Inițiere dacică

Când citești cartea RĂDĂCINI a autoarei descoperi chipul unei ziariste profesioniste obsedată de repunerea binelui în drepturile sale într-o societate ce pare că nu mai are sisteme de valori, implicit sisteme de referință al acestora din urmă.

În acest rol autoarea, o ziaristă cu un dezvoltat spirit gazetăresc, incisiv și de analiză, secondat de un tip de observație superioară face o introspecție a cotidianului nostru arătându-ne ceea ce noi nu vedem sau nu vrem să vedem, facem și ne prefacem că nu știm, evidențiind căi de împrospătare și vindecare a realității noastre foarte domestice în care trăim. Acum încă o dată remarc dacă mai era nevoie că gazetăria este o artă iar jurnalistul pe drept cuvânt un artist, unul din artiștii consacrați ai cuvântului.

Când ești un bun ziarist și treci de la interviu și reportaj la scrisul profesional al prozei de tip românesc, vii cu un bagaj uriaș de deprinderi scriitoricești care îți fac orizontul narativ extrem de variat și nelimitat în forme, căi, de cunoaștere și exprimare.

Am citit cu interes romanul ISPITA EPISCOPULUI (Mariana Gavrilă, Ispita Episcopului, Editura Arca, Oradea, 2008) al autoarei Mariana Gavrilă și am avut revelația nașterii unui nou talent care cultivat în continuare cu atenție ne va oferi multiple desfătări intelectuale în viitor, gândeam eu privind încrezător la steaua de romancier ce începea să apară timid dar sigur la orizont.

Romanul a plăcut publicului s-a epuizat în câteva tiraje și chiar gândeam că poate nu peste mult timp am să văd o continuare în zona deosebit de generoasă a subiectului tratat de roman. Părea că mai era ceva de spus …

Nu știu cum arată laboratorul de creație al autoarei și nici nu i-am deslușit toate secretele creației dar intuiesc că ceva intern, intim s-a petrecut pentru că din zona romanului zis și clasic cu reguli clare și unde nu prea mai ai unde să vii cu inovații și noutăți, autoarea a trecut în zona scrierilor literare cu caracter istoric, ce au de regulă chemări ancestrale, uitate pentru noi cei nechemați de dansul armonios-fantastic al peniței.

Este cert, scriitorii adevărați văd cu ochii minții imagini, locuri, întâmplări, au trăiri odată cu personajele și mai mult decât atât simt dincolo de realitatea obiectivă uneori fermecătoare, alteori cumplită și neiertătoare. Este exact ce am descoperit la autoare după prima lectură a scrierii istorice MAREA PREOTEASĂ (Mariana Gavrilă, Marea Preoteasă, Editura Arca, Oradea, 2009) cu subtitlul Rădăcinile Ardealului, lucrare pe care am și recenzat-o la emisiunea Conspirația Tăcerii (Emisiunea Conspirația Tăcerii, Televiziunea Canal N-24 PLUS, Realizator dr. Emil Străinu) al cărei realizator sunt, și care s-a bucurat de o primire nesperat de favorabilă din partea publicului. Am primit multe aprecieri pozitive după emisiune de la cititori ceea ce recunosc sincer că nu se întâmplă prea des pentru toate cărțile recenzate.

Privind introspectiv era un salt pozitiv evident pentru autoare și un succes editorial cert cu un tip de lucrare care de regulă are numai un anumit segment de public foarte bine definit și mai presus de toate… avizat!

Când alegi să scrii lucrări cu caracter istoric dincolo de talentul literar intrinsec pe care trebuie să-l posezi mai ai nevoie de ceva, de accesul la acel infabil inițiatic călăuzitor care te conduce prin narațiune ca Firul Ariadnei spre tălmăcirea sensurilor vremurilor de mult apuse.

Dacă cu evocarea vremile trecute o rezolvă cei mai mulți dintre autori, intrarea în mitologicul ancestral cere har de detectiv istoric ceea ce se pare că nu lipsește autoarei prezente prin opera literară de față.

Am în față manuscrisul cel mai recent al autoarei Mariana Gavrilă intitulat INIȚIERE DACICĂ cu subtitlul Osiris s-a născut în Carpați. Am studiat atent manuscrisul atât ca formă literară cât și din punct de vedere al conținutului.

Mergând pe o linie ascendentă, ezoterică a cunoașterii inițiatice autoarea explorează zone nu tocmai bătătorite ale antropogenezei umane și ale zonei mitogenetice din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic. Dorind să demonstreze că totul este un întreg și întreg este totul, apelează la căi de cunoaștere ce au legătură cu diferitele forme ale stărilor modificate ale conștiinței.

Cunoașterea inițiatică cere sacrificii, ce altceva fiind aceasta decât activarea uneori chiar forțată a limitelor celor mai subtile ale propriului suflet, și conștiințe.

Călătoria în zonele mitice alese cu grijă se vrea deopotrivă descoperitoare dar și subtil educativ-civică chiar și pentru cititorul secolului XXI. Simbolurile folosite au înțelesuri precise și sincer cred că nu toți vor înțelege această călătorie inițiatică în forma pe care autoarea a dorit să ne-o transmită nouă celor absorbiți de televizor, video și calculatorul personal.

Am avut impresia că autoarea face un gen de dublă introspecție în esența ființei umane și în propriul sine căutând un acordaj al Universului cu cele două entități majore pentru propria-i existență fiind în final un fin translator pentru noi cei încă în stadiul de profani în ale „înaltei inițieri”.

Este multă speranță în această scriere deși nu întotdeauna atinge cote maxime, ceea ce o aduce pe autoare mai aproape de noi și o putem înțelege mai ușor.

Cartea în sine consider că este un eveniment care împreună cu cea anterioară să dea naștere unui adevărat subgen literar care se pare că este foarte apreciat și cerut în ultimul timp de un segment de cititori fideli, exigenți și în creștere din punct de vedere numeric în momentul în care unii dintre consacrați (nu aș dori să-i numesc aici) ies pur și simplu de pe piața literară datorită secătuirii sevei subiectelor tratate în operele lor.

Recomand totuși autoarei o apropiere mai profundă de izvoarele istorice și științifice ale subiectelor tratate ce vor da în lucrările viitoare o credibilitate mai mare surselor de informare, faptelor și întâmplărilor narate.

Este de remarcat atașamentul autoarei pentru spațiul mitogenetic românesc, cât și față de Ardeal leagănul civilizației noastre într-un moment în care se pare că atacurile la adresa ființei naționale a poporului român s-au întețit.

Suntem într-un moment în care asistăm la o acțiune concertată de destructurare a realității entice românești, fapt realizat pe multiple planuri și în astfel de momente gruparea și întoarcerea noastră a tuturor în sânul tradițiilor noastre etnogenetice este mai necesară ca oricând.

Este un merit al autoarei de a ne ține trează originea conștiinței noastre naționale, izvorul puterii fiecăruia dintre noi și a tuturor laolaltă.

Această carte s-ar putea să fie lucrarea de consacrare a autoarei într-un domeniu nou și feeric intelectual.

Cred că această carte va fi primită bine de public și va fi încă o treaptă în devenirea autoarei, cât și a noastră, a celor ce înțelegem deopotrivă trecutul, prezentul și viitorul în plan real, mitic, inițiatic și esoteric căutând să ne realizăm ca viitori „cetățeni terrieni” membrii ai fascinantului Club Galactic!

Dr. Emil Străinu

Directorul Centrului de Studii și Cercetări Psihotronice și Ufologice

* * *

Norii începură brusc s-o ia la goană, spre răsărit. Nici o adiere de vânt, nimic să-i stârnească. Frunzele copacilor, înțepenite-n crengi. Curioasă, Silvana dădu fuga în grădină să vadă. Câțiva nori pufoși pe cerul unei dimineți obișnuite de toamnă. Norii mari, cei din față, se adunaseră grămadă chiar în mijlocul muntelui Biharia; cei mici, rămași în urmă, alunecau ca magnetizați în aceeași direcție. Din toate direcțiile. Apoi, ca și cum s-ar deschide o grotă uriașă, toată formațiunea aceea noroasă fu înghițită de munte. Silvana urmări cu privirea câțiva norișori... dar parcă se topiră, dispărură, pur și simplu.

„S-or fi evaporat” - își spuse. Urmări în continuare creasta muntelui. Imediat, din pântecul lui, începură să iasă trei cocoloașe imense, albe. O luară pe rând spre miazăzi. „Grozavă ședință cred că au avut norii ăștia acolo-n munte”, zise amuzată. Rânduiala terestră a Mamei Naturi pe care o văzuse o puse pe gânduri. Crescuse doar acolo, la țară și văzuse munții sub toate manifestările lor, de la dezlănțuirea furtunilor la șerpuirea viscolelor, de la ruperea norilor cumulus grei de ploaie, la nașterea curcubeielor. Însă, în acea dimineață asistase la dispariția unei dezlănțuiri noroase în mijlocul unui munte ca, după nici un sfert de ceas, să iasă de acolo organizată, rânduită și orientată cu o precizie cosmică.

Vârful Biharia făcea parte din peisajul zilnic al Silvanei, îl văzuse ba învăluit în ceață, ba cu zăpadă strălucind până spre miezul verii. Prezicea și vremea, tot după aspectul munților. Când lanțul muntos era atât de clar de aproape că se puteau zări animalele care-i străbăteau versanții, atunci, sigur, a doua zi vremea se strica. Când crestele se pierdeau undeva într-un orizont îndepărtat, cu siguranță urmau zile senine, fără ploaie.

Ziua se scurse calmă, liniștită și senină. Silvana ajunse să se întrebe dacă a fost real sau nu ceea ce s-a întâmplat de dimineață. Încă se îndoia. Întâmplător, se întâlni cu vărul ei, la fântâna din capătul satului.

- Marcus, tu ai văzut norii? - întrebă nerăbdătoare.

- M-am uitat un pic la cer să văd cum va fi vremea, de ce?

- N-ai observat ceva ciudat?

- Ba, parcă, la un moment dat, am văzut toți norii c-o luaseră la fugă, da' am fost prea ocupat să stau să-i urmăresc.

- Ah, am crezut că am avut halucinații, spuse răsuflând ușurată. Silvana rămase convinsă că în munte se întâmplase un miracol.

După amiază, norii aceia ieșiți din pântecul muntelui apărură din nou. De data aceasta, învolburați deasupra coamei Codru Moma, în partea de apus. Atentă, lăsă totul, privi insistent mișcarea lor. Și observă cum încep să se disperseze încet, încet… Fixă un norișor și… în câteva secunde, se topi tot, dispăru, parcă-l înghițise cu privirea. Mai făcu o încercare, cu grămada mare și… reuși. Nu-i venea să creadă. Puse mâna pe telefon și o sună pe Dorina, prietena iubitoare a științelor ezoterice. Silvana nu fusese niciodată interesată de conceptele ezoterice.

- Dori, unde ești?

- Te uiți, te rog frumos, dacă sunt nori pe cer?

- Na, da' ce-ți veni?

- Hai uită-te, te rog…

- Sunt câțiva…

- Acum, fii atentă, privește-i și vezi dacă dispar.

- Nu dispar… cum să dispară, ce ai?

- Dori, cred că-i ceva gâlceavă-n univers. Se întâmplă ceva. Nu știu încă ce, dar cred că… cred că… pot face norii să dispară, spuse cu o oarecare jenă.

- Măi, tu ești șamaniță! - zise Dorina amuzată.

- Ce sunt?

- Ai calități de șaman.

- Ce-i ăla?

- Un fel de vrăjitor care poate să aducă ploaia, să împrăștie norii. Solomonarii de pe la noi.

- Auuu, vrăjitori… Nu-mi plac… Da' să știi, Dori, că eu vorbesc serios, norii chiar dispar…

- Și eu vorbesc foarte serios. Îți spun că ești șamaniță, mai ales că știu cât de apropiată ești de natură, cât îți place să te plimbi prin păduri și pe coclauri, să vorbești cu florile, cu toți cățeii de pe drum, cu rândunelele… Mai puțin cu oamenii! – spuse Dorina zâmbind.

- Acum mă jignești….

- Nu te jignesc, apucă-te de citește și tu despre șamanism, despre viața spirituală, mai vezi și tu cum stau lucrurile pe lumea asta. Și pe mine m-a preocupat șamanismul, este foarte interesant. Chiar mi-ar plăcea să citești ceva pe tema asta. E drept că va trebui să „înghiți” câteva sute de pagini, ceea ce e mai dificil pentru tine, dar ai să vezi că te vei regăsi foarte frumos.

- Bine, mulțumesc… de sprijin, răspunse un pic ironic, dezamăgită de tonul prietenei sale, neplăcându-i deloc denumirea de șamaniță.

Jocul începu s-o fascineze. În masa de nori cirus care se îndrepta spre sat păru că deslușește formele animalelor pe care le iubea, erau capete de lei, urși, pisici… Și, încercând să le mângâie cu privirea, uriașele felinele se evaporau pur și simplu. Prinse curaj. În minte-i veniră vorbele Dorinei: „vrăjitorii ăia care împrăștie norii”. Vru să verifice. Cuprinse cu privirea întreaga formațiune noroasă. Își puse în gând s-o mute peste crestele pădurilor, spre miazănoapte. Nici o mișcare. „Ei, asta e, nu sunt din aia”, își spuse ea. Dar… pe când era gata să abandoneze… norii se porniră împinși de un curent puternic. Silvana îi privi zâmbind. „Vă mulțumesc frumos”, spuse și, mai mult în joacă, făcu o plecăciune cu palmele împreunate în dreptul pieptului. „Ar fi cea mai mare nebunie să cred că eu am făcut asta. Gândirea umană nu poate relaționa cu fenomenele din afară!”, se auzi vorbind singură. Din curiozitate, în următoarele zile mai făcu câteva tentative… și-i reușiră. Avea senzația că ceva nu-i în regulă. Nu îndrăzni să vorbească cu nimeni.

* * *

Sfârșitul lunii octombrie, ultima zi de concediu. Silvana privea razele lunii pline abia ieșite de după munți. O adiere de vânt caldă ca o mantie lungă de mătase moale cuprinse dealul. Frunzele coapte șopteau în nucii de la marginea grădinii. Mai la vale, dinspre codrul de stejari venea în foșnet blând, o adiere de pădure, o străveche chemare. Crescuse cu acea chemare. Întâi simți în nări mirosul scoarței, al mușchilor de pe copaci, a frunzelor veștede, apoi… veni un imbold puternic de-a pleca, de a pătrunde în „biserica verde a lui Dumnezeu”. Rezistă. Se lăsă în voia simțurilor și le trăi. Ca și cum ar fi fost acolo. Deodată, intră cu toată ființa ei în comuniune cu natura, era o invitație, simți că i se face onoarea de a participa la un ritual sacru. Nu rezistă însă tentației și o luă peste țarini. Nici țipenie de om. Niciun animal prin preajmă. Era singura creatură a nopții. Nimic nu-i era străin. Purta o mare încărcătură emoțională. Se descălță. Păși ca o felină prin iarba răcoroasă. Simți sub talpa piciorului senzația aceea de catifea moale. Se mișca în ritmul muzicii greierilor, inima-i pulsa o dată cu vibrația pământului. Începu să se rotească, cu brațele deschise, ca într-o vrajă. Era un dans magnific, de la dreapta la stânga. Luna era deasupra capului. Silvana fu atrasă de vraja astrului. Intră într-un fel de învăluire celestă cu razele lunii. Dansul se termină brusc, de parcă Luna i-ar fi spus: „Gata, ți-ajunge pentru azi”. Trupu-i era greu ca pământul, dar nu simțea nici strop oboseală. Plecă spre casă. Luna se afla aproape de apus. În vârful dealului, iarba rămase bătătorită-n rotocoale.

Dimineață, Silvana se trezi cu o fărâmă de neliniște în suflet. În capul ei, năvăleau avalanșe de gânduri, de stări, de sentimente pe care nu reușea să le cuprindă cu rațiunea. Se declanșase ceva în interiorul ei. Mai avusese și un vis, din acelea care-i rămâneau foarte clar întipărite în minte. Se făcea că privea de undeva de la distanță cum într-o vale adâncă iau naștere câteva caiere de ceață albă. Ceața aceea crescu apoi până cuprinse un deal împădurit. Se învolbură pe vârful lui și încet, încet, prinse contur și împleti litere cât dealul de mari. Apoi literele formară clar trei cuvinte: EXPERIENȚĂ, CUNOAȘTERE, ADEVĂR.

Toată ziua Silvana își bătu capul cu semnificația cuvintelor. După amiază, plecă la Oradea. Tot drumul încercă să facă o legătură limpede între experiență-cunoaștere-adevăr. Nu reuși..

Ajunse în oraș. Intră cu dezinvoltură în viața cotidiană și n-apucă să se mai gândească la cele întâmplate. Viața ei deveni din ce în ce mai apăsătoare. Parcă se întorsese cu susu-n jos. Tot ce prețuise până atunci, acasă ori la serviciu, se încăierase ca-ntr-o pâclă groasă, greu de desprins. Nimic nu-i mai ieșea ca înainte. Făcea eforturi să se adapteze situației, dar nu reușea. Căuta ceva, nici ea nu știa ce… dar căuta, în oraș, acasă, pleca de acasă, venea din oraș, nimic n-o mulțumea.

Lunile de iarnă se scurseră îngrozitor de trist. Silvana deveni tot mai gânditoare, mai abătută. Prietenii n-o pricepeau și nici ea nu era în stare să le explice. Universul ei terestru devenea tot mai strâmt. Avea o stare ciudată care nu semăna cu nimic din viața ei ocupată de până atunci. Un vierme-al căutării o rodea continuu. Citea multă filozofie, domeniu de care era atrasă. Înghiți un ocean de cuvinte scrise-n cărți, pe internet și nu găsi nimic din ceea ce și-ar fi dorit să afle.

- Știi ceva? Cred că, de aici încolo, ar trebui să-ți cauți singură cărțile. Criteriul este să pui mâna pe ele, să le răsfoiești și să le citești pe cele care te atrag. De-acum ești pe calea ta. Caută și vei găsi. Poate așa reușești să te lămurești, să știi și tu ce ai de făcut în viața asta, îi spuse Dorina, după ce îi împrumutase o mulțime de cărți ezoterice pe care le considera benefice pentru evoluția ei spirituală.

Silvana află din cărțile recomandate de Dorina despre existența unei lumi sensibile, descoperi existența corpului energetic, citi despre karme, lucruri pe care nu le găsise la filosofii pe care-i studiase. În mintea ei încolțise o nouă idee. Vroia să suprapună conceptele gândirii metafizice antice peste teoriile elaborate de noul val ezoteric. Nu îndrăzni să vorbească cu nimeni despre asta, pe de-o parte, pentru că nu-i era nici ei prea clar, și apoi prietenii ei încercau de fiecare dată s-o convingă să se ocupe cu lucruri practice, să-și asigure o existență materială îndestulată, nu să-și dedice timpul căutărilor deșarte.

- Să mă lămuresc, să înțeleg, asta vreau și eu, Dori. Asta vreau: să mă lămuresc o dată și-o dată, să mă opresc, să-mi văd de treburile mele. Se pare însă că mi-am pierdut ceva de… mare preț în viața asta. Mi-am pierdut… liniștea sufletească. Și doare, Dori și… Doamne, de-ai ști ce lucru de neprețuit am pierdut.

