția Cetății. Templul închinat Sfântului Soare l-a dat, așa după cum a fost dorința măriilor voastre, spre slujire monahilor lui Zamolxe.

(Se ridică cu toții și fac turul sanctuarului. În fața lor, comandantul continuă...)

Prin putere divină și cu voința Creatorului Nostru al Tuturor Lucrurilor Văzute și Nevăzute, reușit-am să unim toate neamurile de traci. Peste cincizeci de uniuni tribale se închină azi regelui nostru Burebista, ca supuși ai Cetății închinată Sfântului Soare. Și... de bună voie sau forțați, până și dalmații, panonienii, ilirii, agathyrșii, geții și grecii din orașele de mai la sud de Istru se supun și ei lupului dac.

Însă, iată că veștile aduse de iscoadele noastre din întreg imperiul trac, de la Britania până la Capadocia ori din îndepărtata Palestina, nu sunt deloc prea îmbucurătoare. Celții, sub comanda preoteselor druide, forțează hotarele din vest, iar la sud de Istru, dinspre Roma, vine din ce în ce mai des un duh de destrăbălare. Tracii din orașele grecești de la Olbis până la Apolonia se plâng că-s cam des prădați de soldații din legiunile bătrânei cetăți romane. Tratatele de pace încheiate de-a lungul vremii de conducătorii noștri daci cu toți Cezarii..., of, a căror faimă făcut-a până și natura să roșească, pacea aceea, zic, ar putea oricând să fie încălcată de Augustul Cezar, despoticul împărat.

BĂTRÂNUL

(cel mai vârstnic dintre înțelepții adunării)

Înțeles-am, așadară, că fruntarele noastre trace amenințate-s din două părți deodată. Dragii mei, să judecăm cu mintea așezată. Ceea ce am să vă spui este că niciodată, dar niciodată, să nu vă apucați să purtați două războaie deodată. Prin urmare, ar fi bine ca regele nostru să întărească pacea aceea veche cu împăratul Cezar. Astrele nu înclină acum către o înfruntare cu-n dușman la fel de mare... Mai bine, spun, și sfătuiesc Cinstita Adunare, să ia aminte la boii și trauriscii, popoare celtice care pretind că teritoriul din vest este al lor și, sub conducerea lui Kristasiros, forțează ținutul silvan și dă să înainteze spre nord, către hotarul dac. Asupra acestui asalt ni-i slabă nădejde de apărare în muierile silvane. BENDIS este și ea pe punctul de a nu mai putea face față asaltului druid. Silvanele par tot mai atrase de ritualurile bahice ale vecinelor lor, preotesele bacante...

ACORNION

(ca un cavaler, sare-n apărarea silvanelor)

Războinicele silvane nu-s chiar precum spui, preacinstite înțelept. Ba, aș putea spune că au o rânduială pe care multe neamuri ar trebui s-o ia în seamă. Pentru întâiași oară, Marea Preoteasă a scris un cod de legi, Legile Belagine li se spune, prin care războinicele silvane au fost împroprietărite cu pământ și-au fost organizate pe obști, iar pentru acțiunile lor militare primesc o soldă lunară direct din visteria cetății. O rânduială prevedea, bunăoară, că amazoanele care vreau să plece din ținutul silvan trebuie să lase cetății pământurile, sălașul și privilegiile, cu blestem strașnic pentru cele ce vor nesocoti această voință.

BĂTRÂNUL

(apăsat)

Așa o fi, eu nu te contrazic, dar tot mai bine-i c-o pază bună... că celții stau ca un ghimpe în coasta neamului nostru dac.

Exterior. În apropierea cetății Sarmisegetuza. Zi.

Era culesul viilor. Măritul rege Burebista urcă, așa cum făcea în fiecare zi, pe cel mai înalt pisc din apropierea Cetății. Își aruncă privirea roată-roată, peste toată întinderea, se întoarce spre răsărit și, proptindu-și privirea în orizontul îndepărtat, oftează adânc, sprijinit în toiagul regal. Părea tot mai îngrijorat. Barba argintie, două cute adânci sapă, ca două brazde, fruntea lui regală.

Mai la vale, ciobanii întârzie să-și mâie turmele la câmpie pentru iernare. «Va fi o toamnă lungă», spun ei, mai zăbovind prin pădurile de brădet.

Prin aurul dimineții, doi călători urcă de-a lungul costișei spre Cetate, dispre partea de răsărit. Deceneu umblă înainte, însoțitorul său după el, cu caii legați unul după altul. De-o parte și de alta îi învăluie pădurile. Pe margini de pâraie atârnă perdele de mesteceni îngălbeniți, pe dealuri - stejari cu frunzele arămii. Cea dintâi brumă schimbase fața codrului.

Deceneu face un popas și își amintește de locurile pe care tocmai le părărise din anticul Egipt.

Scena: Templele săpate în stâncă, piramidele și Sfinxul colosal de la Gizeh se reflectă-n Nil. La Memphis, în mijlocul unei păduri de obeliscuri, de statui, de monoliți uriași, se desfășoară o viață amețitoare. Serbări publice, spectacole, Deceneu umblă prin furnicarul egiptean singur, numai cu slujitorul după el. Printre acei asiatici, Deceneu iese în evidență prin albeața obrazului, prin ochii lui de culoarea cerului răsfrânt în apa muntelui și privirea-i ascuțită, tare și statornică precum stânca. Poartă un strai alb, fără alte podoabe. Femeile întorc capul și-l urmăresc, asemuind trufia lui cu a unui leu din Tibet. Încercă să-i zâmbească, dar îngheață sub lovitura grea a ochilor lui reci, care privesc pe deasupra lor fără să le descopere. Trece drept un nobil străin.

Slujitorul lui, un voinic mare și pletos, cu înfățișare de dulău ciobănesc, gata să rupă cu mâinile goale fălcile unei fiare, umblă în urmă-i cercetând locul cu luare aminte, deși pare că nu vede și nu aude nimic. La un semn, e lângă stăpânul său, cu fruntea plecată, cu pletele atârnându-i de-o parte și de alta a ochilor.