- E un semn bun! – spuse încântată Dorina. Dar vreau să-ți spun că din minunata aventură a cunoașterii nu te poți opri, cum zici. Vei afla căutând. Și punându-ți întrebările potrivite. Chiar dacă, în acest moment, cred că pentru tine ar fi, probabil, mai bine să ieși în lume, să-ți cauți o ocupație, să fii mai mult printre oameni, să comunici…

- Da, știu și eu asta, ai mare dreptate, numai că uite, nu pot… E ceva aici, în interiorul meu, care mă roade, mă ține… E ceva mai presus de voința mea. Parcă ar fi cineva sau ceva undeva care încearcă să mă izoleze, să mă țină într-un fel… ocupată.

- Tu și numai tu trebuie să fii stăpână pe viața ta. Tu ai liberul arbitru să faci ce crezi și ce vrei. Încearcă să treci peste acest obstacol. Iar, dacă nu poți și accepți totuși această idee, înseamnă că Sinele tău superior sau Dumnezeu știe cine încearcă să te conducă pe o cale mai bună sufletului tău. Pare anevoios în acest moment, dar, când vei trece dincolo, vei înțelege altfel. Omul a venit pe acest pământ cu un scop, să facă ceva pentru el, împreună cu semenii lui, să lase ceva divin în urmă…

- Ei, dacă am ști noi scopul acela, dacă am cunoaște conținutul acelei scrisori, a acelei promisiuni pe care am făcut-o atunci când am venit pe acest pământ.

- Toți avem de îndeplinit o misiune, de aceea am venit aici.

- Sigur că da, doar că nu mai ținem minte care-i misiunea aia.

- Cred că un indiciu ar fi dat de îndemnurile sufletului. Ce te împinge cel mai mult să faci, ce îți place foarte mult, în ce domeniu te simți fericită să activezi. Toate te îndrumă cumva. Apropo, ai citit ceva despre șamanism?

Silvana uitase. Își aminti întâmplarea cu norii și zâmbi.

- Dori, alegeți un nor.

- Uite, acela, zise indicându-i un norișor răzleț de pe cerul primăvăratic.

- Acum, lasă-l, spuse ea după ce-l privi câteva clipe, să vedem ce se întâmplă.

Făcură câțiva pași pe aleea de pe malul Crișului. Dorina se întoarse curioasă.

- Uauuu, a dispărut! - exclamă uimită.

- Te rog să nu mai spui nimănui, te rog frumos.

- Bine, hai să mergem la librărie să vedem dacă are ceva despre șamani. Eu îți cumpăr cartea!

Intrară în prima librărie.

- Ce aveți despre șamani? - întrebă Dorina.

- Avem „Șaman, spiritul plantelor”.

- Bun. Mai aveți și altele? - interveni Silvana, cu gândul să-i dea cât mai multe informații.

- Altceva… Da, mai avem Alberto Villoldo, „Să reparăm trecutul și să vindecăm viitorul prin recuperarea sufletului”. Asta-i o carte foarte bună, chiar acum am primit-o. Altceva nu mai avem, spuse vânzătoarea oferindu-i cartea.

* * *

Silvana făcu cunoștință cu o nouă abordare a lumii spirituale, o abordare la care nu se gândise până atunci. Înțelese că șamanismul nu era filosofie, nici religie, ci o altă modalitate de a intra în legătură cu natura, era practic ceea ce căuta. „Învață de la copaci, râuri și stânci”, moto-ul șamanic îl avea deja adânc întipărit în simțuri. Nu-i plăcea, în schimb, legătura practicanților acestor ritualuri cu lumea spiritelor. Autorul, în calitate de psiholog, reda în cartea sa o serie de exerciții pe care susținea că le-a învățat de la șamanii Laika. Existența unor lumi imperceptibile simțurilor fizice, faptul că alții, precum șamanii Laika, le percepuseră deja încă din cele mai vechi timpuri au fost primele provocări. Silvana n-avu răbdare să citească până la capăt, doar câteva din practicile expuse de Villoldo și se aventură. Experimentă prima „călătorie șamanică”. N-avea nici o țintă, nici o destinație, habar nu avea ce face, singurul lucru care o preocupa era să verifice. Închise telefoanele, se întinse în pat, își găsi o poziție confortabilă și așteptă…

Întâi îi apăru în imagine o poartă în cer, aceeași pe care o visase odată. Acum părea atât de reală încât avu un imbold puternic s-o deschidă, să treacă dincolo. Deodată fu învăluită într-o lumină albă, blândă, liniștitoare și îi apărură furnicături în tot corpul. Apoi nu le mai simți, tot din jurul ei dispăru. Era numai lumina albă și senzația aceea extraordinară, greu de descris în cuvinte. La un moment dat, văzu un cer cu nori subțiri și lumina o trase spre apus, irezistibil spre dreapta. Aici i se dezvălui un peisaj absolut mirific pe care îl simți atât de familiar de parcă era acasă. Privea totul ca pe o secvență de film. Era costișa unui deal care avea spre vârf o pădure cu copaci seculari, pe cealaltă parte se afla o rariște, o cărare care ducea peste deal. Simțea prezența unor ființe, dar nu le vedea. Din nou învăluită într-un abur alb, în jurul ei se conturară clar chipuri de bărbați negri. Păreau a fi șefii unor triburi, unii aveau pe cap curele din piele, alții pene. Se învârteau în jurul ei ca niște medalioane imense. Pentru a le vedea trăsăturile feței trebuia să privească în sus. I se făcu frică, instantaneu i se derulau în imagine trupuri de bărbați cu busturile goale, păreau sălbatici, negri toți. Văzu pădurea și… ajungând acolo, intui prezența animalelor sălbatice și-și reveni din sperietură. În spatele ei simți colții ascuțiți și respirația fioroasă a unui leu cu gura larg deschisă. Brusc, avu sentimentul că se află în siguranță. Era atât de plăcut încât respiră ușurată. Se odihni. Senzația era că se află acolo fizic. Văzu profilul unei fețe de creolă cu câțiva zulufi de păr cârlionțat pe frunte, nas mic și ochi pătrunzători. Imaginea se focaliză pe tâmpla stângă, simți bătăile inimii ei ca și cum ar pulsa în propriu-i trup. Dintr-o dată o cuprinse o seamă de gânduri și preocupări venite de undeva din negura vremii… Purta responsabilitatea unui trib sau a unui popor, era un sentiment care îi dădea forță, putere, dar și o mare, mare îngrijorare. Simți pe piept luciul și răcoarea unor metale grele. Le privi. Îi atârnau la gât ca niște blazoane brute, peste o curea din piele în diagonală și una la centură. În picioare avea o încălțăminte tot din curele împletite până la genunchi. Silvana trăia atât de intens responsabilitatea acelui moment încât simți că-i explodează capul. Vru să se refugieze în detaliile costumației, dar nu reuși, încercă să revină înapoi la lumina aceea albă primitoare de la poartă, nu putu. Era prinsă în hățișul acela de gânduri ca într-o ciutură de spini încolăciți.

Reuși cu mare greutate să-și revină în forma ei fizică din planul terestru. Privi afară și, pentru prima oară, i se păru totul anost și fără sens, toate lucrurile din jurul ei păreau banale, o agoniseală de tâmpenii. Trei zile îi trebuiră până apucă din nou să intre în viața cotidiană.

* * *

Dacă până atunci Silvana se afla într-o relație neutră cu biserica, în sensul că nu o frecventa deloc, din cauza unor convingeri contrare dogmelor bisericești, după ce crezu că ridicase un pic „voalul lui Isis”, percepțiile sale despre Dumnezeu și divinitate se schimbară radical. Simțea divinitatea atât de aproape, încât avea impresia că o poate atinge, că e printre oameni, numai că nu o putea vedea.

Rămase cu gândul la miraculoasa lume pe care abia dacă o întrezărise. Un imbold puternic o împingea să mai verifice, încă o dată.

Ajunse într-un loc ce semăna cu un nor pufos alb. Deasupra lui o cuprinse o liniște atât de profundă încât nu mai vru să plece de acolo. Simțea o oboseală grea cât veacul. Locul era atât de curat încât își simțea până și toxinele din respirație. Ceru Sinelui superior să-i arate perioada când a deținut cele mai mari puteri divine și rămase surprinsă de respectiva formulare pentru că nu se gândise niciodată la așa ceva. Deodată, o învolburare de nori i se învârti prin față. Apoi i-a apărut un chip de bărbat, brunet cu barbă, ochi pătrunzători, frunte înaltă. Era îmbrăcat în veșminte cenușii peste care avea o mantie albă fără mâneci. Pe cap purta o căciulă neagră din blană, cu o diademă în față. În jurul lui zări câteva chipuri de femei și bărbați cu glugile trase pe cap.

Apoi norii se învolburară din nou. Silvana se simți prinsă ca-ntr-un vârtej de nori care o absorbea spre cer. Vârtejul se mai potoli, apucă să vadă silueta unui bătrân adus de spate, în veșminte de călugăr cu gluga trasă pe cap. Se îndrepta spre un glob imens ce emana o lumină de un alb indescriptibil, era ca discul soarelui pe jumătate apus. Avu sentimentul că bătrânul mergea spre lumina aceea de bună voie, că era conștient de ceea ce face. Apoi se simți prinsă din nou de un vârtej, intră într-un vortex ce o ridica amețitor spre înaltul cerului. Viteza de înălțare fu atât de mare încât simți că i se blochează gândirea, crezu că-i paralizează creierii. Reveni cu greu la starea ei normală. „Uuuu, acum cred că m-am dumirit de un lucru, își spuse. Știu că pot muri când vreau eu. Dacă nu mor când mai ajung o dată acolo sus, în locul acela de odihnă din care cu siguranță n-o să mai vreau să cobor, atunci precis mor într-o probă… din asta, de încercare. Mai mult ca sigur, concluzionă ea, cei care se aventurează în astfel de „călătorii” stăpânesc și arta de a se întoarce acasă”. Nu înțelegea însă ce căutau bărbații aceia în „viziunea” ei și-i trată ca atare, ca pe niște personaje de film.

Silvana apucase să perceapă o lume din afara celor pe care le învățase până atunci, se născu în ea un sentiment nou, mai înălțător. Deveni mult mai îngăduitoare cu lumea din jur, iar căutările ei începură să se îndrepte spre găsirea unei căi către lumea divină, alta decât cea clasică propusă de credințele creștine. „Ce-ar fi să mai dau o dată mâna cu filosofii antici, să le percep operele din perspectiva altei lumi, poate aflu de la ei calea ascunsă. Citi mai întâi toate cărțile lui Villoldo, până la capăt. Doar vreo trei exerciții îi atraseră atenția. Instinctual, avea o mare reținere față de călătoriile șamanice în așa zisa „lume de jos”, simțea că acolo-i ceva mult mai periculos decât joaca ei cu norii. Ezită o vreme. Apoi se aventură în căutarea animalului de putere, unul din exercițiile propuse de autor.

- Mi-am găsit animalul de putere, strigă triumfătoare a doua zi, când se întâlni cu Dorina.

- Ai citit cartea șamanului?

- Am citit, dar găsirea animalului a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat până acum… Dori, a fost o întâlnire de-a dreptul divină.

- Și care-i animalul tău de putere? - întrebă Dorina.

- Leul este animalul meu de putere, spuse Silvana mai potolit, pe el l-am găsit. Dori, dacă ai ști cât de impresionant a fost. Nici nu m-am așteptat. Întâi i-am văzut labele, apoi m-am simțit atât de atrasă de acest animal încât… m-am așezat lângă el, l-am cuprins de după gât, iar el s-a rostogolit în fața mea revenind în poziția culcat la picioarele mele. În momentul acela am simțit așa o imensă bucurie în suflet încât… mi-au dat lacrimile.

- Tu, dacă te-ar auzi cineva ce vorbești, ar zice că ai luat-o razna.

- Ai, iai, iai, da…cred că ai mare dreptate, spuse roșindu-se toată. Neapărat trebuie să găsesc pe cineva care practică șamanismul, să mă conving… că mai sunt și alții. O să întreb să văd dacă nu-i careva pe aici prin Oradea, te rog, întreabă și tu printre cunoscuții tăi.

- Maestrul vine când elevu-i pregătit, îi spuse Dorina, încercând s-o liniștească.

Câteva săptămâni trecură fără nici un eveniment important în viața Silvanei. Într-o zi îi căzu, din nou, în mâini cartea lui Villoldo. Era în prima săptămâna după Paști. Deschise cartea la întâmplare. „Următorul exercițiu vă va permite să vindecați urmele pe care morțile anterioare le-au lăsat în matricea voastră de Lumină, eliberându-vă astfel de greșelile pe care le-ați făcut atunci și de modul în care moartea a pus stăpânire pe voi. Veți realiza acest lucru călătorind în trei vieți anume, pentru a ajuta Sinele care ați fost odată să experimenteze în liniște, aceste morți.(…) Permiteți acestor vieți să se desfășoare înaintea voastră, observați-le, dar nu vă amestecați în ele. Respirați adânc și permiteți-vă să retrăiți ultimele cinci minute din fiecare viață care a fost a voastră - dar nu mai este - vorbiți Sinelui vostru anterior și ajutați-l să moară în pace. Urmăriți sfera luminoasă a sufletului vostru, în timp ce părăsește corpul, se ridică în ceruri… Viețile cu care veți lucra sunt: cea în care ați suferit cel mai mult, cea în care ați avut cea mai mare putere și cunoaștere, dar ați abuzat de ea și cea în care ați avut cea mai mare putere și cunoaștere și v-ați folosit de ea ca să-i serviți pe ceilalți.”

Din nou nu rezistă tentației. Începu exercițiul. Aplică doar prima parte din tehnicile propuse de autor, apoi, inconștient, își direcționă atenția către gorunul bătrân din pădurea ei de la țară, ca poartă de ieșire către lumea de dincolo. Reformulă în gând: „viața în care am greșit cel mai mult” și nu „viața în care am suferit cel mai mult”, așa cum prevedea exercițiul.

„Simțindu-vă complet relaxați și continuând să respirați adânc, imaginați-vă că sunteți într-un mic canion înalt în deșert, înconjurat de pereții de rocă roșie. Stați pe un bolovan lângă un iaz puțin adânc, cu apă cristalină, încât puteți vedea fundul nisipos”, se preciza în exercițiu. Silvana nu reuși să-și imagineze deșertul și nici iazul, în schimb, imaginația ei ajunse fix în valea răcoroasă din aceeași pădure.

Peisajul dispăru. În viziunea ei apărură niște nori cenușii-gălbui de care reuși cu greu să treacă, apoi se derulă o imagine sumbră cu bucăți de carne, oameni și animale spintecate și, în câteva flash-uri, un bărbat îmbrăcat în armură. Era atrasă de imaginea unei coroane regale, dar nu reuși să deslușească chipul. Însă simți că întreaga urgie i se datora acelei creaturi purtătoare de coroană și că, din porunca acesteia, se provocase foarte multă suferință. Creatura s-a ridicat spre cer ca un bulgăre de nor întunecat. Silvana ceru iertare tuturor celor cărora le-a greșit acea persoană și se rugă bunului Dumnezeu s-o binecuvânteze.

Silvana insistă să vadă a doua viață, aceea în care a avut putere și cunoaștere și le-a folosit greșit. Întâlni o apă limpede plină de alge verzi care se unduiau ușor aproape de suprafață. Reuși ușor să treacă dincolo. Îi apăru în față un trup de femeie tânără care purta o rochie roșie. Insistă să-i vadă fața și brusc fu izbită de doi ochi imenși, pătrunzători. Privirea aceea o cutremură. Ca într-un film, Silvana văzu femeia îmbrăcată în haine incredibil de frumoase. Erau dintr-o epocă veche, din acelea după care era și ea topită. Simțea țesătura fină și broderia de parcă erau pe propria ei piele. Femeia purta mantie roșie brodată cu fir de aur, pe cap avea o bijuterie împletită, credea Silvana atunci, abia mai târziu află că era vorba despre „Floarea vieții”, de care atârna un voal violet, la fel brodat în aur. Silvana se identifică cu toată strălucirea și bogăția de acolo. Văzu două lădițe încrustate pe margini cu metal prețios, pline cu monede de aur asemănătoare ca mărime cu monedele de 5 bani. Tânăra luă un pumn de monede dintr-o lădiță, deschise palma și le lăsă să cadă înapoi. Un fior incredibil de plăcut străbătu tot corpul Silvanei. Simți o satisfacție lăuntrică greu de descris în cuvinte și mai zăbovi. Apucă să vadă fața femeii. Avea niște ochi mari, incredibil de frumoși și un chip angelic. Toată puterea ei părea că stă în ochi. De data aceasta, purta o rochie lungă de mătase, în culoarea florii de cais, un voal tivit cu perle. Cobora scările unei construcții somptuoase. Silvana insistă să vadă dacă avea pe cineva apropiat și zări un bărbat brunet cu barbă, părul cu cărare pe mijloc, lung până la umeri. Purta cămașă albă cu mânecile largi strânse la încheietura mâinilor. I se păru că-l cunoaște, dar se gândi după aceea că probabil a fost impresionată de noblețea, eleganța ținutei și frumusețea chipului lui. Ceru să vadă sfârșitul vieții femeii. În imagine îi apăru un șarpe și trupul ei tânăr peste care era dat cu un fel de pudră verde. Silvana avu impresia că asistă la o îmbălsămare, despre care nu știa prea multe. În schimb, fu atât de impresionată de cele văzute încât uită să ceară scuze celor răniți și binecuvântarea bunului Dumnezeu.

În viața în care a avut putere și cunoaștere și le-a pus în folosul celorlalți, în imaginea Silvanei apăru un luciu de apă peste care niște norișori albi alunecau în valuri de la centru spre margine. Prima dată văzu o poartă înaltă sculptată, de culoare gri. Era poarta unei impozante mănăstiri din piatră. Văzu apoi din spate un bărbat cu o mantie vișinie pe un cal alb coborând un deal în goană. Văzu caldarâmul din pietre cubice din fața mănăstirii, apoi imaginea se focaliză pe un baston din lemn cu noduri și o mână cu degete lungi și fine, puțin noduroasă. Era un bătrân, puțin adus de spate care purta veșminte simple de călugăr, de culoare gri, cu o glugă de aceeași culoare, trasă pe cap. Părea preocupat de o misiune importantă. Începuse o ploaie măruntă de toamnă. Bătrânul călugăr urca pe o cărare costișa dealului de pe care coborâse călărețul. Apoi apăru pe un platou, nu prea lat, situat aproape de vârful unui deal, de altfel destul de înalt. Platoul acela arăta ca o platformă făcută din piatră suprapusă, înaltă de vreo 10 metri. Călugărul stătea cu fața spre miazăzi. Nu-i desluși chipul, dar observă clar fețele a doi călugări mai tineri cu veșminte negre. Unul semăna leit cu un episcop pe care Silvana îl cunoștea, doar că era puțin mai slab, celălalt, de aceeași înălțime ca primul, avea o față ovală, palidă, păr șaten. Bătrânul întinse mâna dreaptă, tinerii se închinară. Îi sărutară mâna. Brusc, Silvana avu furnicături prin tot corpul, apoi se simți atât de ușoară de parcă ar fi avut un balon de aer în interiorul trupului. Avu sentimentul că zboară și… chiar zbura peste întinderile acelea. O luă într-o plutire lină de pe deal peste valea din față, apoi din ce în ce mai mult se îndepărta spre marginea unei păduri. Sub ea văzu iarba deasă, nu prea înaltă și multă ferigă uscată. Făcu un ocol roată după deal. Observă atunci forma transparentă a trupului bătrânului călugăr… un contur de lumină stelară se înălță spre cer. Mai apucă să vadă chipul „episcopului” suferind. Rămase cu această imagine.

Nu-i venea să creadă. Parcă văzuse un film în care trăise la intensitate maximă rolurile personajelor principale. Încercă să-și explice cumva ceea ce întâmplase. Mintea era atât de îngustă încât nu putea cuprinde vastitatea informațiilor din fața sa. Logica Silvanei se făcu ferfeniță, iar rațiunea începu să-i gâfâie, la poalele unui munte necunoscut.

Căutând explicații, Silvana se afunda tot mai tare într-un tărâm necunoscut. Avea mare nevoie să discute cu cineva, să înțeleagă, dar, ca un făcut, nu găsea pe nimeni. Pe Dorina o cam plictiseau povestirile ei amănunțite despre astfel de… călătorii astrale, cu ceilalți prieteni nici nu se punea problema. Cărțile scriau, scriau, mii de volume pe rafturi. Nici un autor pe care-l citise nu reușea să atingă esența pe care ea o căuta cu atâta ardoare… ceva lipsea.

În sfânta zi de Rusalii, Silvana decise să facă încă o „excursie”. Aflase de existența Sinelui Superior. Spera că i se va revela ceva pe înțelesul ei, ceva care s-o dumirească, să pună capăt frământărilor. Începu pregătirile pe scheletul exercițiului descris de Villoldo. Îi apărură în față doi ochi imenși, de culoare albastru închis, aproape negri. Se sperie. Vru să abandoneze. Un punct dintre ochi o țintui pe loc. Atrasă spre ochiul stâng se trezi ieșind printre nori călăuzită de o stea de lumină albă, imaculată. Poposi pe un cer cu nori lăptoși. Apoi trecu ca printr-un inel într-un fel de spațiu incolor. Aluneca, nu mai știa nici ea dacă în sus, în jos, lateral… era extraordinar de plăcut. Era un norișor alb. La un moment dat, în față îi apărură nori negri, de diferite forme, care încercau să-i blocheze drumul. Norișorul alb fu tras cu forță de un nor negru care semăna cu o mână uriașă cu gheare. Silvana avu o senzație îngrozitoare de captivitate. Și… deodată se auzi spunând: „Sunt o sursă de lumină, nimic din întuneric nu mă poate atinge. Viața mea aparține bunului Dumnezeu”. Și repetă, repetă formula aceea până când simți că o forță dinspre răsărit o atrage spre ea. Se concentră cu toată puterea spre acea atracție, repetând întruna: „Sunt o sursă de lumină”, însă nu reușea să se desprindă, se trezea din nou și din nou în palma aceea neagră cu gheare. Cu mare greutate, reuși să se strecoare printre gheare și rămase agățată-n vârful lor, sleită de puteri. Mâna neagră începu să se retragă, trăgând-o după ea. Disperată, Silvana făcu un ultim efort și… se eliberă. Senzația aceea înfricoșătoare încă o mai urmărea.

Apoi. Plutea din nou printre niște nori, de data aceasta de un alb spălăcit, aproape murdari. Spunea în continuare: „Sunt o sursă de lumină… Viața mea aparține bunului Dumnezeu”. Reuși să treacă ușor de nori, se simți minunat. Îi apăru din nou steaua albă strălucitoare. Norișorul se ivea din când în când, trecând ca prin puf printre niște nori spălăciți ce se suprapuneau peste câțiva negri. Ajunse deasupra lor. Se transformă într-un punct care radia o lumină aurie. Silvana simți o bucurie fără margini. Cânta acum: „Sunt o sursă de lumină, nimic din întuneric nu mă poate atinge. Viața mea aparține bunului Dumnezeu”. Parcă se prinsese într-un dans, acolo sus. Deodată, băgă de seamă că melodia, cântecul acela venea de undeva din interiorul ei. Era o voce interioară familiară parcă, dar și străină, n-o mai auzise până atunci. Venea de undeva… din adâncul ființei ei. Îi oferea atâta liniște și o bucurie atât de mare încât rămase fascinată de descoperirea făcută.

Ghidată parcă de cineva, urmă, după aceea, un fel de coborâre. Ajunse pe vârfurile unor dealuri înalte, acoperite cu un strat subțire de zăpadă. O priveliște de panoramă. Pe fața dealului se iviră niște foi de hârtie, scrise mărunt. Un fel de rezumat. Cifre, o numerotare, apoi urma scrisul, în propoziții scurte.

Mai întâi au ieșit în evidență trei numere: 11, 13 și 15.

Apoi s-au evidențiat cuvintele: URCARE, IERTARE, ÎNVAȚĂ. Silvana făcu un efort să rețină exact poziția cifrelor și a cuvintelor… Încheie exercițiul.

Trăise cea mai puternică experiență din viața ei. Avu sentimentul că scăpase ca prin urechile acului de unul dintre cele mai mari pericole. O urmărea spaima provocată de gheara uriașă și neagră. Își reveni cu greu.

Spre seară, se apucă să deslușească mesajul cuvintelor din ultima parte a călătoriei. La prima parte, care era prea urâtă, încercă să nu se gândească. Scrise cuvintele pe hârtie, le așeză atât în ordinea apariției, cât și a poziției lor.

IERTARE (penultimul cuvânt)

URCARE (pe la mijlocul propoziției)

ÎNVAȚĂ (ultimul cuvânt)

Aplică teorema lui Pitagora.

1 - DIVIN, 2 - OM și 3 – ECHILIBRU

Urmară cifrele: 11 = 1+1= 2 ; 13 = 4 = 1+2+3+4= 10 =1; 15 = 6 = 21 = 3. Deci 2, 1, 3.

Merse mai departe.

Așeză în spațiu cele trei cuvinte și le uni într-un triunghi.

Notă laturile cu cifrele rezultate, 2, 1, 3 și … surpriză..

Dezlegarea enigmei suna: URCĂ precum omul, IARTĂ ca divinul și ÎNVAȚĂ să le echilibrezi pe amândouă.

Mai departe: Aplică cifrele uzitate de Pitagora, 3, 4, 5 și-i dădu următorul rezultat.

Ipotenuza la pătrat, 5 ori 5 = 25

Iar laturile, 3 ori 3 = 9, 4 ori 4 = 16, 9 + 16 = 25

2+5=7, 1+2+3+4+5+6+7=28, 2+8=10; 1+0 =1.

„Totul se reduce la UNUL, adică la bunul Dumnezeu”, concluzionă Silvana. Nu reuși să deslușească alte înțelesuri din mesajele primite.

Se scurseră lunile de vară fără să afle sensul preocupărilor ei. Din ce apucase să citească trase concluzia că toți cei care se aventurau în astfel de „călătorii” aveau câte un „ghid protector”. Nu aflase de la niciunul cum reușiseră să și-l „procure”. Îl aleseseră ei? Erau aleși? Era nevoie pentru asta de un ritual aparte? De vreo pilă la divinitate? Deși trăsese mare spaimă la ultima „călătorie”, Silvana nu se abținu. Îi trecu prin cap să se aventureze după „ghidul protector”.

Se izbi, iarăși, de cei doi ochi imenși și… îi apăru în imagine chipul unui tânăr, brunet, cu o tunsoare rotundă, degajând o atitudine atât de serioasă încât Silvana nu îndrăzni să meargă mai departe. Renunță la exercițiu, uitând să mai facă ritualul de închidere a spațiului sacru. Săptămâni în șir, chipul acela o urmări cu obstinație.

* * *

Pe la începutul lunii septembrie, Silvana primi un telefon de la prietena ei, Dorina.

- Măi, am aflat că e cineva în Oradea care practică șamanismul.

- O, ești grozavă, acum chiar că am mare nevoie…

- Vrei să-ți dau numărul lui de telefon?

- Da, te rog frumos, repede, repede.

Nu trecu nici o jumătate de oră de la convorbirea cu Dorina, că Silvana se afla deja față-n față cu Nunu, un tip pe care-l cunoștea din vedere. Avu o ezitare la început. Cu toate că Nunu era mai rezervat în dezvăluiri, Silvana observă însă că tipu-i acasă în domeniu și își dădu drumul, se spovedi fără sfială. El o invită pentru ziua următoare să-i facă „o recuperare de suflet”. Silvana ar fi acceptat o recuperare de orice numai să afle mai multe amănunte.

Ritualul se desfășură cu bătaia tobei. Silvana nu se putu concentra. Toba îi trezi o amintire. Venea cu ropote de cai de undeva… din adâncurile veacurilor.

- Te-am găsit în Egipt, spuse Nunu, după ce finaliză ritualul.

- Egipt? Ce căutam acolo?

- Nu scriai, ci sculptai parcă sau pictai ceva pe o stâncă, încercă Nunu să-și amintească. Erai în slujba faraonului și pictai carul lui când peretele unei stânci s-a prăvălit peste tine. Aveai părul tuns așa cumva rotund, erai tânăr, ten închis…

Silvana rămase cu gura căscată, nu știa ce să mai zică, descrierea era identică cu imaginea ei obsedantă.

- Ți-am adus un animal de putere, continuă el. Este bivolul…

- Eu credeam că-i leul.

- Noi avem mai multe animale de putere. În fiecare moment important din viața noastră poate să apară un alt animal de putere. Probabil, în acest moment, tu ai nevoie de sprijinul bivolului. Bivolul poate face legătura între spiritul uman și Creatorul universal, aduce prosperitate și dă dovadă de o mare putere de sacrificiu pentru umanitate.

- Nu mi-ar strica un strop de prosperitate…

- M-am întâlnit cu Maica Preacurată și mi-a spus cu mare blândețe că te sfătuiește, că ar fi bine să ai grijă de un copil. Nu știu dacă ai sau nu copii, nici nu știu care este atitudinea ta față de copii, dar eu îți transmit ce mi s-a comunicat, îi explică el văzându-i uimirea de pe față.

Silvana se blocă.

- A venit Horus și mi-a spus să-ți transmit că el este ghidul tău.

- Cum ți-a venit ideea să-l chemi pe Horus? - întrebă ea, gândindu-se că asta-i deja prea mult.

- Nu l-am chemat eu, el a venit.

- Tu știi cine-i Horus? Horus e fiul lui Isis și Osiris.

- Eu știu că Horus are simbolul acela cu ochiul…

În momentul acela, Silvana simți că i se prăvale cerul în cap. Nici prin firul gândului nu-i trecuse să facă legătura între simbol, ochii din viziunea ei și Horus.

După întâlnirea cu Nunu, frământările Silvanei se mai potoliră. Nunu o acceptă să participe la întâlnirile săptămânale ale grupului de practicanți, iar ea se putu convinge că nu era singura care „o luase razna”. Rămase uimită când văzu că toți puteau să comunice cu spiritele animalelor, ale plantelor și cu entitățile pe care le întâlneau în „călătoriile” lor. Nu-și putu da seama cum fac asta, dar nici nu întrebă. Se temea să nu se facă de rușine. Toți făcuseră cursuri de inițiere cu „specialiști” din afară, iar ea le era recunoscătoare că o primiseră în grup. Își dădu seama într-un târziu că ceilalți tratau cu foarte multă seriozitate practicile șamanice și că munciseră mult până să ajungă la o anumită performanță. Ea privea totul simplu, ca pe niște secvențe de film. Mergea la întâlnirile săptămânale ca la cinematograf. Nu se putea arunca într-o discuție mai amplă, serioasă, pentru că ei vehiculau niște nume și se exprimau în termeni care se rostogoleau pe lângă urechile ei ca roțile de tren. Vorbeau despre „profesorii” lor și tehnicile șamanismului tibetan, indian ori egiptean cu atâta pricepere și venerație ca despre operele întregii pleiade de gânditori antici.

Silvana nu auzi însă niciodată povestindu-se despre vreun ritual dacic sau vreo practică spirituală autohtonă.

- Sigur că au practicat, îi spuse Nunu, există încă vechi practici rămase de la ei, unele socotite păgâne, precum bocitul morților, lucrul cu plantele, iertarea pe care o cere tăietorul de lemne copacului, legende cum ar fi cea a solomonarilor, despre care se spune că își trag învățătura chiar de la Solomon, pe filon dacic – Deceneu. Ascultă cântecele vechi românești în care vorbirea cu plantele, cu animalele e ceva obișnuit, îi explică șamanul, și el inițiat în tehnicile șamanismului european, adaptate cumva după modelul siberian, african, australian si nord american

* * *

Pe la mijlocul toamnei, Silvana primi invitația Ceciliei. „Vreau să cunoști pe cineva”, îi spuse aceasta, în cabinetul ei de astrologie.

Silvana o cunoscu pe Mihaela. Cele două avură o reacție de-a dreptul șocantă. O emoție puternică simțiră amândouă. Păreau că se cunosc de când lumea. Discuțiile curseră automat spre străbunii daci. Cecilia și Mihaela, mari admiratoare ale istoriei vechi, lansară, mai mult în glumă, ipoteza reîncarnării.

- Apropo, cred că ar trebui să mergem la Igniș, veni Cecilia cu o idee ca o străfulgerare. Ce zici, Miha, o luăm și pe Silvana? De un an de zile ne tot propunem că mergem și uite că n-am mai apucat.

- Ce-i la Igniș? - întrebă Silvana.

- E un templu dacic, spuse Mihaela. Rămase pe gânduri de parcă ar fi ascultat ceva. Gata, știu, știu de ce nu am putut merge… Trebuia să vină și ea, zise luminându-se la față, indicând spre Silvana. Vii? - o întrebă.

- Bineînțeles.

Silvana uită să întrebe unde vine Ignișul. Imediat după ce ieși din biroul Ceciliei, uită și numele.

A doua zi, după vreo cinci ore de mers cu mașina, Adi, Mihaela, Cecilia și Silvana ajunseră pe un drum forestier într-o zonă împădurită absolut mirifică.

- Unde ziceați că trebuie să ajungem? - întrebă Silvana.

- Ai să vezi singură, răspunse Adi, deocamdată ne oprim aici, în vale, că nu mai pot urca cu mașina și luăm la pas dealul acesta din față. Nu-s decât vreo șase kilometri…

Silvana urca pieptiș costișa dealului de parcă avea aripi la picioare. Grupul rămase undeva în urma ei. De după crestele stejarilor, un piuit lung ca o chemare răsună peste toată întinderea. La scurt timp, un alt piuit se auzi din aceeași direcție. Un corb făcu roată în jurul ei, apoi al doilea… Le urmări zborul care părea să-i indice o anumită direcție. Mai merse câțiva metri și, dintr-o dată, drumul i se păru cunoscut. Calea, pietrele și peisajul din împrejur îi erau atât de familiare încât nimic din priveliște n-o mai surprinse. Corbii făcură cale-ntoarsă. Era singură. Privi înapoi. Grupul abia de se zărea. Pe moment, crezu că prietenele ei s-au răzgândit, dar nu, văzu că înaintau și ele destul de vânjos.

Un miros de ceva foarte vechi, ceva ce semăna cu aerul dintr-o grotă umedă din piatră, o înconjură din toate direcțiile. Emana până și din hainele ei. Părăsi cărarea și-o tăie direct prin iarba înaltă și printre niște arbuști pitici și deși. Ceva o zorea să înainteze peste covorul acela verde, aspru și-ncâlcit. Atât de grăbită și preocupată era că n-a observat nimic în jurul său. Urcă un fel de zid acoperit cu mușchi și iarbă și… se trezi direct pe o lespede de piatră. Avu un șoc. Scoase un țipăt. Lacrimile o năpădiră. Era ca o întâlnire zguduitoare cu cineva tare bine cunoscut. Brusc, picioarele i se muiară… Căzu în genunchi… Inima începu să-i bată cu putere… Își puse ambele mâini pe piept, să nu-i sară afară. Timpul dispăruse… Respirația i se opri. Inima-i era ca un bolovan încins… în ceafă. Nu avea aer…. Cu greu se ridică-n picioare. Întinse mâinile ca pentru a cuprinde aerul în brațe… Făcu eforturi să respire. Inspiră și expiră adânc. O singură dată și se liniști. O emoție și-o bucurie atât de plăcute o cuprinseră de parcă ar fi trecut peste examenul vieții sale.

Deodată, o atingere blândă ca o adiere de vânt îi mângâie brațul drept de parcă voia s-o împingă în spate. Făcu câțiva pași înapoi amuzată, la fel ca un copil care se joacă cu părintele său. Se simțea în siguranță. Se lăsă în voia acelei adieri și… începu să se rotească, cu spatele, spre dreapta. La început a râs, „ce frumos”, își spuse, apoi rotirile deveniră din ce în ce mai precise, mai rapide… Gândi că era bine dacă le număra de la început, dar le pierduse șirul. Apoi percepu că-i ceva important și-i veni ideea că poate dă timpul înapoi. Îi trecură prin minte câteva secvențe istorice, n-avu timp să socotească dacă-s veacuri, ere sau eoni, desfășurarea era rapidă. Fu prinsă-ntr-un vârtej, spațiul se învârtea în sensul invers rotirii sale. Era gata, gata să se desprindă de pământ… Intră în panică.

Văzu, ca-ntr-o străfulgerare, fețele palide ale prietenelor sale care tocmai sosiseră. Era și Adi, șoferul, și el se uita la ea la fel de speriat de parcă ar fi văzut o fantomă. Nici unul nu avea curajul să se apropie. „Uitați, dau timpul înapoi,” se auzi spunând. „Nu mă mai pot opri,” zise, încercând să zâmbească să nu-i sperie prea tare. „Concentrează-te,” strigă Cecilia. Silvana mai execută încă trei-patru rotiri și… ori s-a împiedicat, ori… atât a trebuit să... deșurubeze acolo, reuși să se oprească. Nimeni nu scotea o vorbă. Tot grupul trăia o emoție puternică. Silvana merse din nou spre lespedea de piatră. Cecilia făcu un semn discret cu mâna către Mihaela s-o ia de acolo și să urce cu toții puțin mai sus.

În acel moment, Silvana văzu a doua lespede de piatră, la circa doi metri de prima și pe a treia situată la aceeași distanță. Toată carnea trupului ei începu să tremure. Simțea un imens impuls să sară pe lespedea din mijloc și să-și ia zborul. Peste toată întinderea care se desfășura la picioarele ei. Într-o fracțiune de secundă, Cecilia o apucă de mână și-i opri avântul. „Nu te duci acolo!”, țipă la ea. „Trebuie”, îi spuse cu furie, smucindu-se. Aproape de piatră reuși s-o prindă de spate, de gluga hanoracului. „Măi, tu nu înțelegi? Nu te duci acolo!”. „Trebuie”, repetă obsesiv, altfel nu mai pot merge acasă de aici”, îi spuse, aproape urlând. Cecilia văzu o privire de fiară prinsă-n căpăstru, îi dădu drumul.

Silvana se apropie de piatră cu picioarele tremurând. Încercă să nu cedeze impulsului de a se arunca în zbor. Avertismentul Ceciliei îi răsuna în minte: „Nu te duci acolo”.

Grupul se retrase. Formară un cerc și invocară lumina divină. Silvana îngenunche pe lespede și închise ochii. O lumină albă porni din cer și se revărsă în fața ei. Jos, lumina deschise prin piatră o formă sferică. Cerul se oglindi în străfundul pământului. Deschise ochii, privi în jur. În față se aflau trei coloane făcute din blocuri de piatră suprapuse una peste alta, până la înălțimea celor trei lespezi. Pe o linie dreaptă către sud, la vreo mie de metri distanță, se afla vârful unui munte în formă de piramidă. Închise ochii. O lumină similară cu cea din imaginea anterioară țâșni din vârful muntelui, apoi o alta cu luciri stelare, formă un vortex și intră în vârful piramidei. Exact din același loc ieși un curcubeu. Silvana îi urmări linia și văzu deasupra muntelui semnul infinitului format de curcubeu. Rămase în contemplare… Mâna Mihaelei o strânse de umărul drept. Puse palma peste mâna ei și… un voal i se ridică de pe ochi. Văzu împrejurimile și înălțimea de vreo zece metri de unde era gata să-și ia zborul…

„Aici am mai fost. Jur că am mai fost,” spuse cu convingere, spre surprinderea tuturor. „Cunosc muntele acela și valea asta. Ah, da, îmi amintesc…dar parcă nu erau atâtea case acolo jos și pădurea era… deasă și mai multă ferigă… dincolo… muntele, da, da, știu exact cum e.”