"Înaintăm, stăpâne?”, îl întrebă însoțitorul. Deceneu se trezi ca dintr-un vis. Urcă amândoi cărarea spre Cetate. Inițiatul din Egipt trage aer în piept și simte o bucurie caldă până-n străfundul sufletului său. Pe drumul de costișă, între prăpăstii și tăceri, sub cerul curat, Deceneu cercetează văile și codrii, vorbește îndelung cu păsările și veverițele venite, parcă, să-l vadă de pe vârfurile de brăduți. În râpă, sub un boschet de tufă, scheaună câțiva pui de lup, apoi tac deodată, lupoaica cea bătrână clămpănește de câteva ori asupra lor... Se așterne tăcerea.

ISCOADA

(apropiindu-se de rege Burebista cu armăsaru-n spume)

Doi drumari s-apropie de cetatea noastră, mărite rege. Pare că vin tare de departe... (strigă din depărtare)

Fața regelui se luminează brusc. Încalecă și merge-n întâmpinare. Pe platoul muntos din fața peșterii Muntelui Sfânt, Deceneu și preamăritul său părinte, Burebista, se îmbrățișează călduros. Intră amândoi în grotă.

BUREBISTA

(A doua zi, către al șaptelea ceas. La ieșirea din peșteră)

Fiule, va trebui să ținem unite toate neamurile de traci. Căci dacă toți tracii sunt uniți și se înțeleg ca frații, vor fi cel mai puternic și de temut neam de lupi din întreaga lume. Pentru asta eu mă voi ocupa de bunăstarea poporului și-a armatei, iară tu, fiule, îngrijește-te de le îndreaptă credința și vindecă rănile sufletelor lor.

DECENEU

Vindecarea și îndreptarea, mărite rege, vin din partea netrecătoare a ființei omenești. După cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără vindecarea capului, tot așa nu trebuie să încercăm a tămădui trupul neglijând sufletul.

BUREBISTA

Mare dreptate ai, fiule. Acesta este motivul pentru care, la greci, medicilor le scapă multe boli, anume pentru că ei neglijează întregul, căruia ar trebui să-i acorde toată atenția, căci dacă întregul nu stă bine, e cu neputință să se afle bine părțile.

DECENEU

Din suflet pornesc toate, și bune, și rele; în trup și în toată ființa umană, din suflet se revarsă, la fel cum din cap vine durerea la ochi. Se cuvine, deci, ca în primul rând și mai presus de orice să îngrijim sufletul, dacă vrem ca atât capul, cât și oricare altă parte a corpului, să fie sănătoase. Sufletul se cade să fie tratat, o, fericite, prin anumite descântece, iar aceste cuvinte sunt cuvintele frumoase. Din asemenea cuvinte pătrunde în suflete moderația, iar aceasta, prin prezența ei, ușurează însănătoșirea, și pentru cap, și pentru orice altă parte a corpului...

Exterior. Munte. Zi.

La poalele muntelui Kogaion, un amfiteatru săpat în stâncă. Deceneu face o selecție pentru casta preoțească. Pileații, pletoși, primesc papirusuri cu tainele sacre ale religiei zamolxiene. Kapnobataii, cei tunși scurt, trec peste cărbuni încinși și se pierd în fum, ca o primă inițiere șamanică. O a treia clasă, Ktistaii, dau probă de scris și socotit. Aceștia primesc însemnele Templului Soarelui și fac parte din suita regală. «Voi veți fi inițiați întâi în astrologie, filozofie și științele sacre - și abia apoi veți intra în tainele spirituale», le spune Deceneu. «Și când ne va fi îngăduit să ne apropiem de o femeie?», întreabă un Ktistai. «Când vei fi sătul de liniștea ta», răspunde Deceneu, în glumă. Apoi cu seriozitate : «Voi vă veți consacra Creatorului Unic și urmează să duceți o viață fără femei și fără a prețui bogăția».

Se îndreaptă către pletoși, cel mai numeros grup de preoți.

DECENEU

Să nu cumva să vă induplece cineva să tratați capul, dacă nu va sfătuit ca înainte să tratați sufletul prin descântec. Există această greșeală în tratamentul oamenilor, anume că unii încearcă să fie preoți fără aceste două calități, cumpătarea și sănătatea sufletească.

* * *

Exterior. În fața peșterii. Vară. Zi.

Sub povara zilelor întunecate, Călugărul - Marele Preot al Dacilor, stă orb în fața peșterii Muntelui Sfânt, sub bolta frunții sale continuă să sclipească cutele adânci - numerele de aur ce formau misterul vieții. Deceneu îl găsește murmurându-i numele într-o altă limbă decât cea schimbătoare dintre oameni.

CĂLUGĂRUL

Te așteptam, fiule... Iată că tocmai a sosit vremea să schimb straiele mele cu cele veșnice. (ridică mâna, îi întrerupe vorba) Știu ce vrei să spui... dar p-această lume, n-avem prea multă vreme. Mâine, de sfânta sărbătoare a Schimbării la Față, am chemat aici, la munte, monarhii lui Zamolxe, preoții și oamenii de bună credință. Vin și preotesele silvane, așa după cum îi rânduiala străbună.

Deceneu și bătrânul său duhovnic se retrag împreună în străfundurile peșterii sacre.

Prima decadă a lunii lui cuptor. La poalele muntelui, preoții încep ritualul uneia dintre cele mai mari sărbători de peste an. Urcă muntele tăcuți, la pas domol, pe povârnișul dinspre Piatra Lăcrămată, în așa fel încât să-i prindă apusul soarelui în vârf.

Peste noapte, aprind făclii și ruguri pe care le păzesc până la răsărit, când primele raze ale soarelui, împletindu-se cu umbra Axei Boreale - piscul cel mai înalt al muntelui - deschide-n cer un drum întunecat, fără sfârșit mărginit. Acela este singurul moment din an când preoții geto-daci și preotesele silvane pot să comunice cu cerul, să vadă fenomene misterioase și să le interpreteze.

Dimineața, un fir de fum alb se ridică drept spre cer din gura peșterii. Preoții se închină la Sfântul Soare, mulțumind pentru o atare bucurie. „Facă-se voia Creatorului nostru”. Mulțimea privește fumul alb. Ucenicii Bătrânului Călugăr îl ajută să coboare câteva trepte din piatră. În urma lui, Deceneu iese și el din peșteră.