Soarele spre scăpătat coloră arămiul de toamnă târzie a pădurilor de fag și stejar într-o nuanță atât de interesantă încât Mihaela exclamă: „Uite, Silvana, pădurea are culoarea părului tău!”. Deodată, Silvanei i se păru că tot dealul acela este al ei, nu să-l stăpânească, ci… să și-l amintească.

Pe măsură ce soarele se apropia de nocturna-i retragere, dinspre văi spre creștetul munților se așternu o mantie de raze de un violet cosmic. În fața acestei minuni, grupul se închină apusului, se retrase din templul dacic precum la ieșirea din biserică și rămase cu brațele întinse până când miraculoasa lumină se pierdu încet, încet, în primele străluciri ale lunii pline.

„Templul Dacic de la Igniș este muuult mai vechi decât Cetatea Sarmisegetuza,” sparse Cecilia tăcerea după vreo cinci ore în care nu se auzise decât zgomotul făcut de motorul mașinii.

Trei zile Silvana nu ieși din casă. Nu vorbi cu nimeni. Avea febră musculară, toți mușchii o dureau. Trăise una dintre cele mai puternice experiențe, pe viu. Ce se întâmplase la templul dacic nu fusese un film și nici o „viziune” din alea de care începuse să se îndoiască. Întâlnirea zguduitoare, bucuria, extazul, dar și pericolul pe care le simțise trec dincolo de orice descriere.

După această experiență, Silvana simțea că nu mai era aceeași persoană și nici n-a mai putut să fie.

* * *

* * *

Discuția se încinse pe tema credinței lui Zamolxis. Câțiva bărbați și femei, pasionați de istoria veche, se întâlniră să dezbată problema reînvierii credinței zamolxiene. Erau convinși că un prim val de strămoși daci s-au reîncarnat deja, în această viață. Unii povesteau ce au simțit, alții ce au auzit, așa încât într-un final ajunseră cu toții la concluzia că cel puțin o bună parte dintre conducătorii dacilor, trăiesc azi printre oameni. Aceștia au misiunea de a scoate la suprafață credința străbună.

Silvana, ajunsă întâmplător în gașcă, observă că, deși nici unul nu avea curajul s-o spună, în străfundurile sufletului fiecăruia încolțise ideea că ar putea fi reîncarnarea vreunuia din elita conducătoare.

- Dacă e așa după cum spuneți voi, atunci de ce credeți că nu s-a aflat nimic… până acum, despre credința lui Zamolxis? Ați auzit de vreo descoperire, i s-a revelat vreunuia vre-o „viziune” în acest sens?. Deocamdată văd că toți reîncarnații daci se agață cu disperare de singura mărturie lăsată de un grec, nu fac altceva decât să sucească și să răsucească citatul lui Herodot pe toate fețele. Mai urmează să-l citească… de la dreapta la stânga și de jos în sus… E și asta un început, spuse Silvana.

Dar, haideți să vedem ce spune grecul: „După câte am aflat de la elenii, acest Zamolxis, fiind om, ca toți oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytagoras. Apoi, câștigându-și libertatea, ar fi dobândit avuție multă și, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii erau lipsiți de învățătură, Zamolxis acesta, care cunoscuse felul de viață ionian și moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni și mai ales alături de omul cel mai înțelept al Elladei, lângă Pytagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia și-i ospăta pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătățile. În tot timpul cât își ospăta oaspeții și le cuvânta astfel, puse să i se facă o locuință sub pământ. Când locuința îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce povestesc elenii că ar fi făcut el”.

Asta ne-a lăsat istoricul grec. Herodot a spus lucruri și mai urâte despre unele neamuri de traci…dar cine știe pe care teritorii au trăit și acestea. Din Rusia până în India e totuși o distanță, nu? Însă, de la el, atât știm despre Zamolxis.

Bun. Acum. Să judecăm. În primul rând, admitem că Herodot, face „o descriere istorică” după ureche; „după câte am aflat de la elenii”. Însă, continuarea ascunde o enigmă. Și anume...Dacă Zamolxis ar fi predicat numai nemurirea, atunci tracii n-aveau de ce să-l „jelească ca pe un mort”. E corect, nu?. Bun... Aici e Marea Taină. Pentru a-și dovedi nemurirea, Zamolxis a mai făcut ceva. ”În al patrulea an, se ivi iarăși în fața tracilor”... Cu ce seamănă asta? Citez din Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni. ”Dacă nu este o înviere a morților, nici Cristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică și, zadarnică este și credința voastră”.

Acuma. Ce n-au înțeles Herodot și grecii lui? N-au înțeles că Zamolxis a încercat să dovedească... învierea din morți.

Vă e clar? Văd că nu. E bine, nici pentru greci n-a fost. Citez tot din Herodot: „Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre Zamolxis și locuința lui de sub pământ; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pytagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie că o fi fost, într-adevăr, vreun zeu de prin părțile Geției, îl las cu bine.”

Și acum, mergem la credință. Dăm drumul izvoarelor istorice...

„Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor - pe care unii îl cred același cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredințându-i de fiecare dată nevoile lor.

Trimiterea solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezând-se la rând, țin cu vârful în sus trei sulițe, iar alții, apucând-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori și apoi, făcând-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulițelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredințați că zeul este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viață».

Sper că am citat corect.

Și acum presupunem că:

Unu: Povestirile preluate de istoricul grec sunt adevărate.

Doi: Că Zamolxis a întemeiat un cult despre care grecii habar nu aveau.

Întrebare: Ce fel de credință aveau adepții lui Zamolxis?

- Nu era bazată pe vărsare de sânge. Clar, spuse cu hotărâre Emilia.

- Buun. Atunci: ritualul ”trimiterii de soli spintecați prin sulițe» a fost inventat de greci? A fost importat? Sau... a fost inventat de vreun «patriot» carpatin?

Și-apoi, ce fel de credință vreți voi acum… să ”reînviați”?

Întreaga suflare sări ca arsă. Silvana îi lovi exact în orgoliul străbun. Negară cu vehemență posibilitatea sacrificiilor umane, însă nu putea pune nimic în loc. După mai bine de trei ore de argumentații bazate pe preziceri, pe astrograme, pe interpretări karmice, patriotice, naționale, nici unul nu putu veni cu nimic concret, logic, rațional, pe care să-l priceapă tot „reîncarnatul”.

- Ei bine, ți-am terfelit logica?, sări George, cel mai înverșunat dintre „daci”.

- Mi-ați cam terfelit-o, da… răspunsă Silvana, deja plictisită. Acum dați-mi voie să mi-o scot de sub picioarele voastre, să mi-o duc acasă, să mi-o curăț, s-o aranjez și… promit că data viitoare… nu v-o mai arăt.

* * *

Prea prinsă cu rezolvarea problemelor financiare, Silvana nu dădu prea mare importanță discuțiilor anterioare despre daci și credința lor. Finalizase o lucrare importantă și-și bătea capul cum să facă rost de bani pentru tipărirea ei. „Excursiile” în lumea de dincolo o atrăgeau în continuare. Și cum banii erau pentru ea prioritatea zero, încercă o variantă spirituală.

„Ce-ar fi să încerc să mă întâlnesc cu spiritul banilor?”, își zise. Se gândi la lădițele cu monezi și la sentimentul acela pe care îl trăise când i se relevase „filmul” cu viața îmbelșugată. Nu știa dacă există sau nu spiritul banilor, dar își propuse să încerce.

Întâlni din nou ochii lui Horus, apoi îi apăru un ghem de lumină jucăușă de un alb spre albastru sidef de o frumusețe incomparabilă. Și din nou o învolburare de nori. Se concentră pe dorință, iarăși învolburare de nori. Reformulă. „Vreau să mă întâlnesc cu spiritul banilor”. Nimic, doar nori. „Cer să mă întâlnesc cu spiritul banilor… sau al prosperității… sau cu cineva care răspunde de partea asta financiară”. Norii se învolburară și mai rău. „Atunci vreau să–i cer scuze… dacă i-am greșit cu ceva… să mă ierte… și-l rog să revină asupra deciziei, dacă se poate…”. Cu cât insista în căutarea banilor cu atât intra mai adânc în niște nori întunecați; cum îi slăbea un pic intenția, cum ajungea într-o lumină crepusculară, pe vârful unor munți. Secvența se repetă în câteva rânduri, până… renunță. Se lăsă în voie, nu se mai împotrivi. Alunecă rapid pe lângă niște stânci sau printre ele, nu mai înțelegea nici ea ce se întâmplă, până ajunse la un lac cu apă ce…dispăru instantaneu. Iar apărură munții. Dintr-un vârf se desprinse un fascicul de lumină albastru - sidef. Formă întâi un triunghi, unind trei vârfuri, apoi din ce în ce mai multe și … explodă ca un vulcan de lumină albastră. Silvana se trezi în interiorul muntelui, luminat. Simțea prezența cuiva, dar nu văzu pe nimeni Ca și ghidată, coborî treptele în spirală, săpate în stâncă. Spațiul era doar atât cât să cuprindă treptele și înalt de vreo doi metri. Pereții și scara erau de un alb imaculat. În față îi apăru un fel de tunel pătrat prin care ieși.

Ajunse la o apă limpede imensă. Sub ea pământ cu vegetație și drumuri care șerpuiau peste niște dealuri. Se gândi că acela trebuia să fie continentul scufundat. Sau, oare, sediul spiritului banilor și al abundenței? Brusc, imaginea dispăru. Ajunse iarăși în vârful muntelui. De data aceasta toți munții din jur erau învăluiți într-un fel de ceață alb-albăstruie...

Telefonul suna deja de câteva minute bune.

- Am găsit o carte grozavă, începu Dorina.

- Ia.

- Uite, scrie aici cum să devii fantastic de bogat, în cel mai scurt timp!

- Hai, mă lași?

- Vorbesc serios, autoarea propune niște tehnici pentru a atrage prosperitatea și abundența. E simplu, e vorba de legea atracției, atragem orice lucru căruia alegem să-i acordăm atenția noastră. Dacă te plângi mereu că nu ai bani, nu vei avea bani, pentru că asta afirmi. Dacă schimbi atitudinea, însă, se schimbă și starea psihică și rezonanța.

- Mie îmi spui? Tocmai acum căutai să atrag și eu spiritul banilor și… ajunsei în niște munți.

- Și ce făceai acolo?

- Habar n-am. Am văzut numai niște lasere albastre și o mare explozie de lumină, apoi sunași tu.

A doua zi, Silvana primi un telefon de la Gabriel, un bun amic, cu care făcea schimb de cărți.

- Pot să vin să-ți restitui cărțile?

- Oricând.

Discuția alunecă spre câteva documentare văzute de Gabriel pe Youtube, în care câțiva tineri relatau experiențele lor din lumile subtile, experiențe care i-au condus după aceea la descoperirea unor fenomene extrasenzoriale ce păreau de-a dreptul descrieri SF.

- Admir curajul celor care fac publice astfel de lucruri. Eu, dacă aș ajunge la o asemenea performanță, nu mi-ar păsa de nimeni și de nimic. Când un om atinge starea aceea, se schimbă radical în bine, adică nu-i mai pasă de lumea din jur, de bani și alte lucruri. Mie, unul, nu mi-ar păsa. Experiențele spirituale trebuie făcute pentru înălțarea personală. Fiecare trebuie să se ridice pe el însuși. Recent, am citit o carte despre un tip care a trăit doi ani cerșind pe străzi și nu i-a păsat de ce-au spus ceilalți.

- Nu cred, Gabriel, în ruptul capului că un om trebuie să treacă prin sărăcie, umilințe și tot felul de lipsuri pentru a-l întâlni pe Dumnezeu. Nici nu poate să guste din plin acea fericire. Starea aceea e umbrită de amintirea chinurilor prin care a trecut. Și-apoi n-ar fi exclus să vadă totul ca pe o oportunitate de salvare din situația în care a fost. Nu zic că-i rău, dar consider că nu-i soluția corectă. Nici să nu-ți pese de ceilalți nu sunt de acord. Am observat că, în ultimul timp, din ce în ce mai multă lume este interesată de latura spirituală. Toată lumea caută ceva, cei mai mulți nu știu ce, dar simt un zbucium interior pe care nu și-l pot explica. Oamenii încă sunt temători să vorbească. De aceea, consider că în acest moment au nevoie de cât mai multe exemple care să se asemene trăirilor lor. Vezi, tu, pe sfinți îi respectă și-i cinstesc în felul lor, dar de urmat… n-au curajul, calea aceea este prea grea. Sunt convinsă că Dumnezeu ne iubește pe toți în egală măsură, problema e găsirea unei portițe de acces către El. Trebuie să existe o portiță de legătura cu divinitatea, mult mai simplă. Eu simt că e o cheiță pe undeva… așa simt eu.

- Poate că, dacă oamenii ar ști exact de ce au venit pe acest pământ și ar cunoaște care le este misiunea de îndeplinit, poate, atunci ar fi mai simplu. Ar ști că acela a venit să construiască, acela să repare, altul să sufere ca să se purifice. Atunci n-ar mai exista competiție și ură între ei, ar rămâne doar la liberul lor arbitru, să-și îndeplinească sau nu misiunea.

- Cred că Dumnezeu n-a vrut să nu știm, ci mai degrabă cred că omenirea, de-a lungul veacurilor, atâta și-a înșurubat mintea cu tot felul de concepte încât a ajuns ca o funie răsucită, gata, gata să se rupă. Acum, dacă cineva i-ar da drumul, gândirea oamenilor s-ar pulveriza. Când ar vedea funia dreaptă și lucrurile simple, eliberate de deșurubeala teoriilor, dogmelor și a altor interese meschine, oamenii ori ar muri pe loc ori s-ar lumina de tot.

Și mai cred că Adevărul este atât de simplu încât ar ucide mintea dacă în acest moment ar fi revelat. Spun asta, Gabriel, pentru că am o vagă bănuială. Mi se întâmplă uneori să am câte-o străfulgerare, în care îmi apar toate lucrurile foarte clar și limpede, încât mă sperii, n-am curajul să merg mai departe și iar mă „înșurubez” agățându-mă de ceea ce cunosc deja, de ceea ce am fost învățată…

- Și mie mi se întâmplă uneori să am niște flash-uri din astea, dar nu țin mult. Îmi spun că a fost doar o părere. Nu m-am gândit până acum să intru mai profund în problema asta… Oricum, când ai găsit portița, cheița aia simplă către divinitate, să mă anunți și pe mine, spuse Gabriel în glumă, dând să plece.

- Fii fără grijă, răspunse Silvana, conducându-l. Până atunci… mai am să-mi deșurubez propria-mi minte că-i răsucită rău după niște bani de care, sincer, am… o albastră nevoie. Uite, problema banilor e o nouă temă de dezbatere.

Banii par să fie una dintre cele mai mari piedici în calea desăvârșirii umane. Cineva a avut grijă ca libertatea, fericirea și întreaga existență a sufletelor venite pe pământ să depindă de bani. Prin intermediul banilor, oamenii au ajuns sclavii salariilor, de mici sunt orientați și educați să urmeze doar acele pârghii care duc exact la acest tip de subjugare. Se văd obligați să-și bage capul într-una din zalele lanțului social și trebuie să țină pasul cu turma, altfel riscă să fie excluși și marginalizați. Și-o trag așa, cu silă, până la capătul vieții…. Mă rog, zic și eu, Gabriel, dar nici eu nu-s mai brează… nici eu nu reușesc să mă desprind de pluton.

- Uneori, mi se pare că nici nu-i bine să știi lucrurile astea, că numai te enervezi și te zbați degeaba, tot nu scapi din lanț.

După amiază, Silvana se întâlni cu grupul lui Nunu. De data asta, propuseră o temă legată de îndeplinirea unor dorințe. Dorința Silvanei fu, normal, legată de bani. „Și acum, să ne dăm mâinile și să ne amintim că toți suntem unul și unul suntem toți sau că toate sunt în noi și noi suntem în toate, că suntem una cu divinitatea”, le explică Constanța.

Pentru prima dată, Silvana simți un clocot în interiorul ei, apoi o învăluire caldă, blândă, prietenească și avu un imbold puternic de a-i îmbrățișa pe toți. Greu se putu stăpâni. Deodată, Silvana văzu, în jurul capetelor lor, spre interior, cum apare un cerc de lumină aurie care începe să se rotească. Apoi, deasupra capului ei și a colegului din dreapta, se formă în semicerc, un curcubeu, urmară celelalte două persoane, apoi următoarele, până curcubeul se roti în cerc deasupra lor.

- A fost ceva fantastic, le relată Silvana la finalul exercițiului. S-a născut în mine un sentiment incredibil de plăcut, un ceva care mă face și acum să vă iau în brațe pe toți și să vă țin așa strâns în jurul meu.

- Și banii? - întrebă Eugen.

- Ei, cu banii nu mi-a ieșit. N-am apucat să văd nici măcar… un mărunțiș acolo.

- Bag seamă că tu ai vrut să ajungi direct la bancă, interveni Consuela, spre amuzamentul tuturor.

- Nu chiar, da' nici departe nu ești… În fața mea a apărut tot timpul o cărare, un drum care urca un deal, pe care se aflau niște pomi desfrunziți și o vegetație uscată, de toamnă târzie. Mai la vale, parcă erau și niște ruine. Neputând ajunge la „banca” aceea, m-am lăsat dusă pe cărare. Am ajuns repede în vârful dealului de unde începea, brusc, cerul. La un moment dat era cer pretutindeni, la picioare, lateral, deasupra și… a început să plouă. Inițial, am crezut că-i grindină, apoi mi-am dat seama că sunt cristale, cădeau mărunte în fața mea, iar albastrul acela de cer, care parcă se materializase, era ca din sticlă. În cădere, cristalele lăsau pe suprafața aceea urme filigranate. În partea stângă a avut loc o explozie de cristale albastre, erau și stele, multe stele, ca la o sărbătoare cu artificii la Hollywood. Apoi m-a prins un vârtej și am alunecat în neant prin cer - stele, cer, stele... Pe bola înstelată mi-a apărut un inel. Inelul avea deasupra un pătrat plin cu diamante, strălucirea stelelor. În mijlocul pătratului s-a conturat la început semnul sfintei noastre cruci, apoi semnul anch, crucea egipteană, apoi a apărut un simbol pe care nu-l cunosc. Era sub forma literei Z, dar întoarsă și tăiată la mijloc. Am ajuns apoi la o apă mare, un fel de lac. La un moment dat, pe apă a apărut un colier alb cu perle strălucitoare ca stropii de apă. Apoi am trecut cu o viteză mare printre vârfurile unor brăduți, învăluiți într-o lumină albastră și am ajuns lângă niște bușteni și… exercițiul s-a terminat.

Știe careva să-mi spună ce reprezintă toate astea, ce înseamnă ele?