Poartă strai alb, pe piept strălucesc două lanțuri din aur, la capătul cărora atârnă, bătute-n pietre scumpe, triunghiul lui Zamolxis și crucea zodiacală. În mâna dreaptă ține toiagul de Mare Preot cu diamantu-n cele șapte raze de lumină. Ca la un semn, mulțimea se pleacă-n genunchi. Deceneu, în noua lui calitate de Mare Preot, ridică brațele asupra tuturor, binecuvântându-i. Pe fruntea lui, gândul cel fără de odihnă sapă trei linii în chip de triunghi. Simte nevoia să se retragă, însă fără să înțeleagă de ce. Își ațintește privirea într-un loc, nu departe de lespedea peșterii, unde în mulțimea de preoți și preotese stă, înălțată, fiica Marii Preotese, îmbrăcată într-o rochie de in simplă, strânsă pe umărul drept cu o diademă din aur. Părea întruchiparea unei zeități coborâte special pentru mărețul moment. Ochii lui ageri dintr-o dată apar sclipind, și SIBYLA le simte greutatea drept în mijlocul frunții. Ridică mâna ca și cum ar fi vrut să se apere, Deceneu ridică și el brațul ca și cum ar fi făcut un semn tainic, ori doar semnul binecuvântării...

Ea se retrage în tumultul mulțimii și se apropie de bătrânul preot. Deși părea bătrân și barba-i ajunsese până la brâu, Călugărul păstra în trupul său aceeași măreție și fața-i strălucea de lumină, ca și atunci când mâna herghelia de cai sălbatici.

SIBYLA

(cu sfială)

Am venit să mă închin în fața bunătății tale, preamărite preot...

CĂLUGĂRUL

O, copila mea dragă, presimțeam că ai să vii (spuse el, cu o bruscă străfulgerare-n trupul vlăguit și-n vocea-i măsurat de calmă). Păstrez pentru tine, copilă, păstrez aici în suflet o mare taină. Am așteptat atâția amar de ani ca să ți-o spun, da..., acum s-a împlinit sorocul și-i timpul să închei și această socoată. Vino, copilă, vino, te rog, cu mine, să ne retragem în liniștea și la adăpostul colibei mele dărăpănate.

Merg pe o potecă întunecată la capătul căreia se zărește o căscioară din bârne în jurul căreia pasc nestingherite câteva căprioare. Bătrânul se așeză pe o buturugă, ținând în mâini toiagul său cu șapte noduri, SIBYLA, copleșită de bucuria revederii, îndoaie un genunchi în fața bătrânului, închinându-i-se cu tot respectul.

SIBYLA

Nu știu de ce simt asta, dar tu pentru mine parcă ești un sfânt...

Din pădure se aude un trosnet scurt de vreascuri. Căprioarele vestesc și ele prin strigătul lor apropierea vrăjmașului.

CĂLUGĂRUL

(cu voce tare, înălțându-și capul)

O, războinică silvană... tu ai venit să mă omori. Împlinește afurisitul acela de blestem și izbăvește-mă de mizeria acestui trup (spuse bătrânul spre uimirea tinerei).

Iară tu copilă, continuă el (mângâindu-i fața cu palmele amândouă), tu să știi că, în toți acești ani, ți-am pregătit ursitul pentru ceea ce va să vină. Încrede-te cu toată nădejdea în el și astfel vei împlini destinul...

Războinica din pădure, temându-se ca bătrânul să nu divulge marea taină, ia în grabă arcul și întinzîndu-l cu toată puterea, sloboade cu mâna tremurândă o săgeată care trece șuierând pe lângă urechea Sybilei și se înfige în pieptul călugărului. Tânăra simte durerea ca și cum i-ar fi străpuns carnea ei... Scoate un țipăt ca de sfârșit de lume.

Deceneu smulge sabia de la brâul unui soldat din suita regală și se repede pe poteca călugărului. SIBYLA ține strâns în brațe corpul fără suflare al bătrânului preot, în depărtare un călăreț în zale se pierde-n albastra zare. Cu mâna pe spadă, Marele preot vrea să porneasă după acea arătare, însă aude geamătul de durere al frumoasei fecioare. Se întoarce.

Brusc, o furtună năprasnică se abate asupra întregii păduri. Mii de trăsnete despică cerul negru și văzduhul întunecat. Deceneu acoperă trupul Sybilei, ținându-l strâns la pieptul lui sub veșmântul alb al noilor sale straie de Mare Preot, medic și inițiat.

Cerul se limpezește la fel de brusc după cum se și întunecase. SIBYLA aude bătăile inimii tânărului care-o strânge în brațe atât de protector... Marele Preot are și el, întâiași oară, un sentiment pe care nu-l mai întâlnise până atunci... Se privesc stingheri, tăcuți și oarecum rușinați...

* * *

Interior. Sală-Cetate. Zi.

În cetatea Sarmisegetuza, mare sfat de taină. Burebista, bătrânii înțelepți, câte un preot din fiecare trib trac și comandanții armatei regale.

BUREBISTA

Dragii mei prieteni, oameni buni de cinste și onoare, iată că Marele nostru Preot are a vă grăi câteva porunci de mare însemnătate pentru neam și-ale sale hotare...

Avem două necazuri în țară și două mari probleme la fruntară. O boală cumplită, adusă de corăbierii de pe mare, seceră neamurile noastre din Pontul Euxin, iară de ceastălaltă parte, în munți, aproape de Ținutul Silvan, tinerii noștri lupi-daci au deprins de la bețivii traci din sud de Istru un fel de băutură, care ne face neamul de ocară. Și cum un necaz nu vine niciodată singur, hotarele satului ne sunt amenințate din două părți deodată: la sud de Istru, generalul roman Terentus vrea pesemne să ne-ncerce, iar în apus, boii și celții au încălecat și vor să vină încoace...

(anunță Burebista, așezându-se apoi și el în rând cu sfătuitorii Măriei Sale)

Deceneu intră în sală purtând în mâini o creangă de vâsc, o seceră de aur și-un sul de papirus.

DECENEU

Măriți preoți, înțeleaptă Adunare,
Am găsit leac de vindecare
A cumplitei boli ce-a lovit
Fără cruțare frații noștri de la Mare.
Vă arăt cum se taie ramura de vâsc,
Vă spun modul ei de preparare
Și descântecul potrivit.
Însă toate astea trebuiesc tainic păstrate,
De voiți să aveți autoritate...

Desface sulul și le arată câteva desene, dezvăluindu-le leacul secret.

Un copil urcă într-un stejar bătrân și taie vâscul cu secera de aur. Câțiva preoți se învârt în jurul unui ceaun cu apă fiartă, aruncând din când în când o rămurea de vâsc, șoptind câte un descântec. Se dă focului vâlvătaie, apa dă în clocot, bolnavii beau fiertura din linguri făcute din scoarța de gorun.