- Astea-s niște simboluri care au semnificație doar pentru tine. Ele ți-au apărut cu un anumit scop, ți-au fost date pentru a-ți transmite, probabil, un mesaj important. Poate avea legătură cu viața ta sau cu ce ai de făcut în continuare. Nimeni din afară nu-ți va putea spune exact ce reprezintă, tu singură va trebui să ți le decriptezi. În șamanism, îți sunt puse lucrurile față-n față. Ți le prezintă așa cum sunt. Alegerea îți aparține. Șamanii îți aduc mesajul de care ai tu nevoie. Aici și Acum. Restul depinde de tine. Mesajul poate fi spre binele tău cel mai înalt sau… al tuturor. Fii atentă la ceea ce se întâmplă în jurul tău, la ce simți, la senzațiile pe care ți le creează anumite evenimente, obiecte, persoane… Și, ține minte, nimic nu-i întâmplător pe lumea asta, conchise Constanța.

Toamna se agățase de frunzele copacilor și refuza să mai plece. Toată luna noiembrie și jumătatea lui decembrie, natura întreagă se scălda în mirificul peisaj autumnal. Silvana își înteți ieșirile în păduri. Ca într-un ritual, la sfârșitul fiecărei săptămâni, trecea întâi pe la bătrânul ei gorun. Se lipea cu spatele de trunchiul zgrunțuros și rămânea așa până intra în comuniune cu copacul, crengile, frunzele și toată pădurea din jur. Pleca atât de ușoară și de revigorată de parcă gorunul îi luase toate grijile. Apoi urca o costișă, se descălța, ca la intrarea pe un teritoriu sfânt și străbătea desculță platoul unui deal, călcând sfioasă peste pajiștea deasă și moale ca mătasea. Cobora apoi în vale. O lua prin pădurea de stejari tineri, plină cu ciuperci îmbietoare. Silvana constată că micuțele „creaturi” ale naturii aveau și ele simț. Simțul dăruiri. Se dăruiau pe ele însele. Creșteau de-a lungul cărărilor, special ca să poată fi găsite. Se bucurau când erau culese. O dată, Silvana văzu niște hribi mici și se gândi să le lase acolo, să mai crească, până a doua zi. Surpriză însă. A doua zi băgă de seamă că, nu numai că nu crescuseră, dar ciupercuțele chiar se uscaseră de tot, nu mai puteau fi folosite. „ Așa se zice, că dacă vezi o ciupercă îi bine s-o culegi, că altfel ea se usucă. Nu știu nici eu de ce, da' așa spune o vorbă din bătrâni”, îi explică Flori, soția lui Marcus.

Silvana era nelipsită de la întâlnirile cu grupul de practicanți șamanici. Îi iubea pe toți în egală măsură. Era mult mai atentă la responsabilitățile care-i reveneau în timpul unei „călătorii în lumea de dincolo”, în care erau implicați toți. La un ritual de vindecare, simțind un pic slăbiciunea grupului pe parcursul rezolvării cazului unei persoane, Silvana fusese gata, gata să cedeze. Gândul că se afla în joc soarta celorlalți îi dădu curaj, poate cam mare, dar parcă prinse aripi. „ Nu vă temeți, sunt eu aici”, se trezi transmițându-le din adâncul ființei ei.

Deveni mai atentă la viziuni. La următoarea „călătorie”, în față îi apărură ochii lui Horus. De data asta nu știa dacă sunt de pasăre sau de om. Se „văzu” sub o apă mare, întunecată. O rățușcă tot încerca să ajungă la ea. Deasupra, un vultur cu pene albe pe cap și aripile larg deschise o trase și… o înălță suuus, atât de sus că se simți ca-n al nouălea cer. Vulturul făcu câteva rotații de la est spre vest, dinspre sud la nord. Zborul se repetă de trei ori, pe aceleași coordonate.

Silvana reveni. Greu de descris fericirea și bucuria pe care le trăia în acele momente. Brusc i se lumină totul. „E noul semn al crucii”, spuse ea cu voce tare. Luă o foaie de hârtie. Reconstitui traseul vulturului. De la dreapta la stânga și de jos în sus. „E clar acesta e o mantră cu o vibrație puternică. E deschiderea către bunul Dumnezeu”. Fu atât de entuziasmată de descoperire încât fugi să se întâlnească cu Dorina.

- Am descoperit noul semn al sfintei cruci, i de adresă cu mult entuziasm. Fii atentă. Pleci de la est, masculinul, de pe umărul drept, către vest, femininul, pe umărul stâng. Vii jos, sud - copilul, urci către nord, înțeleptul. Buuun. În dreptul celui de-al treilea ochi deschizi mâna către bunul Dumnezeu. Fă și tu, vezi ce simți.

- În locul tău, n-aș face asta. N-ai nevoie de astfel de provocări. Nu-i voie să iriți multe persoane… Poate că tu l-ai văzut în oglindă. Nu ți-ai pus problema? iar …catolicii, știi, au invers decât noi, pe lateral.

- Serios Dori. Acum, nu știu dacă se știe despre asta, sau e provocare, dar… pare că-i o mantră extrem, extrem. extrem de puternică… Gândește-te la semnul crucii, cel pe care am fost învățați să-l facem până acum. Odată că… pornești de sus, adică cobori „înțeleptul” la copil. Apoi tai această linie cu ultima mișcare, cea de la dreapta la stângă. Asta mi se pare că… așa seamănă o mantră de închidere.

- Da, dar se zice că, prin acest semn îl cobori pe Dumnezeu în tine…

- Bine, și atunci de trebuie să-L închizi acolo, ca și cum ai trage un fermoar? Eu cred că prin clasicul semn al sfintei crucii s-a încercat să-i țină pe oameni jos, să nu poată să aibă acces la energiile superioare… Pe când în acest semn, uite, dacă începi cu o deschidere de la dreapta la stânga, sau… stânga – dreapta, cred că nu are importanță, cobori mâna și iei energie de jos…așa… o urci prin dreptul frunții și…îi dai drumul în chakra creștetului. Imediat apare o deschidere, e ca o ușurare…

- N-am auzit pe nimeni, până acum, vorbind despre asta.

- Mă rog, poate că mă înșel eu… Mi se pare totuși, un lucru atât de evident încât mă mir că nu le-a trecut și altora prin cap.

- Și acum, foarte serios. Nu-ți recomand să te apuci să faci vreodată lucruri pe care nu le cunoști…Silvana e foarte periculos să execuți mantre care s-ar putea să facă parte din ritualuri vrăjitorești. Da… hai să lăsăm astea. Știi ce mi se pare mie cel mai interesant? Faptul că ai reușit tu să te apropii de lucrurile asta sfinte. Până mai ieri nici nu vroiai să auzi de ele, iar azi vorbești de energii, de chakre, de… bunul Dumnezeu și mai nou văd că… vrei să schimbi și semnul cruci?

- Na, fix la asta nu m-am gândit. Nu știu Dori… Se întâmplă ceva cu mine…E ceva care vine de aici, din interiorul meu… Cred, în sinea mea, că l-am redescoperit pe Dumnezeu. Spus de mine, pare ceva ieșit din tiparele normalului, dar e un sentiment pe care nu l-am avut niciodată… Sunt momente când simt o asemenea fericire, o bucurie, un extaz, încât reușesc să mă desprind de toate lucrurile… parcă nu mai am corp, nu mai simt nici o influență exterioară. Crede-mă Dori, când ating starea aceea, sunt numai eu cu sentimentul acela indescriptibil, de fapt cred că nu mai sunt nici eu. E numai sentimentul. E ceva incredibil. Păcat că nu durează mult… Dar revine. Și… odată ce l-am cunoscut n-am mai putut renunța la el. Am simțit ca și cum, deasupra capului meu ar exista efectiv un fir, o energie care mă leagă de ceva imens… Cred că toți avem câte un fir care ne leagă cu imensitatea aceea extraordinară, doar că nu suntem încă conștienți de prezența lui. Această legătură e cu noi tot timpul și ne ajută… În acest moment, tot ceea ce pot să-ți spun cu certitudine, din propria-mi experiență, este că noi nu suntem singuri niciodată, chiar niciodată. Fiecare om are o legătură cu divinitatea, care-l susține…

Acum să nu mă înțelegi greșit, asta nu înseamnă că în viața mea lucrurile sunt limpezi, liniștite, aș spune că, din contră, am atins o frecventă și pare-se că am intrat pe o „bandă radiofonică”, din care nu prea știu cum am să ies. La cât sunt eu de aiurită în acest domeniu, tare mă tem că n-o să nimeresc prea ușor… banda potrivită.

Simt însă că ființa mea interioară merge spre asta ca spre un destin….

* * *

Spre finalul anului evenimentele se precipitară. Silvana puse tot ce-i apărea în cale pe seama purei întâmplări. La o nouă „călătorie”, văzu vulturul planând ușor, ușor spre vest, se ridică pe verticală cu capul în sus spre nord, apoi corpul ei fu cuprins de o lumină aurie spiralată. Urmărea mișcarea vulturului. Alunecă cu toată lumina aceea, așa cum curge apa printr-o pâlnie. Avu o stranie presimțire că părăsește pământul către o altă dimensiune. Tentația era să se lase. Însă, la jumătatea tunelului, presimți că ceva nu-i bine, era ca un avertisment care spunea că încă nu-i pregătită. Își aduse aminte de divinitate și-i ceru ajutorul. Ieși la fel de lin precum intrase.

- Cred că am găsit cheița către bunul Dumnezeu și către minunile sale frumoase, îi mărturisi Mihaelei, cu care se întâlni întâmplător, chiar în după amiaza aceleiași zile. Mihaela privea aceste lucruri cu multă seriozitate. În prezența ei, Silvana se simțea protejată, avea sentimentul că face parte din familie, ca și cum ar fi soră-sa. După întâmplarea de la Igniș, între ele se legă o prietenie extrem de puternică.

- Cheița e în inimă, continuă Silvana. Dacă asculți inima, vorbește, știe și iubește. Sincer, Miha, inima nu minte.

- Inima nu minte, inima înșală…. Râseră amândouă.

- Nu știu ce să zic, dar.. cred că în universul acesta există niște unde energetice care sunt la fel ca posturile de la un radio. Ei bine, una dintre aceste unde face legătura dintre Iubire, Dumnezeu și Realitate. Sunt convinsă că oamenii o simt. Nu pot rămâne permanent pe ea. Și mai cred că Dumnezeu vrea să ne ajute, numai că nu găsim frecvența potrivită. Bâjbâim ca proștii pe tot felul de posturi. Bruiajul cel mare îl face mintea care ca o țață clănțăne tot timpul „da' dacă nu-i așa…”, „ da' dacă-i pe dincolo…”. Atâta te sucește de cap până cazi din nou în rutina zilnică, în ceea ce ești obișnuit să faci…

- Aici înclin să-ți dau dreptate… Apropo, tu ce ai de gând să faci cu viața ta?

- Asta da întrebare… Dacă aș ști Miha, dacă aș ști exact ce am de făcut în viața asta sau măcar să-mi iasă lucrurile așa cum le gândesc eu, poate că nu m-aș mai frământa atâta.

Întrebarea Mihaelei rămase adânc întipărită în minte. La o întâlnire „întâmplătoare” cu Nunu, Silvana deschise subiectul. Sperând în vreo sugestie îi spuse despre intenția ei, de-a lua totul de la capăt, mărturisindu-i că nu știe de unde să pornească, că nu vede nimic în jurul ei de care să se agațe.

- Nimic nu-mi iese, Nunu. Și vreau să te întreb dacă nu cunoști vreo metodă sau ceva din cele la care te pricepi tu prin care aș putea să aflu ce am de făcut cu viața asta.

- E simplu, întrebi…

- Întreb pe cine?

- Îți întrebi spiritele protectoare.

- Da, și cum fac asta că eu nu știu vorbi cu ele. Nu știu cum comunicați voi acolo la grup, dar eu nu reușesc.

- Uite te ajut eu, facem un exercițiu de respirație, o… respirație holotropică, dacă vrei și poate reușești să afli ce ai de făcut.

- Holo – ce?

- Lasă, hai mâine dimineață și ai să vezi.

Nunu pregătise totul cu multă minuțiozitate, nu mai folosi toba, ci selectă câteva melodii pe un CD. O avertiză că exercițiul putea dura și până la trei ore, că putea să treacă prin senzații extrem de puternice, să i se facă rău, să plângă, să țipe…

- Indiferent ce ți se întâmplă, să nu te sperii, să nu intri în panică, mergi mai departe, gândește-te că sunt aici, sunt lângă tine.

Mergi cu intenția clară și întrebi „ care este misiunea mea cea mai înaltă, acum?”. Atât. Nu te mai răzgândești.

Silvana prinse repede tehnica respirației holotropice.

- Fă tot ce-ți vine prin minte, să nu ai nici un fel de rețineri, dă-ți voie…

Silvana inspiră și expiră rapid, puternic, ritmat de câteva ori, așa după cum o învățase, și sesiză că, pe măsură ce inspira mai adânc imaginile îi deveneau tot mai clare. Îi apăru în față un simbol ce semăna cu semnul infinitului… Era un desen în linii aurii, atât de evident încât avu impresia că i se lipise de frunte, că-i rămase acolo, imprimat. Cu fiecare inspirație părea că se înalță. Simbolurile se înmulțeau. Apăreau tot felul de figuri geometrice din ce în ce mai clare, pe care nu reușea să le înțeleagă. Picioarele și mâinile îi deveniră reci ca gheața. Degetele începură să-i tremure. Era un tremur rece. În imagine îi apărură niște nori lăptoși plini cu un soi de musculițe negru-roșietice. Întâi crezu că-s de la oboseala ochilor pe care se străduia să-i țină închiși, tentată fiind, la fiecare simbol ce-i apărea, să-i deschidă, să-l priceapă mai bine… Se auzi spunând cu toată convingerea. „Să dispară tot ce-i rău și negativ din mine și din afara mea”, „să dispară tot ce-i rău și negativ din mine și din afara mea”, „să dispară tot cei rău...”. Roiul începu să fie absorbit ca de un vârtej și supt în interiorul norilor. Repetă formula de mai multe ori până rămase totul curat.

Deasupra ei îi apăru o deschidere, un cerc înconjurat de lumina curcubeului, prin care se vedea înaltul cerului. Îi trecu prin minte că ar putea fi ochiul lui Dumnezeu și-i mulțumi. Deodată fu inundată de o lumină aurie. Nu mai simți frig și nici mâinile nu-i mai tremurau. Avea un sentiment atât de plăcut încât… îndrăzni să ceară să simtă îmbrățișarea lui Dumnezeu. Întâi o învălui o lumină aurie cu reflexe verzui și… nu-și mai simți corpul, nici respirația …nici timpul, nici spațiul. Nu mai era NIMIC…jos. Ea era undeva… Se dilata… Se pulveriza… în imensitatea cosmică….

Era PULBERE DE IUBIRE RĂCOROASĂ….

Era PARTE DIN IUBIREA ETERNĂ,

ERA.

Era ceva ce nu va putea nimeni, niciodată reda în cuvinte.

La o vreme, după DIVINA PURIFICARE, ochiul din cer înconjurat de curcubeu o atrase pe Silvana spre un alt cer incredibil de senin, apoi îi apăru un norișor care o călăuzi către un ochi de apă limpede precum cristalul. Coborî prin apa aceea cristalină, ajunse printre niște stânci. De acolo, pe vârful unui deal, în față deschiderea unei depresiuni. Se întrebă ce caută în locul acela necunoscut, în care nu vedea pe nimeni. Își aminti de intenția cu care pornise. „Rog să mi se arate care este misiunea mea, acum”, spuse accentuând pe timpul prezent. De undeva din stânga îi apăru curcubeul, îi urmă linia care trecea peste piscurile unor munți până ajunse în vârful unuia din care țâșnea o lumină albastră ca de laser. Era ceva similar cu ceea ce mai văzuse când căuta spiritul banilor. Nu înțelese nimic. Reveni din nou la intenția cu misiunea de acum. În sinea ei se aștepta să vadă ceva care să aibă vreo legătură cu realitatea pe care o cunoștea. Ajunse din nou pe dealul acela, doar că de data aceasta avea o deschidere mai largă. I se conturară, foarte clar, ruinele unei cetăți. În centru, un zid din piatră în formă de cerc, spre vest un semicerc de zid care mai rămăsese. Zări un drum cu pietre albe pe margini care urca spre cetate. Întrebă dacă a mai fost prin acele locuri și reuși să se vadă, ca și cum ar privi de undeva de sus. Purta ceva roșu și pășea ca într-un ritual în cercul din centrul cetății, la fiecare pas vegetația se dădea la o parte. Apoi se văzu coborând dealul, dar nu pe drum, ci direct, alunecând pe o coaste. În față îi apăru o apă mare. Era o noapte cu lună plină. Pe apă venea un convoi de corăbii. Silvanei i se păru foarte, foarte cunoscut. Se văzu în prima corabie, ținând în mâini o torță cu lumina stelară. Era călăuzită de semnul crucii care înainta, pe suprafața apei, strălucind de la razele lunii. Convoiul trecu pe lângă o stâncă abruptă ce ieșea direct din apă. Deodată se trezi într-un tunel înaintând ca într-un fel de peșteră. Acolo văzu un cadran rotund, ceva similar cu ecranul unui laptop, pe care se aflau o serie de simboluri și desene. Pe moment i se păru ceva familiar. Nu reuși însă să deslușească nimic.

Reveni din nou la dorință. „Rog frumos ca de data aceasta să fie totul mai explicit, mai pe înțelesul meu”. Ajunse înapoi în cetate. Aceeași. Numai că de data asta simbolurile pe care le văzuse la început erau aplicate chiar pe cetate. Un simbol format din trei romburi, unul mai mic în centru și două mari pe laterale, se aflau în centrul cetății. Peste el treceau linii duble în semnul Sfintei Crucii. Pe marginile cetății și până la poalele dealului se aflau linii curbe de lumină albastră. Întreg ansamblul de lumini avea forma florii de trandafir. Acolo era o energie puternică. De la cetate ajunse pe munte. Din vârful lui ieșea lumină-energie albastră. Platoul de pe munte avea aceiași configurație rotundă ca zidurile cetăți.

Exact în punctul central, Silvana se văzu într-un con de lumină care venea din ochiul cerului și care se împreună la picioarele ei cu un ochi similar de lumină de jos, din fundul pământului.

„Călătoria” durase aproape patru ore. Nu își dădu seama. Pentru Silvana timpul se destrămase de mult.

- Dacă nici acum n-ai aflat ce ai de făcut, atunci însemnă că n-o să mai afli niciodată, îi spuse Nunu care o supraveghease tot timpul.

- Ai să râzi, dar chiar nu știu. În schimb am avut parte de o …PURIFICARE DIVINĂ… În rest, ce să-ți spun? M-am dus, după cum am stabilit, să aflu care-i misiunea mea acum și… am dat peste o ruină de cetate.

Nunu se amuză.

- Vorbesc serios, încercă Silvana să se justifice. Am insistat de vreo trei sau patru ori și tot acolo am ajuns. Nu cunosc locul acela, n-am văzut cetatea aceea în viața mea, nu știu ce treabă am eu cu toate astea, nu înțeleg și pace…

- Nu înțelegi acum. Ți s-a mai spus, acestea sunt lucruri pe care nu le poți aprecia cu rațiunea. Ai răbdare și ai să înțelegi singură când va veni vremea.

Totul la timpul potrivit…

- Nu știu de ce, Nunu, da' simt o așa de mare responsabilitate… Parcă aș avea de înfăptuit ceva care mă emoționează, mă apasă până la nervozitate.

- Desenează ce ai văzut și pune totul de o parte. Răspunsurile o să le primești la timpul potrivit.

- Mii de scuze, spuse Silvana întorcându-se din pragul ușii. Mi-au apărut, mai la început călătoriei, o puzderie de musculițe care mă deranjau, nu mă lăsau să merg mai departe.

- Alea-s gânduri, nu-s musculițe…

- Am zis de câteva ori să plece tot ce-i rău și întunecat din mine și din afara mea și-au dispărut.

- De unde ai știut să zici asta?

- Habar n-am, așa mi-a venit.

- Poate ți-ai reamintit dintr-o viață anterioară… Așa se și face, e o regulă șamanică.

Silvana ajunse acasă de-a dreptul amețită. Simțea apăsarea unei mari responsabilități. Avea o stare de agitație și de nervozitate pe care nu și le putea explica. Încercă să judece rațional semnificația imaginilor și a simbolurilor apărute, dar constată că o depășesc… Era precum semințele de mac împrăștiate în imensitatea universului. Așa se și simțise. Ca sămânța macului într-o lumină aurie. Avusese parte de o trăire maximă.

* * *

La fiecare întâlnire, careva din grupul de șamani venea cu câte o temă nouă. Silvana era încântată. Nu îndrăznea vreo inițiativă personală. Se bucura că află lucruri la care nici nu se gândea. Și erau gratis. O singură dată și-a permis să facă un gest. Și s-a dovedit a fi în totală contradicție cu conceptele grupului. La un ritual de curățare a țării, Silvana așeză o sticlă de apă pe harta României și spuse „să te speli și să fii limpede și curată ca apa aceasta”. În ziua următoare a început o ploaie măruntă ce ținu lanț o săptămână întreagă. La următoarea întâlnire ceru grupului să se roage ca să oprească ploaia.

- Când dai o palmă unui om, nu te duci a doua oară să-i mai dai una și pe cealaltă parte ca să-l îndrepți, îi replică Eugen, destul de supărat. Ce faci tu nu are nici o legătură cu ce facem noi aici, gesturile tale seamănă mai degrabă cu vrăjitoriile…

- Acuma, dacă am dat o palmă, dați-mi voie să mă duc să-mi cer scuze… spuse Silvana, roșindu-se toată. Făcu singură rugăciunea. A doua zi pe la prânz soarele străluci din nou.

De data asta Nunu le propusese să exerseze o „recuperare de suflet”. Pentru aceasta trebuia efectuată o călătorie în lumea de jos. Grupul formă perechi de câte doi, cel mai experimentat era șamanul, iar celălalt „pacientul”. Șamanul Silvanei era Emil, un tip de o bunătate, sensibilitate și o noblețe exemplare.

- N-am reușit să merg nicăieri… îi spuse Emil la finalul exercițiului.

- Cum, n-ai ajuns în lumea de jos?

- Nu, oricât am încercat. Mi-au apărut dealurile Oradiei ca-ntr-o panoramare. Era primăvară. Peste dealuri trona chipul tău. Am încercat să merg cu tine spre graniță dar nu s-a putut, reveneai obsesiv peste dealuri… Pe urmă am vrut să merg mai departe și am cerut ajutor spiritului ursului, animalul meu de putere. Când i-am spus ce vreau, a râs și mi-a spus. „Nu-ți fă probleme că, pare ea așa, dar are o putere cât nici nu-ți poți imagina”. Acum, chiar nici eu nu știu ce să înțeleg. Nu știu ce să-ți spun mai mult, asta a fost tot.

- Emil, spune-i ursulețului tău că-i mulțumesc frumos. Și mai spune-i că atâta bătaie de cap am, cu tot felul de dealuri și munți, cu… nici eu nu mai știu ce și… mai ales de ce…încât la dealurile din Oradea n-am apucat încă să mă gândesc.

La următoarea temă, grupul formă un cerc, urmând ca fiecare să-și deschidă punctul luminos, scânteia divină din inimă, să trimită cu toată puterea lumina și iubirea din interiorul și din jurul său către centru, apoi să împingă totul spre țară, spunând „Ofer lumină din lumină, iubire din iubire”. Silvana era mai mult decât încântată. Pentru ea exercițiul părea atât de măreț încât nu se putu abține să nu-și exprime toată admirația față de cel care venise cu propunerea. Spre surprinderea tuturor, la sfârșitul ritualului, ea rămase în picioare, continuând să-și exprime o bucurie până la lacrimi.

- Hei, ce-i cu tine?

- Nu-mi vine să cred, spuse revenindu-și cu greu. La început am văzut o bandă de lumină tricoloră ce se rotea deasupra noastră, apoi, pentru prima dată am văzut granițele țării…A fost ceva atât de măreț încât n-am cuvinte să mă exprim…, am fost pe la Dunăre, Mare, am urcat spre Moldova și am venit peste Carpați. A ieșit curcubeul de undeva din partea asta vestică a munților și s-a unit cu munții din partea de nord. De aici din mijlocul nostru…nu-mi amintesc prea bine, s-a deschis un ochi. A ieșit o lumină albă ca printr-un con ce se unea cu un ochi similar din cer. Am simțit că trebuie să fac ceva cu acea energie și, după ce am ezitat un pic, am direcționat-i spre Calea Lactee.

- Aici te-am ajutat și eu, că la un moment dat energia aceea dispăruse, zise Lucian

- Ai văzut și tu?

- Am văzut și...cerul plin cu stele.

- Incredibil! Însă ce m-a impresionat până la lacrimi a fost prezența unui vultur. Vulturul mi-a apărut clar în fața ochilor, avea pene albe pe cap și maro spre mai închis în rest. La început am văzut tricolorul în interiorul aripilor lui. A venit direct spre fruntea mea, i-am văzut ochii strălucitori și mari. A făcut o roată și a venit din nou spre mine. Tricolorul era acum deasupra aripilor. S-a mai întors o dată cu o panglică tricoloră în cioc. Zbura atât de jucăuș prin fața mea, încercând parcă să mi-o ofere mie, încât am râs și-am plâns de bucurie și… m-am simțit obligată să-i mulțumesc frumos... A fost un moment atât de emoționant încât… nu cred că-mi revin în grabă.

Primele călătorii ale Silvanei o impresionaseră atât de mult încât nici nu se mai gândea la pericole.. Simțea în interiorul ființei ei că ceva nu face bine, dar se agățase sentimental de niște imagini și trăiri încât… se aventura tot mai des într-o lume din ce în ce mai necunoscută. „O fi oare și asta o înălțare sufletească?, se întrebă.

Începu o altă „excursie”, în lumea de dincolo. Îi apăru o imagine cu munți și ape, privită de undeva de sus, sus din înaltul cerului. Pe măsură ce se apropia, relieful părea format dintr-o energie care se mișca continuu. Ici, acolo apăreau niște găuri și observă că sub relieful acela fluid se afla un cer senin. Apoi fu trasă în jos. De aici spre un tunel mai întunecat până ajunse într-un spațiu larg, dar sufocant. I se păru că se află în burta pământului. Se simțea prinsă ca-ntr-o peșteră imensă. Deasupra rocile căpătau forme ciudate, ca niște sculpturi de oameni, de animale. Avu un sentiment de teamă amestecată cu repulsie. Vru să iasă din nou la lumină, însă blocuri uriașe de stânci îi blocau calea. Invoca lumina și iubirea divină, însă o forță extrem de puternică o trăgea înapoi. Zări undeva, printr-o deschizătură, o lumină blândă dar simți că nu-i cea adevărată și continuă să se roage până îi apăru o lumină curată, albă, strălucitoare și se simți eliberată.

Avu o stare de beatitudine. O cuprinse un sentiment de iubire imensă, simți nevoia să treacă cu palmele peste coama copacilor, peste dealuri, munți, peste luciul râurilor, să mângâie animalele și… întinse brațele ca și cum ar strânge-ntr-o îmbrățișare întreaga suflare. Milioane de fire albe de lumină se înălțau din capetele oamenilor către un punct din imensitatea cosmosului. Erau ca razele de soare. Silvana rămase un pic speriată, dar atât de îndatorată că scăpase, încât simți nevoia să mulțumească divinității.

„Doamne Dumnezeul nostru al tuturor îți mulțumesc pentru toată mângâierea Ta pe care am primit-o pe acest pământ.

Te rog să mă ierți pentru nerecunoștința mea față de darurile pe care le-am primit, neștiind ce reprezintă, ba de cele mai multe ori supărându-mă, împotrivindu-mă și suferind ca în urma unei nedreptăți.

Recunosc că încercând să judec rațional o problemă, să ies dintr-o anumită situație, nu știu cum am făcut, că m-am încâlcit mai tare. Mă prind uneori ca într-o pânză de păianjen, în care făptura aceea cu multe picioare vine exact când dau să scap și mă leagă și mai tare.

Mărturisesc că n-am învățat să mă rog cum trebuie și nici să mă feresc de pânza de păianjen”.

Mihaela apăru la ușă neanunțată. Silvana se bucură enorm. N-o mai văzuse de ceva vreme și simțea nevoia să i se „spovedească”

- Silvana, ți-am adus ceva. Mihaiela desfăcu un pachețel din care scoase o pictură pe piatră.

Silvana făcu ochii mari.

- Miha, eu cunosc chipul acesta… îl știu…măi, atât de bine îl știu, dar nu-ți pot spune acum de unde… Silvana era atât de emoționată că tremura toată.

- Toți spun că ar fi un înțelept dac, dar nimeni nu știe cine ar putea fi…

- Ooo, scuză-mă, la asta nu m-am gândit… dar mi-e atât de cunoscut… prima impresie a fost că-i cineva din familie. Nu știu ce să spun, dar cunosc foarte bine acest chip, îl cunosc de undeva, nu reușesc acum să zic cine-i, dar… parcă-mi stă pe limbă.

- Ai văzut pictura aceea pe piatră despre care se spune că ar fi chipul lui Zamolxis?

- Am văzut, dar nu-mi spune nimic. În schimb, chipul acesta mi-a produs o emoție atât de puternică încât, uite, și acum tremur… Mi-e ciudă că nu știu de unde să-l iau, mi-e ceva atât de aproape…

- Ai răbdare, toate răspunsurile vin la timpul potrivit…

- Dacă ai ști ce mă enervează pe mine toate așteptările astea. Măi, parcă ați înnebunit cu toți. Răbdare, răbdare, răbdare și apoi, iar răbdare, răbdare, răbdare…

- Ce făceai când am venit eu?, o întrerupse Mihaela.

- Of, chiar voiam să-ți spun. Tocmai am trecut printr-o experiență incredibilă. Am ajuns într-o lume întunecată, din care numai bunul Dumnezeu m-a salvat, îi spuse Silvana începând să descrie întreg fenomenul.

- Cred că tu într-o zi o încurci. Să știi Silvana că sunt o serie de practici pe care extrem de puțini le stăpânesc. Astea-s niște ritualuri străvechi pe care noi, cei din ziua de azi, nu suntem capabili să le stăpânim… Și zi-mi ce-ai simțit când ai scăpat?

- Am simțit că mă cuprinde o iubire imensă. E ceva ce nu seamănă deloc cu iubirea aceasta pe care o știm noi dintre oameni, dintre un bărbat și o femeie, mamă-copil…Adică nu-i așa caldă și emoțională.

Iubirea Lui Dumnezeu e cumva neutră, nici caldă, nici rece, nu te ia cu fiori. E o iubire imensă, serioasă, nu-mi vine în minte altă comparație… Este extrem, extrem, extrem de protectoare. Mihaela IUBIREA LUI DUMNEZEU E PROTECTOARE.

- E protectoare?

- Și parcă mai e ceva, mai presus…

- Cum o poți simți?

- Uite cum. Tu știi ce-i aia formă gând.

- Bun. Forma ta gând cuprinde o sămânță de mac.

Acum o aduci în capul tău. Așa…

O lași să cadă în corp.

Lasă-ți simțurile libere, libere… Buun.

Acum lasă fiecare simț să-și ia câte o formă gând sămânță.

Simți semințele prin tot corpul?

Așa… Acum lasă-le să se reverse.

Nu gândi.

NU GÂNDI..

Ești pulverizată-n cosmos.

Ești O IUBIRE RĂCOROASĂ,

Ești parte din IUBIREA ETERNĂ…

EȘTI.

- Ești NIMIC.

- Nu. Nimicul e altceva. Eu nu am ajuns la NIMIC

- Atunci, EU SUNT CEL CARE ESTE.

- Da. Doar că El știe că… ESTE.

Tu nu. Tu…EȘTI…Atât.

- Și apoi?

- Apoi, îți aduni semințele și…vine… IUBIREA PROTECTOARE.

Am simțit o astfel de iubire, Mihaela… Și-am trimis-o mai departe oamenilor. Am însoțind-o cu gânduri de pace, liniște, frumusețe, prosperitate și tot ce mi-a venit în mintea unui om cât o sămânță de mac..

Cred, Miha, că deasupra noastră, există însă o zonă întunecată, de unde nu ni se permite să ieșim, să avem acces la acele planuri, decât cu mare greutate. E o boltă acoperită cu gândurile rele și credințele false. Sunt ca niște umbre, fără strălucire și pot să ia orice forme doresc, de oameni, de animale și chiar de sfinți. La prima vedere par de treabă, ți se par prietenoase, dar dacă te lași amăgit de vreo astfel de imagine te trezești atras în niște locuri unde te înhață, nu te mai lăsă să te ridici. Brusc, ele capătă forme hidoase și încearcă să te facă să renunți, se țin agățate de tine și te sperie până te fac ori să li te supui, ori să nu mai ai curajul să ajungi la planurile lui Dumnezeu a doua oară.

Nu rezistă tentației și imediat după plecarea Mihaelei, Silvana luă piatra și își propuse să facă o meditație să afle ce-i cu chipul din pictură. Nu prea știa ea bine cum vine meditația, dar își propuse să încerce să-și oprească trăncăneala minții și să aștepte, așa cum făcea de obicei. După minute bune scurse, își dădu seama că nu făcea altceva decât să se plângă, ba, cât e de greu cu nu știu ce lucru, ba că altul nu-i iese. Mângâia pictura și se văicărea.

„Scuză-mă, spuse, adresându-se pietrei, cu oarecare jenă, eu mi-am exprimat intenția să aflu ce legătură am eu cu tine, nu să mă smiorcăi aici”. Silvana simți că o învăluie un val de căldură și-o dragoste puternică părintească. Apoi se văzu din profil, îmbrăcată în negru, cu o eșarfă neagră tricotată pe umeri, părul legat la spate. Admira munții sau poate respira o dată cu vibrația lor. În imagine apăru o peșteră largă, ce avea parcă o deschidere în partea de sus. Se văzu deasupra peșterii, așa în negru cum era, executând un ritual de rotire. Auzi bătăile unei inimi care veneau din interiorul peșterii, bătea în același ritm cu inima ei. La un moment dat i se păru că-s bătăile ei, dar presimți că acolo, în peșteră, aceea bate inima cuiva tare drag ei.

Străbătu o cărare prin pădure, trecu peste un pârâu și văzu cum, din partea opusă, venea un bătrânel îmbrăcat într-o mantie neagră cu glugă. Îi era oarecum teamă de el, îl percepu ca pe un bunic din partea mamei care o inițiase în tainele unei magii negre. Se văzu pe platforma rotundă din vârful muntelui care-i apăruse și-n călătoriile anterioare. De acolo parcă-și luase zborul, însă se trezi brusc pe o stâncă privind îngrozită imaginea unui lac de la poalele ei. În lac se oglindea piscul unui munte, avea circa patru, cinci metri lățime, marginile rotunde și o apă curată, albastră. Insistă să vadă de unde vine spaima și observă că se afla la o înălțime considerabilă, pe o cărare ce urca spre munte. Avu senzația că alunecă pe pietrișul stâncii până în lac. Văzu gluga aceia neagră ca de sub apă și înțelese că el a împins-o. Sentimentul ei era că totul făcea parte dintr-un ritual de care îi era teamă. Alunecă spre fundul lacului, fu trasă undeva în dreapta și ajunse la o deschidere largă cu apă cristalină, sub care văzu, din nou, relieful acela de un verde nemaiîntâlnit ce semăna cu al unei lumi scufundate. Ori vibrase piatra așa cum i se păru, ori era ea prea emoționată, dar își reveni rapid în fire, gata să renunțe. O cuprinse iar sentimentul acela protector, părintesc și se văzu printre ruinele unei cetăți cu zidurile construite din piatră albă. Și pavajul din curte era parcă făcut din dale albe, crescuse iarba pe alocuri. Apoi ajunse pe un platou de munte, mărginit în partea de nord-est de o stâncă abruptă ca de granit. Era un copil de vreo șapte-opt ani și alerga către un bărbat înalt, aproape uriaș, ce purta plete deschise la culoare. Era îmbrăcat cu o mantie vișinie și haine cu mâneci albăstrii. El o cuprinse în brațe cu multă iubire. Îi puse o mână ca de urs pe după umeri, merseră împreună spre est și intrară printr-o galerie înaltă, săpată în munte. Dincolo, ca-ntr-o ecranare, o vale adâncă și munți abrupți prinseră a se fluidiza până formară valuri albastre. Silvana nu rezistă, simți o presiune puternică în cap și renunță. Ramase oarecum dezamăgită că nu apucă să vadă chipul bărbatului acela înalt de care se simțise atât de atrasă. Nu putea dezlega enigma din pictura pe piatră. „Pare că pletele bărbatului seamănă întrucâtva cu pictura, da, dar ar trebui să am o certitudine mult mai clară”. În mintea ei rămaseră ca o obsesie, lacul acela albastru, peștera și galeria din munte.

* * *

În fiecare dimineață, Silvana își urma propriul ritual. Inspira și expira adânc de mai multe ori, apoi trimitea iubire, liniște, pace și fericire peste dealuri, munți, oameni și în întreaga natură...

După un astfel de ritual, într-una din dimineți, se întâlni cu Lucian, un practicant al ritualurilor străvechi.

- Tu ai mai văzut „cilindrii” aceia de lumină, ți-amintești când am trimis iubire pentru țară și lumina albă în Calea Lactee?

- Dacă ai ști Silvana, câte conuri de lumină am văzut eu de atunci…

- Hai povestește-mi și mie, te rog. Sunt curioasă. I-am auzit pe mulți vorbind despre această lumină, alții chiar merg în munți și fac meditații, ei zic că lucrează cu acest tip de lumină.

- Nu-i lumină, Silvana, e energie, e un tip de energie. Prima data, mie mi-a tremurat tot trupul și a început să vibreze, apoi vibrația a urcat de la chakrele inferioare în valuri pe coloana vertebrală până în creștetul capului. M-am poziționat în mijlocul cercului și am trimis iubire, lumină și energie spre cer. Respiram ritmic ca în ritualul holotropic. Deodată m-am trezit într-un peisaj cu văi seci și dealuri înverzite, mărginite de munți. Am fixat un punct de la deschiderea dintre două dealuri și am observat cum punctul acela rotund se lasă tot mai jos până a dispărut pământul și vegetația și apărut un ochi senin din care s-a ridicat o energie albă ce s-a unit cu o alta venită ca dintr-un ochi din cer...Am privit în jur și am băgat de seamă că zeci de conuri de lumină albă stelară, cam de un metru diametru, penetrau munții. Așa găuriți, munții păreau ca o bucată uriașă de cașcaval schweitzer. Pe vârful muntelui pe care mă aflam eu, ochiul de lumină din cer a apărut din nou deasupra capului meu. La picioarele mele s-a deschis un tunel de lumină și ochiul de sus s-a oglindit în cel de jos. „ Unesc cerul cu pământul”, mi-am spus atunci și am rămas o vreme în energia albă care curgea în valuri de sus în jos și de jos în sus, până valurile s-au oprit.