Și acum, ascultați-mă cu atenție mare,
Pentru a ne feri de boli și-n chinuri a pieri,
A ne păstra trupurile curate și sufletele înălțate,
Voi da porunci norodului și cer să fie ascultate.
De aici încolo, tot poporul să se abțină de la carne.
Cu lapte, brânză și miere să se hrănească
Și roadele pe care le dă pământul cu-a lui mărinimie,
Nime, niciodată să nu se mai atingă de carne vie.

Mai la vale de Cetate, în curtea unui gospodar, în ritm de tobe și chitare, câteva fecioare zdrobesc în picioare strugurii din două butoaie.

Ascultați acum cu mare băgare de seamă.
Poruncă dau și voiesc să-mi fie respectată.
Cei care vor fi prinși că storc strugurii
Și vor bea vin din zamă fermentată
Drept pedeapsă, să-și scoată singuri
Vița de vie, toată.

După ce poruncile Marelui Preot fură, așadar, în drept rostite, măritul rege se așeză în jilțul său ca să explice cinstitei Adunări strategia lui militară.

BUREBISTA

Eu cu armata mea voi pleca cât de curând spre teritoriile de peste Istru, acolo unde generalul roman Terentus cerca să-și supună cetățile pontice. Poate... reușesc să dau cu acest prilej, o mână de ajutor lui Pompei aflat în conflict deschis cu tiranicul Împărat al Romei.

Deceneu cu o cavalerie mică, instruită chiar de el în cele mai tainice arte ale războiului, se pregătește să se îndrepte spre hotarele de apus, acolo unde celții, cu ajutorul tacit căpătat de la principele roman Tiberius, forțează cu obrăznicie teritoriile locuite de silvane, înaintând spre fruntariile noastre...

La finalul Marelui Sfat, Burebista își invită oaspeții în curtea Cetății să asiste la un spectacol militar.

Exterior. Platoul Sarmisegetuza. După amiază.

Distinșii sfătuitori, preoții și comandanții de oști ies cu toții în curtea cetății, fără nici cea mai mică bănuială. Deodată, dinspre miazăzi, intră un călăreț și, în goana calului, o arătare ce flutura deasupra lui scoate un șuier înfiorător. Cinstiții oaspeți se sperie așa de tare că, în fuga lor, apucă să se calce unii pe alții în picioare. Regele începe a râde cu atâta poftă de răsuna întreaga cetate.

Din aceeași direcție vin alți zece cavaleri, călări pe cai acoperiți pe cap și peste spinare cu o pânză de culoare galbenă. Călăreții, echipați în zale, poartă la șold sabia încovoiată, în mâna dreaptă sulița cu vârful în formă de trifoi, iar în stânga țin o prăjină lungă de care flutura balaurul. Acesta are două culori, roșu și albastru. Reprezenta un cap de lup în poziție ofensivă și întregul trup, până la coadă, are formă de șarpe.

DECENEU

(ia de hățuri un cal, oaspeții se apropie timizi)

Aceasta este noua înfățișare a lupului-dac. Este stindardul războinicilor noștri nemuritori.

(le spuse, arătând spre cal și călăreț)

Balaurii sunt în așa fel confecționați încât, atunci când caii pornesc, din pricina aerului ce intra pe gura lupului, umflând și străbătând cu putere trupul de șarpe, scot un sunet semănând grozav cu al fiarelor și un șuierat înspăimântător.

ACORNION

(profitând de buna dispoziție a lui Burebista)

Mărite rege, cu această drăcie punem pe fugă și neamurile neamurilor dușmanilor noștri...

DECENEU

Asta nu-i pentru spaima și uimirea dușmanilor cât este mai cu seamă pentru întărirea spiritului nemuritor al vitejilor noștri. Capul de lup reprezintă lupta și victoria, iar șarpele, nemurirea. Cele trei culori - roșu, albastru și galben - semnifică, la rându-le, istețimea, neînfricarea și agerimea, însușiri pe care, asemeni lupului, le are fiecare războinic în parte. Albastrul Șarpelui Cosmic este legătura strânsă dintre suflet și veșnicie, unitatea noastră cu divinitatea care ne apără neamul și ni-l păzește, iar galbenul ce acoperă trupul calului care ne poartă spre mărețele victorii arată că suntem puternici și stăpâni asupra vieții pământene.

Exterior. O costișă despădurită. În vârf, o pădure. Zi.

Celții, sprijiniți de cavaleria romană, printr-o înțelegere tacită cu principele roman Gnaeus Pompeius Magnus, unul din cei trei moștenitorii ai Imperiului lui Cezar, se pregătesc să dea o ultimă lovitură amazoanelor silvane. În zale din cap până-n picioare, cu platoșe de apărare și săbiile agitate-n mâini, călăreții urcă în goana cailor un deal despădurit spre a lua cu asalt pădurea de pin și stejari în care se adăpostesc războinicele.

Deodată, un șuierat puternic, urmat de urlete de fiară, cuprinde întinderea întreagă. Apăruți parcă din negura argintie dinspre miazăzi, câțiva călăreți gonesc pe coama dealului, zeci de balauri zboară deasupra lor... Atacatorii cad la pământ aruncați de caii care, sărind în două picioare, dau înapoi, nechezând de spaimă.

Amazoanele ies din umbra pădurii și, ca panterele întărâtate, se năpustesc asupra atacatorilor lor.

Nici n-apucară oștenii să se dumirească bine asupra celor întâmplate, că își și găsesc sfârșitul în pumnalele silvane ori cu capetele retezate.

Celții care scapă, fug în exil pe teritoriile romane ocupate.

* * *

Secvență:

Un cort. O tabără romană. Principele Pompeius încruntat.

Un călăreț din cavaleria romană descalecă, cu un genunchi în pământ, cu capul plecat:

OȘTEANUL

Iertare, mărite, cavaleria noastră și oștenii celți au fost învinse de niște arătări care zburau pe balauri călare.

Principele roman primește vestea ca un junghi în coastă.

Pompeius

Ce arătări oștene? Ați plecat acolo să dați o mână de ajutor prietenilor noștri celți, să biruiți niște muieri...

DARIUS

Ha, ha, ha...

DARIUS, fratele mai mic al lui Pompeius se antrenează-n lupte cu Horațiu, poetul de curte.