- Impresionat… Ție nu ți se pare că aceste lucruri sunt cam nelalocul lor, nu știu cum să mă exprim mai clar, adică … dacă ne manipulează cineva?

- Silvana. Totul în lumea asta este ritm, este un acord perfect între armonie și frumusețe, sincronicitate totală. E păcat însă că oamenii se cufundă atât de mult în fumul gros al fricii, legate de supraviețuire, de economic, de material… Puțin doar dacă ar sălta capul din norul dens deasupra lui, ar putea vedea atâta frumusețe! E păcat…

- Nu suntem oare prea idealiști?

- Dumnezeu se autoexperimentează în continuare chiar sub ochii noștri!

- Interesant mod de a face experiențe a găsit Dumnezeu în ultima vreme… Eu cred că Dumnezeu nu are nevoie de aceste „experiențe”, Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Noi, Lucian, noi suntem plini de nevoi și, cel mai grav e că nici nu știm ce vrem și nici cum să acționăm…

- Dumnezeu se autoexperimentează prin noi. Iar noi ne uităm în găurile de canal, acolo unde se înghesuie să se scurgă toate sistemele care nu mai funcționează. Eu Îi mulțumesc că-mi deschide ochii! Și îl rog să mă ierte pentru norul ăsta gros, negru și dens, la care și eu am contribuit cu gândurile, vorbele și faptele mele! Îl rog să mă ajute să manifest toată iubirea în ceea ce fac, pentru că nu-mi ajung zilele vieții acesteia pentru a face suficiente mătănii să spăl ”păcatele” cu care am încărcat Pământul!

Acum se întâlnesc din nou elemente deosebit de importante din calendare diferite, pentru a marca un mare moment de trecere într-o nouă etapă. E clar. Este un moment cosmic cu totul special, concluzionă Lucian.

* * *

De ceva vreme, toate „ieșirile” Silvanei rămăseseră blocate pe imaginea lacului care-i crea o stare de spaimă și la piscurile unor munți de care nu mai reușea să treacă.

Într-una din zile, Nunu îi făcu cunoștință cu Raeiner, un neamț inițiat în șamanismul continentului negru. Șamanul neamț tocmai părăsise Germania și, împreună cu soția, au hotărât să se stabilească definitiv în România. Singurul lucru pe care-l știa despre români era că îl avuseseră pe Zamolxis. „Am hotărât să renunțăm la tot și să ne stabilim în această țară. Am simțit că aici este chemarea noastră”, răspunse Raeiner. Silvana rămase impresionată de povestea nemților. Le propuse chiar să le doneze una din proprietățile ei de la țară. „Sunt locuri cu o energie extrem de puternică, doar că sunt cam departe de civilizație”, îi spuse Raeiner, după ce le vizitase. „Eu sunt deosebit de încântat, dar soția mea nu cred că s-ar obișnui să trăiască departe de oameni”. Discuția alunecă apoi spre ce-o frământa pe Silvana. Vrând să se dumirească asupra a ceea ce i se întâmplă, începu să-i povestească de experiențele prin care a trecut. Raeiner rămase șocat când află că Silvana nu făcuse cursuri de inițiere. „Dacă nu cunoști tehnicile de protecție, spiritele pot să te domine. Și asta nu-i corect, pentru că toți suntem spirite egale. Pot să te ajute, să te folosești de sprijinul lor, dar niciodată să nu le permiți să te secătuiască de energie.” „Raeiner are dreptate, cred că am greșit când te-am primit la grup” interveni Nunu. „Acum tu conduci fără permis. Nu mai vii la grup până nu faci cursurile”.

Silvana rămase pe gânduri. Tocmai primise un avertisment puternic. La acest revers al „monedei” nu se așteptase.

Vreo două săptămâni mai târziu, într-o noapte, Silvana avu un vis, din acelea care-i rămâneau forte bine întipărite în minte. Era undeva pe un platou, în aer liber. În jur lume multă. Raeiner vroia să demonstreze că-și poate extirpa un organ vital de undeva de la nivelul simțurilor, nu din corpul fizic. Un spirit, îmbrăcat într-un halat negru, se angajă că-i face lucrarea. Spiritul negru ceru mulțimii să se apropie și să execute un ritual de susținere. Silvana fu prima, în stânga ei mai apărură două negrese. Ceilalți priveau de pe margine, n-aveau curajul să participe. Cele trei tinere începură un dans în care pașii cădeau exact pe un anumit tip de respirație. Silvana păstra ritmul ca și când l-ar ști de când lumea. „Îl pierdem”, strigă la un moment dat „medicul în negru” și se aruncă peste trupul neamțului. Mișcările dansului se întețiră. „Uf, cred c-am rezolvat”, spuse acesta ridicându-se. Raeiner rămase însă nemișcat, nu respira. Silvana se apropie de el și-l întări transmițându-i energie… cu ochii. Nu era sigură că-i iese, însă părea un lucru extrem de important pentru ea, vroia să demonstreze ceva sau, mai degrabă, să plătească o poliță „doctorului negru”, cu care se afla într-un fel de rivalitate, amicală însă.

Raeiner prinse a respira. ”E în regulă” îi spuse, ridicându-se și începând a umbla un pic clătinându-se. Avură o discuție mai lungă într-o limbă pe care amândoi o cunoșteau foarte bine. „Ai să înveți tu și românește”, îi spuse ea după ce se asigură că totu-i în regulă. Silvana se trezi din somn cu o stare de îngrijorare. Pe la prânz, sună și află că Rainer fusese grav bolnav, cu câteva zile în urmă. Stabiliră o întâlnire pentru a doua zi, neamțul îi promise o ședință șamanică.

Ritualul degaja un aer sobru, întregul ceremonial fu executat cu multă seriozitate și concentrare maximă. Pentru prima dată Silvana simți că are în față o forță puternică și extrem de bine pregătită.

- Te-am văzut zbătându-te într-o mlaștină, îi spuse Raeiner. Deasupra ta se rotea un vultur care dorea să te salveze dar nu reușea nicicum să ajungă la tine. Tu ești apă, ești un uragan de vânt și apă. Animalul tău de putere este ursul, este un pic supărat pe tine că nu i-ai dat atenție, dar este un animal de pământ și, ține minte, ai nevoie de el chiar acum.

- Mie mi-a apărut un gorun bătrân, un pic înclinat, cu rădăcinile aproape ieșite din pământ, se afla deasupra unei movile, pe un teren erodat de vulcani, continuă Evelin, soția șamanului. Gorunul vroia să plece din locul acela zbuciumat. La el a venit o broască țestoasă care s-a oferit să-l ajute. L- a luat în spate și l-a dus până la un alt copac, la fel de bătrân, care stătea bine înfipt deasupra unei peșteri. „De ce nu am și eu o astfel de peșteră?”, o întrebă gorunul. „Ai, îi răspunse broasca, este acolo printre vulcani, numai că nu o vezi”. Țestoasa l-a dus și l-a așezat la locul lui. „Încearcă să privești în interiorul tău și-ai să vezi că ți-o găsești singur… Peștera ta e acolo, chiar sub tine”.

Silvana le mărturisi că, pe parcursul ritualului, s-a trezit spunând citate întregi din Hermes și Mântuitorul Isus Cristos și, chiar se minunase la un moment dat, de unde putea să le scoată, apoi a avut impresia că dă indicații unor spirite, repetând de câteva ori. „Să faceți așa după cum v-am învățat eu”, atenționându-le pe un ton atât de autoritar încât îi veni greu să povestească, dar și să recunoască.

- Era să uit, reveni Raeiner. A venit spiritul lui Anubis, zeul egiptean, prietenul morților, care te sprijină și am văzut coborând lumina lui Zamolxis care a venit să te ajute. Misiunea ta este să scoți la lumină credința veche, aia pură. Dar vezi, încet, încet și cu mare atenție, nu ca un vulcan, cum îți stă ție în fire. Vezi ce spui, cum spui, cum te comporți și mai ales ce faci… Actuala credință, continuă neamțul, apasă mulțimea, s-a așezat ca un capac peste oameni, ei bine, a venit vremea ca acest capac să fie ridicat.

După ultima experiență cu șamanul neamț, „ieșirile” Silvanei erau dirijate către un tunel albastru la capătul căruia îi apărea invariabil un bătrân cu mantie neagră și glugă. Nu reușea nicidecum să-i vadă chipul, iar împrejurimile erau învăluite într-o ceață albăstrie. Nu putea să treacă mai departe. În urma mai multor încercări nereușite, renunță. N-avu nici un pic de regret, însă, înăuntrul ei, exista ceva care o îndemna să facă gesturi la care nici nu se gândea.

Într-o dimineață, spre exemplu, constată că răsăritul soarelui coincide cu respirația. Soarele se ridica de după coama dealului din fața ei în același ritm cu inspirația. Păstră ritmul până simți că intră în armonie cu pământul și cu atmosfera dintre pământ și cer. Totul era un puls, o singură respirație. ”M-am prins, zise, secundele sunt formate din inspirație și respirație, iar minutele reprezintă o respirație completă. Cred că, la începuturi, așa au măsurat înțelepții timpul, cu respirația fixată pe răsăritul soarelui”. Simți nevoia să-și împreuneze palmele în dreptul frunții, se închină soarelui pentru revelația primită, apoi deschise brațele, primi căldura astrului pe care o strânse ca-ntr-o îmbrățișare încrucișându-și mâinile pe piept. În aceeași poziție se închină Mamei Pământ, și o adiere ca de vânt îi ridică fruntea și privirea. Deschise brațele și lăsă totul să curgă către Tatăl Ceresc. Ca dintr-un punct de deasupra ei, pe care nu mai reușea acum să-l vadă, se revărsă o lumină ce se scurse lin în pământ, de jur - împrejurul ei. „Cred că acesta este un exercițiu interesant dar încă nu-i complet, parcă undeva îi lipsește ceva…”, își spuse. Apoi își văzu de treburi, toată ziua se simți minunat.

Într-o noapte, Silvana avu, din nou, un vis cu o încărcătură puternică. Se făcea că era într-o caleașcă, fără cai, care mergea într-un fel de alunecare, pe vârful unui deal. În stânga ei se afla o femeie din sat care murise la vârsta de 48 de ani, în partea cealaltă, o alta de 84 de ani, în viață. Caleașca trecu pe lângă ceva întunecat, situat în partea dreaptă a direcției de mers. Silvana simți un fior rece prin tot corpul. Întoarse capul și se văzu față-n față cu Moartea. ”După mine ai venit?”, o întrebă, nu prea liniștită, dar nici temătoare. „După tine, da”, îi răspunse cumva cu ciudă. La început, Moartea-i apăru în clasica reprezentare, cu haină neagră și cap de mort, însă privind-o mai atent, observă că de fapt era o concentrare de energie mai întunecată. În centru pulsa o stea strălucitoare care răspândea raze argintii și reci, dar prietenoase. Silvana o îndrăgi. Apoi, apărură trei tinere care urcau spre ea și, deși vorbeau foarte clar, nu reușea nicicum să le priceapă. Înțelese că sunt ursitoare și visul se întrerupse. Silvana se trezi un pic buimăcită și, neștiind cum să interpreteze visul, își urmă primul impuls. Se duse la biserică, plăti o slujbă de pomenire pentru femeia decedată și cumpără două lumânări. O aprinse pe prima și se rugă pentru liniștea și odihna sufletului acesteia, iar pe a doua simți nevoia s-o dedice Morții. Rămase cu lumânarea aprinsă, la mijloc. „ În mod normal, ar trebui s-o pun la vii, moartea nu moare niciodată dar… la fel de adevărat e că nici nu trăiește ca oamenii, în carne și oase. Cred că ar trebui s-o așez acolo unde-i este numele…”. Părăsi biserica cu o stare de mulțumire în suflet.

Pentru Silvana, noaptea dintre ani reprezenta un eveniment special și intim. Nu agrea deloc petrecerile zgomotoase de Revelion. Și-ar fi dorit ca Anul Nou să fie primăvara, ca pe timpuri. Atunci când natura mustea de viață. Când era mică ieșea în grădină, privea cerul până o prindea somnul așteptând să vadă vreo schimbare, vreun semn care să marcheze trecerea spre noul an. Nu se întâmplase nimic, niciodată și nici în ea nu se trezise vreun sentiment înălțător. Acum însă, nu vroia să rateze fenomenul astrologic deosebit care apărea exact la cumpăna dintre ani, eclipsa parțială de lună și apariția Lunii Albastre. Împrumutase, cu câteva săptămâni în urmă, o tobă șamanică de la grup. ”Toba asta cântă”, le spuse prietenilor ei. În paralel cu tam-tamul bătăilor, din tobă ieșea un sunet melodios, fin și foarte feminin. La miezul nopții Silvana îi dedică astrului, în numele vechii prietenii, un ritual în bătaia tobei. Îi ceru Lunii să o ajute să găsească calea dreaptă, calea de Lumină către bunul Dumnezeu. „Ajută-mă, te rog, să găsesc acea cale de Lumină care să mă îndrume spre Adevăr, ajută-mă să găsesc drumul drept, să nu mai greșesc, să nu rătăcesc iar prin hățișuri… Am mare nevoie de ajutorul tău. Îți mulțumesc și-ți sunt recunoscătoare pentru toate clipele frumoase pe care mi le-ai oferit”.

* * *

* * *

A treia zi după Anul Nou, Silvana se întâlni cu Eusebiu, un tip care-și făcuse masteratul în șamanism la Paris. Era un bărbat la vreo 55 de ani, elegant, șarmant, de un bun gust desăvârșit.

- Eusebiu, unde ai fost atâta amar de vreme?

- M-am specializat în pase magice!

- Adică în ghicitul în cărți?

- Nu, măi, în ghicitul în talpa piciorului…hai că glumesc. Pasele sunt niște formule energetice, sunt niște mișcări ale trupului descoperite de șamanii care au trăit în timpurile străvechi, erau practicate de ei în timp ce se aflau în stări de conștientizare sporită. Tehnica aceasta a fost recent introdusă și pe piață.

- Tu le-ai practicat?

- Le-am practicat și am avut niște experiențe magnifice. Trebuie însă să ai o anumită stare de conștientizare, să supui trupul la rezistența lui maximă, să-ți înfrângi toate temerile, s-ar putea să treci prin încercări vitale, nu-i o tehnică pentru orice muritor de rând.

- Mă sperii!

- Astea nu-s lucruri de joacă. Pasele magice sunt ritualuri vrăjitorești. Cu ele poți ajunge în cele mai subtile lumi, dar poți și să rămâi definitiv prins în cel mai întunecat ungher. Poți să cureți un loc de o energie rea, dar poți și să aduci o energie rea într-un loc curat.

- Și cât de sigur ești tu pe ceea ce faci?

- Eu am învățat aceste tehnici direct de la un șaman bătrân din Mexic, am stat cu el 8 ani.

- Ai locuit în Mexic în tot timpul acesta?

- M-am mutat în Mexic, definitiv. Acum am venit în țară pentru că am de îndeplinit o misiune foarte importantă.

- Dacă stai în Mexic de atâta timp înseamnă că ești un șaman desăvârșit…

- Nu sunt Silvana, de ce să te mint? Am atins doar o parte din tainele acestor ritualuri. Corpul meu fizic și mentalul meu nu rezistă la mai mult. Deși am trăit acolo 8 ani, încă nu pot spune că sunt șaman. Cei care spun că sunt inițiați și că dețin toate secretele străvechi vând gogoși. Ritualurile șamanice nu pot fi practicate de nici un om care trăiește în condițiile civilizației de azi.

- Și toate inițierile astea care se vehiculează pe piață nu sunt bune?

- Tu ai văzut instrumentele de lucru dintr-o tâmplărie, ei bine, nu oricine poate scoate un lucru de artă din ele. Pentru a crea opere de valoare trebuie să te naști Stradivarius.

- Atunci cum îți explici tu trăirile și viziunile pe care unii le au?

- Sunt trăirile subconștientului. Din subconștientul lor ies la suprafață unele lucruri pe care ei le-au trăit cândva. Ele au fost înmagazinate în subconștientul colectiv. Pricepi?

- Ah, parcă încep să pricep ceva, ceva. Ce misiune spuneai că ai de înfăptuit?

- În șamanism sunt lucruri care se învață și lucruri care nu se povestesc, acum pricepi?

- Nu.

- Bine, da'… ia stai așa, se pare că nimic pe lumea asta nu-i întâmplător… Eu chiar am nevoie de cineva… Nu vrei tu să mă asiști. Nu trebuie să faci nimic. Eu conduc totul, ai încredere în mine, am o experiență cât n-are toată planeta.. de așa-ziși inițiați.

- Mă mai gândesc, acum vreau să plec până la țară.

- N-am timp mult să știi… Trebuie să mă întorc la sfârșitul lunii înapoi, în Mexic.

- Sună-mă luni să vedem pe unde-oi fi.

Silvana ajunse la țară. Luă câinele și făcu o plimbare până-n vârful dealului ei preferat, acolo unde avea, de regulă, întâlnirile nocturne cu Luna. Era ziua în amiaza mare, stratul subțire de zăpadă se topea încet sub mângâierea caldă a razelor soarelui ce străluceau pe seninul cerului. Niciun ciripit de pasăre, nici o adiere de vânt, nimic nu spărgea tăcerea mută a naturii aflate în hibernare. Deodată se văzu înconjurată de un cerc de lumină translucidă. Pe un perimetru de o jumătate de kilometru în jurul ei peisajul căpătă un aspect ancestral. Fenomenul avu un efect extrem de puternic asupra ei. „Sunt oare în Rai?”, se întrebă uitându-se după câine, vrând să vadă dacă și simțurile lui percep vreo schimbare. Câinele găsise o gaură de șoareci și era ocupat să împrăștie o adunătură de crengi uscate. Lumina se revărsa ca dintr-un reflector, direct din soare. Sesiză că putea privi soarele cu ochii deschiși. Părea un clocot de văpaie, dar fără strălucirea care afectează vederea. Simți o adiere plăcută care o împingea către locul acela unde, cu câteva luni în urmă, executase dansul magic al rotirilor nocturne. Lumina aceea însă, care o înconjura ca un clopot, o punea cumva pe gânduri. În drum spre casă se opri și închise ochii. În imagine îi apăru, undeva aproape de soare, un urcior străveziu care se umplu cu o apă albastră, apoi apa curse într-un alt ulcior și deveni verde. În minte i se învârtea o informație pe care refuza să o ia de bună. Parcă cineva încerca să-i transmită că

tocmai primise un cadou de la Ra. Silvana se amuză și încercă să-și controleze mintea, să pună stavilă rațională unor astfel de ieșiri. Nu rezistă tentației și întinse mâinile spre soare, mulțumindu-i frumos. Simți în palme o căldură atât de plăcută încât și le duse spre obraji ca-ntr-o mângâiere. O cuprinse o bucurie de nedescris și pentru întâiași dată avu pentru astrul zilei un sentiment similar cu cel pe care-l simțea pentru Luna plină. Clopotul de lumină se disipă și totul reveni la normal.

După două zile Silvana simți nevoia să se întoarcă la Oradea. Presimțea că ceva nu-i în regulă. Ajunse acasă într-o grabă mare. Toate lucrurile erau la locul lor, nu vedea nimic de care să se apuce. Deveni din ce în ce mai agitată. „Trebuie să mă liniștesc un pic”, spuse într-un târziu și se așeză în poziția gânditorului de la Hamangia. Deodată sună telefonul. Era Eusebiu. El îi ceru adresa să vină s-o ia cu taxiul. Silvana plecă. În casa lui Eusebiu tronau tobe șamanice, pene de bufnițe și vultur, blănuri de animale sălbatice, mărgele uriașe, figurine din ceară, vase picate, pietre și peste tot persista un miros de salvie și levănțică.