DARIUS

(continuând)

Te-am avertizat, frățioare, să nu te bagi cu celții, că n-au vână și, oricum, ne sunt vasali... Și ce-o să râdă Roma... Parcă și văd. În locul carului triumfal, a ramurei de laur, a sceptrului cu vulturul în vârf și-a banchetului... câte vorbe pline de venin și fețele ironice ale lui Cezar, Crassus și chiar a ambițiosului și impertinentului Octavianus...

(cu o falsă plecăciune)

concurenții tăi, pretendenți la tron.

Pompeius

Și ce-o să le spui? Că legiunea lui Pompei a fost biruită de niște muieri?

DARIUS

Muieri pe dracu... Tu n-ai auzit de magul dac, de Deceneu... Explică-i tu, Horațiu, c-ai fost de curând la lupii-daci, l-ai cunoscut pe magul lor, ba, chiar l-ai lăudat.

Suita principelui se apropie de cort. Horațiu se pregătește să țină o alocuțiune, gen spectacol.

Horațiu

Văzui, așadară, cu mare plăcere ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofiei, când mai aveau puțintel timp liber, după lupte. Putui vedea pe unul cercetând poziția cerului, pe altul însușirile ierburilor și pe ale fructelor, pe acesta studiind descreșterea și scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului, astrele, care se grăbesc să atingă regiunea orientală, se odihnesc apoi după o regulă prestabilită. Așadar, dragii mei confrați, acest popor despre care nu avem cum a nu vorbi și pe care toți îl privim cu atâta curiozitate și, să recunoaștem, cu o oarecare teamă, n-a fost niciodată lipsit de oameni care să-i învețe, gândiți-vă numai la Zamolxis, bunăoară. Au fost întotdeauna superiori tuturor barbarilor și egali cu grecii... Acum ei socotesc ca noroc și câștig, drept unica lor dorință, îndeplinirea în orice chip a hotărârilor pe care îi sfătuiesc îndrumătorul lor, Marele Preot, Deceneu, pe care îl prețuiesc și-l respectă precum un zeu.

Tabăra luptătorilor daci. Marele preot în picioare. Zeci de oșteni ascultă și urmăresc cu atenție gesturile și descrierile făcute de învățătorul lor.

Voce - Horațiu

„Văzând că spiritele dacilor i se supun în toate și că sunt înzestrați din fire, Magul i-a învățat pe lupii marelui imperiu trac aproape toată filozofia... Prin morală, a reușit să le înfrâneze temperamentul barbar, prin fizică i-a determinat să trăiască potrivit legilor lor firești. Prin logică i-a înzestrat cu o putere de judecată superioară celorlalte neamuri. Prin practică i-a îndemnat să se dedea la fapte bune. Prin teorie i-a învățat să privească mersul celor douăsprezece semne ale zodiacului și, prin acestea, cursul planetelor și toată astronomia, le-a arătat cum crește și descrește fața lunii, le-a explicat cu cât globul de foc al soarelui depășește în măsură suprafața pământului...”

HORAȚIU

(către principe)

... le-a spus, în fine, sub ce nume și sub ce înfățișare se învârtesc într-un sens și în celălalt în jurul polului ceresc cele trei sute patruzeci și șase de stele în drumul lor de la răsărit la apus...

Pompeius

(îngrozit la gândul că aceste vorbe puteau să ajungă până la Roma)

Ajunge.

(călcându-și pe orgoliu)

Horațiu, vreau grabnic o întrevedere cu acest Mag. Plecăm chiar acum în tabăra acestuia, în Ținutul Silvan.

Exterior. Izvoare cu ape termale. Tabăra lui Deceneu. Zi.

Pompeius

(cu glas răstit ca pentru intimidare)

Accept înfrângerea de la izvoarele Tisei și trec cu vederea a ta participare, deși, poate cu celții, dacă ai ceva de-mpărțit... Dar, spune-mi, magule, cu legiunea romană ce-ai avut? Că n-a încălcat a voastre hotare...

Cu privirea încruntată, principele rămâne în picioare. Deceneu zâmbește amabil și...

Gonind un cal în spume, SIBYLA se ivește în depărtare. La gât îi flutură eșarfa războinicelor silvane, arcul și tolba cu săgeți în spate, pumnalul prins la cingătoare, iar buclele închise la culoare îi vântură pe umerii arși de soare. În față, pe spinarea calului, atârnă un bărbat legat de șa, ca un sac de paie. Deceneu ridică o sprânceană a mirare. Pompeius se-ntunecă la față. SIBYLA dezleagă trupul din strânsoare și-l aruncă comandantul armatei romane, la picioare.

Tettius

Iertare, stăpâne

(zise cu glas gâtuit generalul roman, neîndrăznind să-și ridice capul din țărână).

Pompeius rămâne șocat.

SIBYLA

(aruncându-i principelui privirea aceea rece și ascuțită ca lama pumnalului de la șoldul ei)

Așa pățesc toți cei care calcă ținutul meu cu gând de-al cuceri...!

pompeius

Sunt morți cu toții? (întrebă de-a dreptul speriat).

SIBYLA

(rămâne în șa)

Nu chiar..., nu încă. Doar au rămas zălog. Câțiva, mai puțini, ce-i drept, au ales să piară asumându-și îndrăzneala și faptele lor.

pompeius

Au rămas zălog...? Să-nțeleg, prințesă, că bravii mei ostași au fost biruiți de niște... muieri? E oare asta cu putință, generale?

Tettius

(în aceeași poziție)

O, da, stăpâne, iertare-mi fie, dar astea nu-s muieri ca acelea pe care noi le știm, astea-s femei cu puteri de zei...

pompeius

Tettius, fă-mă să-nțeleg.

TETTIUS

(ridicându-se în picioare)

Nu-i nimic de neînțeles, principe. Întreaga mea carieră militară și victoriile obținute pălesc pe lângă iscusința și curajul de care sunt în stare... aste femei. A mea carieră oricum aici se încheie și odată cu ea și viața îmi voi curma... Atâta doar că vreau să-ți spui că aceste amazoane ar face cinste și ar onora oricare armată a lumii, dacă le-ar avea.

Pompeius pricepe mesajul și, o dată cu el, gravitatea situației, așa că schimbă tonul, încercă să obțină o împăcare din care să iasă onorabil. Cu orice preț.

Pompeius

Și care-i, prințesă, prețul eliberării soldaților mei? Vrei bani sau aur poate, ori alte bogății...? Spune-mi doar cât ceri și, pe onoarea mea, pe toate le vei avea...

SIBYLA

(sigură pe ea)

Nu, principe, nu vrem monezile voastre înșelătoare, nici aurul, nici alte bogății trecătoare. Un singur lucru aveți și care, poate, ne-ar putea interesa...

Pompeius

(disperat)

Accept orice...

SIBYLA

(mulțumită de reușită)

Ca semn al bunei noastre înțelegeri, aș voi ca, din cetatea familiei tale imperiale, să ne trimiți pe dată pe cei mai buni meșteri în poduri și construcții din cărămidă și piatră.

Propunerea-l surprinde chiar și pe Deceneu, care, atent nimic să nu-i scape, stă deoparte, fără un cuvânt a scoate.

Pompeius

Cu îndemânarea voastră și...

(întorcându-se către Deceneu)

cu iscusința Magului și puternicii aliați daci pe care-i aveți, se pare că, deocamdată, nu am altă cale de ales. Mă învoiesc, așadar.

(către Sibyla, spiritual, amabil)

Va fi așa precum voiești, prințesă... Voința ta va fi întocmai respectată.

Sibyla pleacă, Deceneu îl invită pe Pompeius în cortul său.

* * *

Exterior. „Furnicarul” cetății. Zi.

Cetatea Silvană se pregătește de ritualul marii împerecheri anuale. E sărbătoare. Amazoanele primesc, din visteria Cetății, o recompensă pe măsura victoriei repurtate. De cealaltă parte, preotesele, la rândul lor, sunt cu toatele numai un freamăt, se mișcă de colo-colo, într-o veselie fără seamăn.

În toată agitația aceea năucitoare, Deceneu stă la taifas cu Bendis, Marea Preoteasă. Ea-i vorbește de Legile Frumoase, de secretul Pietrei Filozofale, de ținutul silvan și frumusețile sale, el ascultă, o aprobă, dar... cade cam des pe gânduri, nu se poate concentra. Face ce face și iar dă cu ochii de SIBYLA, o urmărește cu privirea. Prinse drag de fată. Nici ea nu-l scapă și, pe cât încercă să scoată o vorbă înțeleaptă, pe dată se pierde cu firea, se fâstăcește toată. Principele roman, Pompeius, invitat fiind, ca gest de onoare și semn de bună înțelegere viitoare, se plimbă gânditor prin furnicarul cetății, însoțit de Horațiu și gărzile sale. Nori negri îi bântuie fruntea încruntată, gânduri zbuciumate...

HORAȚIU

(remarcă)

Tare abătut mai ești, principe...

Pompeius

Așa-i, Horațiu, dreptate mare ai, acum chiar n-am nici un motiv de bucurie. Iaca unde-am ajuns... După cum văzurăți și voi, reușii, așa cum mi-am propus, să formez un adevărat bastion roman în mijlocul regatului nordic. Văzurăți, de bună seamă, cum i-am învins pe aprigii germanici. Biruii populațiile rezilor din Tirol și a vindelicilor din Bavaria, încleștându-ne cu ei printre zăpezile și ghețarii Alpilor centrali? Biruii. Faptele astea ajunseră la Roma, iar poporul mă ovaționează și acum ca pe un erou și mă așteaptă să mă vadă în podoabe triumfale...

Numai că...

(întorcându-se și arătând spre mulțimea de femei)

iată, dragii mei, cum, la capătul acestor mărețe victorii, ajunsei să mă împiedic de niște... muieri. Și, să nu-l supăr pe Împărat, și să nu provoc mânia balaurului dac, fusei nevoit să mă las umilit, în picioare călcat.

Marele Preot dac, citindu-i frământările, se apropie de el și, punându-i mâna pe umăr, îi spune cu blândețe:

DECENEU

Prietene, să ții mânia în tine e ca și cum ai prins un cărbune încins pe care voiai să-l arunci în altcineva. Ai grijă să nu te arzi singur.

Deceneu avea cam aceeași vârstă cu Pompeius. Amândoi erau înalți, cu umeri largi, serioși, însă, spre deosebire de principele roman, magul dac nu cunoscuse dragostea pasională în toate fațetele sale, așa după cum o gustase, din plin, Tiberiu la Roma. Deceneu avea o trăsătură dominantă, unică: părea că încheiase cu eternitatea un pact tainic, atunci când se născuse. Era mereu tăcut, însă atunci când deschidea gura, ieșeau perle, din cuvintele lui se rostogoleau o sensibilitate surprinzătoare și o blândețe încântătoare.

Pompeius

Ești, pe câte înțeleg, medic și mag. Poți cunoaște tainele oamenilor și dezvălui viitorul...

DECENEU

Am învățat, principe, a ceti semnele pe care le-a pus Creatorul în lucruri și în oameni.

Pompeius

(ironic)

Pesemne că ai cetit și strategia mea, de-ai ajutat muierile astea să-mi biruiască armata...

DECENEU

(surprins și aluziv)

Din câte văzut-am, mai mult tu decât eu le-ai ajutat. (schimbă tonul) Ai greșit, prietene, și asta te-a costat. O dată, c-ai început o bătălie care n-a meritat, și apoi, te-ai avântat în luptă doar cu strategia, pe câtă vreme ele au avut și tactică și le-au mânuit pe amândouă în aceeași măsură. Strategia fără tactică este cel mai lung drum spre victorie, iară tactica fără strategie este zgomotul de dinaintea înfrângerii. Și acum...

(cu mustrare jucată)

pare-se că ești tare mâniat pe toată lumea și pe bietele femei, însă, crede-mă, mâhnirea ta-i făr' de temei. Cel care va să fie împăratul marelui stat roman bănuiesc că știe că uitarea și mersul mai departe este cea mai bună înțelepciune...

Pompeius

(atins)

Împărat al statului roman... Statul, prietene, este cea mai rece dintre dihăniile reci, minte cu răceală și iartă doar minciuna ce se scornește din gura lui. Statul e locul unde sinuciderea pe îndelete se numește viață. La Roma, dragă amice, împăratul este statul, împăratul este norodul. În bătrâna cetate nu norodu-i problema ci cei puțini, cei care se pretind învățați. De aceea, oamenii nu trebuie să aibă prea multă știință, că-s dificil de guvernat. Ca să-i poți controla trebuie să-i faci să se îndatoreze la stat, apoi ca împărat le dai câte legi vrei, îi ții în țarc ca pe turme, de vor să scape, i-arunci în groapa cu lei.

DECENEU

Da, principe, numai că acolo unde-s legi multe, acolo-s și multe hoții.

Pompeius

(surprins)

Dar la voi cum îi, magule? Că, din câte se vorbește, pe tine te-a ales succesor de drept, măritul vostru rege...

DECENEU

(continuă discuția pe același ton familiar)

La noi, prietene, legile-s doar una, da-i limpede, curată și dreptă ca apa izvorului de munte. Îi respectată de toți și norodul o ține minte. La noi, principe, legea n-a fost dată pentru a-i deprinde pe oameni cu supunerea, ci în egală măsură pentru a-i învăța să caute adevărul. Iată pentru ce supunerea față de lege nu ne este suficientă, cunoașterea adevărului, exercițiul rațiunii și curățenia sufletească, astea-s datoriile fundamentale ale întregului norod, începând de la rege pân' la plugarul din ogor.

Pompeius

Interesant ce spui, și parcă nu-mi vine a crede cum puteți voi, c-o singură lege, să comandați atâtea neamuri, să le țineți unite ca frații și, la mare nevoie, să vă mai dea și o armată mereu biruitoare. (puțin iritat) Să-mi fie cu iertare, dar ce are oastea ta în plus și-a mea nu are?

DECENEU

(cu semnificație)

Oastea mea, principe, are de apărat o comoară de preț, pe când a ta n-o are. Soldații mei, prietene, disprețuiesc ceea pe ce ai tăi pun mare valoare. Pe ostașii tăi îi mână-n luptă lăcomia, onorurile, setea de aur și de îmbogățire, în timp ce ai mei, fericiți cu ceea ce le-a dat Creatorul, își apără cu onoare acest de preț avut, și-o dată cu el, a neamului nemurire. Lupii-daci, prietene, nu aleargă după glorii ucigând alte seminții, disprețuiesc războiul, dar mult mai mult îi disprețuiesc pe cei care-l provoacă.

Pompeius pare absent, nu-l mai auzea. Ies din Cetate.

Ei știu cât este de nechibzuit cel care se aruncă-n luptă aspirând către privilegii, avansări, profituri și elogii, crezând că ar obține astfel fericirea...

Pompeius

Fericirea...,

(prinse ca din zbor)

fericirea aceasta de care spui, pe cât e de scurtă, pe atât pare că nici nu-i. Însă tot mă mai macină o nedumerire. Cum se face că întreg norodul tău, în frunte cu cei știutori de carte, te ascultă pe tine și ți se supune-n toate? Ce ai tu și eu nu pot să am? Nu râde, căci nu te-ntreb în van...

DECENEU

Nu râd, ci doar mă amuzam... Prietene, să știi că, atunci când vei fi mulțumit să fii pur și simplu tu însuți și să nu te compari cu ceilalți, ai să vezi că toți te vor respecta, în egală măsură.

Urmașul regelui trac și moștenitorul tronului roman continuă discuția ca doi buni prieteni, se retrag discret pe dealul din apropierea Cetății Silvane, sub umbra unui stejar bătrân. Aici, Deceneu vorbește despre suflet, viața trecătoare și-a omului nemurire... Pompeius îl întrerupe brusc.

Pompeius

Uite ce e. Hai să facem un târg. Tu, ca viitor rege - eu, ca viitor împărat, tragem brazdă între hotarele trace și cele romane... și jurăm... după cum aici ne vom înțelege, să semnăm un tratat, să dăm lumii noastre... o nouă lege...

Exterior. O vâlcea din apropierea Cetății Silvane. Noapte.

De după munți, rotundul lunii pline ieși pe jumătate. Urmașul împăratului roman pleacă, Deceneu rămâne.

* * *

La Sarmisegetuza, Burebista sărbătorește, cu oștenii săi, victoriile de la Pontul Euxin. „Sunt mândru de izbânda voastră, oștenii mei!”. Regele ridică o cupă de vin și închină cu comandantul Acornion. „De aici încolo vom avea liniște în orașele de la malul Mării”, apreciază acesta. Burebista se plimbă cu cupa printre oșteni, ciocnind cu fiecare. „Bine că nu-i Marele Preot de față, că nu ne-ar da slobod la vin”, zice unul mai îndrăzneț. Regele zâmbește. „Oștenii mei, acum că fruntarele imperiului trac sunt în pace și în siguranță, vă slobod... să plecați acasă... Poate vă găsiți și voi câte o mândruță, poate veniți cu câte-o mireasă...”,zice regele din mijlocul lor. „Trăiască regele”, strigă în cor întreaga masă.

În apropierea Cetății Silvane, la poalele dealului, într-o vâlcea, în jurul unui foc ritualic, tinerii lupi-daci din oastea lui Deceneu se îmbină cu preotesele silvane, după simpatii ori, poate, la întâmplare, într-un joc lent și cumpătat. Peste întreaga vale răsună lăuta, tobele și harfa. Bărbații și femeile, cuprinși de după mijloc, fac zid compact de corpuri, în trei cercuri și încep a se mlădia, a se îndoi, a se răsuci, tresăltând după cum poruncește muzica. Întâi mai domol, apoi din ce în ce mai zvăpăiat. Picioarele scapără vijelios, întâi pe loc, în tropote și sărituri, apoi, deodată, cu pași săltați și foarte iuți, se prind cu toții într-un vârtej amețitor. Cercurile toate trei sunt numai un clocot de patimă și chiote prelungi. Muzica și ritmul cresc. Trupurile se fac valuri, se apropie, se depărtează, se cheamă, se strâng, până ajung una cu pământul, contopindu-se cu întreaga natură.

Sus pe culme, Deceneu ridică privirea. Luna plină strecoară o lumină feerică printre crengile gorunului sub care stă. Întinde brațele ca pentru a cuprinde o nălucire lunară. Trupul lui simte chemarea femeii și-și dorește a ei chemare.

Atingând copacii ca din treacăt, SIBYLA, atrasă de vrajă, se îndreaptă visătoare spre falnicul gorun. Fremătă toată laolaltă cu frunzele, iarba și vântul. Cosițele întunecate îi cad pe umerii ce-i strălucesc în razele argintii de lună și trandafirii sânilor ușor ridicați par să cheme sărutările vânturilor. Fiecare vârf de deget îi respira iubire. Ca-ntr-un vârtej magic, gândul ei se prinde-n gând cu-al lui și, atrași unul de altul, se apropie ca două feline flămânde. El o privește îndelung, cu nesaț, se plecă-n ghenunchi, îi cuprinde-n palme coapsele..., sânii. Corpul ei îi tremură în mâini. O încolăcește cu brațele amândouă și voind parcă să o facă una cu trupul lui, o strânge aproape, tot mai aproape... Mâinile ei îl înconjurară ca niște limbi de foc și... fac dragoste, încet, dulce și adânc. Cu trupul lui, cu mintea lui, cu gura lui, cu trupul ei, cu mintea ei, cu gura ei.

* * *

Exterior. Curtea Cetății. Zi.

În Cetatea Silvană, bunele obiceiuri se stricară. După noaptea împerecherii, lupii-daci și silvanele, fie ele amazoane sau preotese, rămaseră împreună, nu mai plecară. Râsetele și veselia se aud de departe, peste șapte dealuri... Deceneu și monarhii lui umblă în voie prin cetate, el admirat ca un zeu, ei - ca făcând parte din suita regală. Sibyla, din ce în ce mai abătută, nu mai cântă și dansează ca odinioară, ci e tot mai tăcută. Urma să nască și... spre mirarea mamei sale, nu mai ceti în stele, nu-și consultă oracolul. „Mă las în voia sorții și... cum îmi va fi norocul”.

Interior. Dormitor. Noapte.

O noapte cu trăsnete și fulgere îndoite, jumătate din rotundul lunii pline piere de pe cer mâncat de vârcolaci.

În cetate, moașa și nouă preotese aleargă înnebunite după cârpe, prosoape și vraci. Copilul se născuse fără o suflare bună, SIBYLA plutea într-un nimb, palidă ca raza de lună.

MOAȘA

(strigă)

O pierdem...

(și-l chemă pe Deceneu)

Chipul Sybilei se învăluie într-o lumină divină. Zâmbește cu greu.

SIBYLA

(întinzând brațele)

O, vino, vino, suflet dulce pe care atâta l-am iubit, vino... să te mai țin duios în brațe, măcar o clipă, cât încă n-am murit...

Și cum da să lege vorbe să facă un jurământ,
Atârna de gâtul lui precum nădejdile de vânt.
Vorbele ei păreau sunet de coardă ce sta gata să se rupă.
De trei ori dete s-o prinză, de trei ori se topi... ca o umbră.
El ținea pe brațele-i durerea-ntreagă și-a veacului ei mers
Iubirea pământeană din adâncuri și-ntregul univers.
Ca să îmbuneze soarta și-ale morții voluptăți,
Mistuit de chinuri, rostea blânde rugăminți.

DECENEU

SIBYLA, sufletul meu, nu mă părăsi...

(ținându-i capul strâns la pieptul lui)

Creatorule bun,
nu mi-o lua tocmai acum...,
mai las-o și cu mine...
măcar un pic... fii bun.
Te rog, Creatorule...
De ce tocmai ea trebuie să plece?
De ce trebuie eu să rămân și să trăiesc atât de trist și rece...?
De ce oare?

SIBYLA

(desprinzându-se din îmbrățișare)

Deceneu,

(murmură ea cu o voce slabă ca o suflare)

Venirea pe această lume și plecarea,
Anii vieții și trăirea
Ni s-au dat a nu cunoaște.
Misiunea noastră s-a împlinit,
Iubire semănat-am pe pământ
Și va dăinui departe,
Va stăpâni tot ce a fost
Și tot ce o să vie,
Căci toate au avut un rost
Și-așa a fost să fie.
Din dragostea pământească
Datu-ni-s-a să se nască
Băiatul care o să crească
Ținutul să ni-l păzească
De rele să ni-l ferească.
Scorilo, când va fi mare,
Uni-va neamul meu și-ale lui silvane
Cu neamul tău, poporul dac
Și așa va fi în veac de veac.
Popor viteaz, drept în vorbe și în fapte,
Neam înțelept și priceput în toate.

(Privește în față ca și cum ar citi dintr-un punct fix)

Dar, vai, de multe încercări avea-va parte.

(din ce în ce mai domol)

Râvni-vor mulți aurul și ale lui ape
Istovi-se-va acest popor să scape,
Mai mult decât cheltui-vor toți dușmanii
La un loc, în bezna uitării
Să-l îngroape.
Însă așa cum vor veni,
Pe rând, cu toții
Vor pieri.

SIBYLA răsuflă din ce în ce mai rar, obosise. Apoi, dintr-o dată, ridică mâinile și se zbate de parcă vrea să apere pe cineva de-un pericol mare.

Deceneu,

(spuse tristă ca un sărut de despărțire)

vai... regele tău și-al meu... Deceneu, sufletul meu... măritul nostru rege... moare

(mai apucă de zise și... se stinse)

Scorilo, copilul ce tocmai se născuse, învie. Deschide ochii și parcă a râde prinse, se învioră.

* * *

Exterior. Gorunul din deal. Lună plină.

Îngălbenit, rotundul lunii pline se pregătea de asfințit, îngenuncheat la rădăcina gorunului sfânt, Marele Preot dac încă mai ține strâns, la pieptu-i, trupul Sibylei, neînsuflețit.

„Toată viața, omul se străduiește să învețe a trăi, pe când, toată viața el ar trebui să învețe cum să moară”, cugetă singur, chinuit de dor și stors de soartă.

Deodată, deasupra pădurii, cântecul unei lire străbate întunericul. Un norișor purpuriu, desprins din margine de codru, vine spre el înconjurându-l. Chipul Sibylei apare ca-n vis.

VOCEA SIBYLEI

Sufletul meu iubit,

(spuse cu același surâs)

Din ceruri, din tărâmul veșniciei,
La tine voi ajunge de oriunde.
Iubirii tale voi răspunde,
Ori de câte ori mă vei chema.
Chiar de nu mă vei vedea,
Voi veghea asupra ta.
Cheamă-mă și voi veni,
Caută-mă și mă vei găsi,
Nu printre morți mă vei afla
Ci printre vii, cei veșnic vii.

Norișorul se înălță din ce în ce mai sus și urcă, urcă, până se pierdu într-o lumină strălucitoare. Cântecul se stinse brusc... Și totul dispare.

Un oștean al curții regale din Sarmisegetuza gonește spre el cu calul asudat și plin de spume.

Oșteanul

Măritul nostru rege Burebista... azi noapte, a fost ucis...

Oșteanul se prăbușește la pământ în hohote de plâns.