- Uite Silvana, a apărut o urgență și trebuie să ne grăbim. Tu doar să te concentrezi și să-ți folosești puterile la maxim. Nu avem voie să greșim, îi spuse, de data asta foarte serios, în timp ce executa câțiva pași într-un fel de ritm de dans. În timpul ritualului de pregătire, vocea lui rezona tot mai adânc în creierul ei. Nici o secundă nu-i trecu prin cap să-l refuze, toate celule corpului răspundeau acelei chemări. Silvana avu sentimentul unei reîntâlniri atât de familiare încât începu să-i povestească de lumina transcendentă, de ulcioare…

- Cred că Ra te iubește foarte mult și pare-se că face totul să te ajute. Acum însă, trebuie să ne grăbim, nu mai avem timp… trebuie să ajungem într-un loc foarte important și să rezolvăm o lucrare grea.

Ca un elev care încearcă să se ridice la nivelul pretențiilor profesorului său, Silvana începu să se pregătească, așa după cum mai făcuse, însă nu mai apucă. „Ieși” brusc, atrasă de o forță puternică. Și, pentru prima dată simți ce înseamnă să fii ghidat într-o astfel de „călătorie”. Avu un sentiment atât de confortabil și de protector încât îi dispăru orice urmă de emoție, orice teamă de vreun pericol. Se simțea în siguranță. Trecură ca în zbor peste coama unui deal, coborâră într-un pârâu, o luară pe marginea unei văi, cotiră spre stânga, pe sub arcada unor munți…

- Uuuu!, până aici am mai fost de câteva ori, uite cărarea, pârâul… le știu, îmi sunt cunoscute, se minună Silvana.

- Nu te pierde în amănunte, n-avem timp să admirăm peisajul acuma… haide repede, repede…

Se amuzară amândoi, însă el părea deosebit de preocupat cu ceea ce avea de făcut. Silvana se trezi șerpuind prin galeria unor munți cu o viteză năucitoare. Zări niște stânci sau pereți albi însă înaintarea era atât de rapidă încât nu mai apucă să vadă nimic. Începu să dea atenție indicațiilor, venite de undeva din spatele ei, după ce, spre amuzamentul ghidului, se încâlci de câteva ori la niște bifurcații subterane. Traseul era destul de întortocheat, iar el o testa, pe alocuri, să vadă cum se descurcă.

- Hei, unde mergi, iar te pierzi… acum, ia-o la stânga… atenție! cotește-o spre dreapta… hop, hop, nu pe acolo, ține-o drept, așa….. Bineeee.

Ajunseră undeva ca în fundul unui puț din care apa parcă tocmai fusese scoasă. Silvana îl percepu ca fiind fundul lacului care o înspăimânta.

- Curăță bine, bine peste tot și repede. N-avem voie să stăm aici prea mult.

Silvana văzu câteva ochiuri de apă rămase în gropile formate pe fundul acelei cavități rotunde și, pe măsură ce își apropia palmele, apa dispărea ca aspirată. N-avu timp să analizeze cum se produce fenomenul.

- Mai verifică o dată, îi ceru el.

Silvana mai trecu o dată, ca-ntr-o mângâiere, peste toată rotunjimea și-i descoperi o deschidere îngustă și adâncă în partea dreaptă pe care n-o văzuse până atunci. La capătul ei apăru brusc o scânteie de lumină aurie care creștea, creștea, apropiindu-se de ea ca o stea. Se sperie.

- Ce s-a întâmplat? o întrebă.

Silvana-i spuse de steaua de lumină.

- Oups!! Era cât pe ce să te scap în Egipt, îi spuse cu o voce ce părea puțin emoționată.

Ajunseră din nou în „peisajul” acela bine cunoscut Silvanei.

- De aici încolo putem povesti, îi spuse pe un ton mult mai relaxat. O să coborâm și… ține minte ce-ți spun acum. Niciodată să nu te pierzi în detalii, îți stabilești de la început ținta clară, ți-o urmărești și mergi pe ea până la capăt, imaginile pot fi uneori înșelătoare. Fii foarte atentă la ceea ce simți. Reține simbolurile pe care le primești, nu sta să le judeci și… mare atenție, închei călătoria numai după ce ai găsit o casă locuită de pe pământ. Nu contează locul, dacă îl cunoști sau nu, este foarte important să vezi oameni sau să-i simți.

- Asta a fost prima ta lecție. Așa-i că n-a fost greu? Acum te conduc acasă pentru că eu trebuie să ajung de urgență la cineva… să nu te superi. Promit că data viitoare o să ai timp să vezi lucruri minunate. Cu mine ești în siguranță… bagă de seamă, să nu mai faci nici o călătorie fără mine. O să-ți spun de ce…, o atenționă părintește.

A doua zi, Silvana intră într-un program intens de inițiere. Eusebiu îi spuse că urma să aibă o întâlnire importantă pentru care avea nevoie de o echilibrare a corpului fizic cu corpul energetic printr-o fluidizare a tuturor câmpurilor energetice. O pregăti și pe ea.

- Se pare că sunt lucruri pe care tu le-ai mai făcut, nu trebuie decât să-ți reamintești. Remarca lui aducea ușor a provocare.

Silvanei îi apăru în imagine tunelul acela albastru și gluga. În spatele mantiei întunecate se afla bătrânul, cel pe care-l văzuse într-o „călătorie” anterioară din munți.

- Hai că știi…, o îndemnă Eusebiu..

- Acuma ori se autoexperimentează Dumnezeu, ori mă auto – ex – pe – ri – men – tez… de n-am să mă mai uit niciodată…

Silvana se lăsă cu toată greutatea trupului pe piciorului drept, plasă piciorul stâng la o jumătate de pas în față, alunecă talpa pe sol, trasând un semicerc spre stânga și se opri cu baza degetelor aproape lipite de vârfurile tălpii drepte. Cu același picior, trasă încă un semicerc spre spate. Repetă aceleași mișcări cu talpa piciorului drept.

- Parcă cunosc aceste mișcări, dar nu știu ce reprezintă, adică nu-mi mai reamintesc…

- Sunt pasele magice care ajută la obținerea tăcerii interioare. Tăcerea interioară este o punte ce face legătura între conștientizarea universală și conștiință individuală, este o configurare de energie. N-avem timp pentru explicații, o să ți le reamintești tu la timpul potrivit.

Cu vârful piciorului drept fixat în podea Silvana execută, la început, câteva rotații spre dreapta pentru atingerea acelei „frecvențe” energetice care să-i permită ridicarea vibrațiilor. O ghidă în efectuarea unor pași magici ce urmau să-i redirecționeze energia și să o facă să priceapă universurile aflate dincolo de planul material. Pașii deveneau din ce în ce mai greu de executat. La unul ce părea vital în saltul pe care urma să-l facă, se împotmoli.

- Mai încearcă o dată, gândește-te ca și cum ai avea o misiune extrem de importantă…

Silvana nu reușea nicidecum să aducă talpa piciorului stâng în poziție perpendiculară cu vârful degetelor celuilalt picior pentru a închide un cerc complet spre spate, poziție din care urma apoi, saltul final în planul astral. Eusebiu era prins într-o altă mișcare, vitală pentru amândoi. Renunțarea sau desprinderea de acel punct însemna prăbușirea întregului sistem energetic creat. Nu reuși mișcare și rămase spășită într-o poziție destul de inconfortabilă.

- Ai, ai, ai, acum mă văd obligat să apelez la cineva, de care nu prea aș avea nevoie, îi spuse.

Silvana simți apropiindu-se de ea o energie feminină, care i se păru extrem, extrem de cunoscută și de plăcută. Era o prezență maternă. Îi dădură lacrimile de bucurie. Importanța „misiunii” lui Eusebiu o ținea însă prinsă-n punctul acela fix. Piciorul Silvanei îi fu condus fin în poziția prevăzută și, ca o recompensă, energia aceea plăcută o ajută să mai facă de două ori aceeași mișcare cu o incredibilă ușurință.

- Hei, hei, ce faci acolo? Vrei cumva să treci de mine…, prinse Eusebiu să glumească.

Silvana se văzu în fața unui tunel de lumină albă stelară. Eusebiu răsuflă ușurat. La celălalt capăt al tunelului simți o prezență atât de dragă încât inima era gata să-i sară de la loc. Vru să înainteze însă întâmpină un blocaj de energie. Pricepu ca n-avea voie, parcă mai avea ceva de ispășit. Sufletul Silvanei suspina în trepte după entitatea aceea atât de îndrăgită apoi începu un lung proces de recapitulare a vieților anterioare.

* * *

Deodată se trezi într-o lume stră, stră, străveche. Reuși să vadă fața femeii a cărei energie maternă o ajutase să facă pasul magic spre lumea de lumină. Avea o frumusețe nepământeană, era venerată ca o sfântă. Deținea secretul unei puteri magice în jurul căreia dezvoltase un adevărat cult. Simți o durere cumplită când aceasta îi așeză trupul de bebeluș într-un fel de albie și, ca și cum ar fi fost forțată de cineva, o slobozi pe un râu. Apoi totul rămase învăluită într-o lumină albă strălucitoare.

În următoarea viață, era o fetiță de vreo trei-patru anișori, avea o rochie lungă, albă și plutea cu fața în jos pe suprafața lacului de care-i era atâta teamă. Un pui de rățușcă sălbatică se învârtea în jurul ei, tot măcănind. Sus pe munte, deasupra unei stânci, un bărbat cu o forță energetică extrem de puternică, stătea în poziție de meditație, cu mâinile întinse în față. Din lac ieși un curcubeu, fetița fu ridicată pe razele lui de lumină și ajunse lin, ca-ntr-o alunecare, până-n brațele bărbatului. Se văzu apoi în fața galeriei aceleia săpate-n munte, din viziunile anterioare, bărbatul încercând cu blândețe părintească să o învețe să-și echilibreze corpul energetic, punând-o să execute câteva mișcări dreapta - stânga, coborând umărul o dată cu lăsarea greutății corpului pe un singur picior. Ea, ca o răsfățată ce era, refuza cu încăpățânare mișcările acelea. Fu dusă într-o peșteră unde avu loc o întâlnire plină de bucurie cu animalul ei de putere. Un urs alb se ridică pe verticală și o cuprinse cu labele din față. Fetița se agăță cu mânuțele de blana lui, ursul începu un dans, dreapta - stânga, dreapta - stânga… până se prinse și ea în joc.

Cu multă răbdare bărbatul acela puternic îi explică micuței, pe înțelesul ei, că a imita dansul ursului reprezenta pentru poporul lui un ritual sacru care trebuia obligatoriu învățat.

Într-o altă viață, de data aceasta femeie matură, făcea, sub îndrumarea ancestrală a unui puternic părinte spiritual, o verificare energetică într-o vale situată la confluența a trei pârâuri. Își trimise întâi omul de încredere, care se întoarse asigurând-o că valea-i curată. „Nu există nici o interferență energetică din afară”, îi spuse acesta. Nu avu încredere. Invocă spiritul ursului alb și testă zona. Printr-o rotație în salturi, spiritul ursulețului ei depistă o porțiune spre est pe unde se înfiltrase un filon de energie albastră extrem de periculos pentru teritoriul ei aflat sub protecția luminii albe. În timpul ritualului de curățire, observă că oamenii săi dădeau mari semne de slăbiciune. Trădaseră. Vânduseră secretul puterii străbunilor lor, unor vrăjitori străini.

În imagine îi apăru o peșteră, întâi observă trupul ursulețului alb sidefat în cristale și urlă de durere, apoi avu o trăire la fel de zguduitoare când văzu, mai sus, aproape de botul animalului, un chip imprimat în peretele cavernei, care-i amintea de cineva foarte îndrăgit, pe care însă nu putea nicidecum să-l identifice. Nu-și reamintea nimic, dar era convinsă că acolo, în peștera aceea, s-a consumat un episod important dintr-una din viețile sale anterioare.

Următoarele vieți începuseră să se deruleze cu repeziciune. I-au apărut doar acele secvențe în care greșise cel mai mult. Practic văzu evenimentele și retrăi consecințele faptelor sale printr-o suferință amplificată la maxim. Trecu prin cele mai cumplite momente pe care le-a avut cu un singur bărbat. Se căsătorise cu el în trei vieți consecutiv. Prima dată, soțul o alungă din casă fără vreun motiv justificat. Suferi enorm după confortul căminului conjugal. A doua oară, reușise să-l scoată din minți și turbat de gelozie, o omorî strângând-o de gât. În următoarea viață se regăsiră în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Nici unul nu-și amintea de viețile anterioare. Totul se întâmpla normal, ca o pură întâmplare. El, ofițer în armată, o iubea ca un nebun, ea, o autoritate puternică a vremii, îl trata cu indiferență. La un bal, în fața invitaților ei, el își puse capăt zilelor, împușcându-se în inimă. Ea părăsi petrecerea ca și când nimic nu s–ar fi întâmplat.

Silvana ajunse la viața actuală. Se întoarse în timp de la momentul prezent, până la prima persoană și până la prima ei experiență de viață. Nu avu fapte reprobabile, nici gânduri întunecate de ură, însă retrăi și gustă din plin toată amărăciunea și durerea unor iubiți pe care-i părăsise. Purtă crucea ultimei legături sufletești și, ca într-o aducere aminte, rememoră evenimentele și persoanele întâlnite și simți nevoia să își ceară scuze tuturor, pentru deranjul pricinuit în inimile lor.

Când se trezi, Eusebiu fuma liniștit dintr-o pipă uriașă. Fumul făcea rotocoale în jurul unor cărbuni încinși pe o tigaie de fontă.

- Hei, cred că ai dormit bine, îi spuse el zâmbind.

Silvana era prea bulversată ca să poată scoate vreun sunet. Îi făcu semn să cheme un taxi și plecă.

„Oare ce am eu de învățat de aici?”, se întrebă Silvana după epuizanta experiență. Analiză profund fiecare detaliu din cele văzute, apoi își notă în jurnal.

„Toate ființele umane trec, la un moment dat, printr-un proces de recapitulare. Aceasta pare să fie o lege divină.

Bogați, săraci, înțelepți ori proști, n-au cum s-o evite.

Mulți apucă s-o cunoască… prea târziu,

După ce și-au epuizat și ultima șansă.

Alții persistă s-o ignore,

Și trec din reîncarnare în reîncarnare.

Unii își asumă faptele comise,

Își plătesc karmele greșite.

Recapitularea vieților, primul examen după moartea fizică.

Este filmul faptelor în care intră singur

Și-și joacă cu durere rolurile negative.

I se mai acordă uneori o șansă

Dar uită o dată reîncarnat

Și iar repetă ce-a greșit.

Și iarăși neîntrupat,

Află că locu-i blocat.

„Doamne, da' eu cu ce am greșit?” se întreabă.

Și-apoi… se derulează filmul și,

Promisiuni, fapte, uri și aroganțe,

Din toate karmele pe care singur le-a creat.

Purgatoriul îi chiar pe pământ,

Cu întrupații și ne-întrupații..,

Toți cei care au ceva de curățat.

Purgatoriul îi ca moneda,

Fața – i Pământul,

Reversul, umbra lui.

„Precum în cer așa și pe pământ”,

„ Ce-i sus e și jos”.

„Până la cer te mănâncă sfinții”,

Spune-o vorbă tare veche.

Până la cer te mănâncă falșii

Sfinți, cu ei să n-ai de-a face,

Că-i găsești ori supărați,

Ori nervoși, de nu te scoate

Nici Dumnezeu, din ale lor brațe.

Sunt spirite întunecate,

Ce țin suflete blocate

Si nu vor pe cât se poate

Să meargă omul mai departe.

Îndrumă-l pe căi greșite,

În întunecimi de gânduri,

Și-o țin așa, vieți rânduri.

În sufletul obosit de trudă

Viața lasă o amprentă,

Grea cât toată karma

Cu care plătește vama.

Nu există pământean

Să nu fi trecut vreodată

Pe la vamă pentru plată”.

* * *

După trei săptămâni, Silvana primi din nou un telefon de la Eusebiu. Plecă de ziceai că-i teleghidată. De la ultima lor întâlnire, trupul Silvanei cunoscuse o purificare organică ca după o perioadă de post negru. Se hrănise doar cu apă. El îi spuse că asta înseamnă adevărata inițiere.

- Lasă Silvana că poate așa prinzi și tu câte ceva din „meseria asta”. Uite acum am eu de făcut ceva extrem, extrem de important. De data asta tu nu trebuie să te concentrezi la nimic, lași totul să decurgă de la sine. O să te ajut să asiști la niște lucruri care pentru tine vor fi de-a dreptul incredibile. Ai încredere și lasă totul pe mine.

În mintea ei se fixă imaginea unui munte. Părea că se declanșase acolo ceva, înainte de vreme. Cineva pătrunsese într-un spațiu sacru, fără voia divină.

Silvana ajunse într-o sală de proiecție situată în interiorul muntelui. Un specialist în fenomene paranormale din cadrul serviciilor secrete românești, împreună cu două persoane medium, se aflau acolo, în mare secret, cu o elită de specialiști din domeniul Forțelor Speciale ale Armatei SUA..

Specialistul român aflase că în acel munte exista un sistem dotat cu o tehnologie nepământeană. Depistase locul secret unde era amplasat dar observă că perimetrul era înconjurat de o perdea energetică de protecție. Erau ca niște pereți de energie care blocau accesul. Presupuse că în spațiul respectiv nu putea pătrunde decât acea persoană care deținea un cod special în ADN-ul corpului său. Specialistul făcuse câteva testări zonei, în mare taină cu câțiva subalterni de-ai săi și constată că unul singur putea penetra perdeaua energetică. Acesta pătrunse înăuntru și, plimbându-și palma stângă peste unul din simbolurile aflate pe o suprafață de energie ce semăna cu o masă lungă în formă triunghiulară cu diferite simboluri cosmice, declanșă din întâmplare un sistem de lumini cu vibrații foarte puternice. Pereții de protecție energetică slăbiră. Specialistul intră înăuntru și în timp ce analiza mecanismul acela sofisticat se produse un fenomen ciudat. I se păru că stăpânește întreaga cunoaștere, că are în mână o forță cu care putea să distrugă întreaga omenire. Deveni un alt om. Parcă înnebunise. Brusc începu să vorbească cu atâta autoritate încât subalternul se îngrozi. Îi ceru să păstreze tăcerea asupra descoperirii făcute, amenințându-l cu moartea. A doua zi îl trimise la o întrunire internațională de specialitate ce urma să aibă loc la Praga și-i plăti un concediu de o lună în Caraibe. Luă apoi legătura cu un omolog de-al său american, povestindu-i în mare despre sistemul găsit în munte. Americanii se dovediră deosebit de interesați de descoperirea făcută și-i oferiră românului o sumă fabuloasă, în schimbul pregătirii unei operațiuni ultrasecrete ce urma să camufleze prezența unei elite de specialiști americani pe teritoriul României.

Specialistul român se comporta ca un stăpân al sistemului și încerca să demonstreze asistenței modul lui de funcționare. Însă întreg mecanismul era controlat și dirijat de cineva din afară, din exteriorul spațiului. Acea forță exterioară parcă provoca elita la o confruntare, însă toată știința, toată cunoașterea celor prezenți, erau făcute praf. Tehnologia era atât de performantă încât nici unul nu reușea să priceapă ceva. Nervii le erau întinși la maxim. Specialistul român parcă-și ieșise din minți. În acel moment, un medium, un bărbat român, le spuse că tocmai este contactat de un spirit, de o entitate înaltă. Întreaga asistență păstră tăcerea.

- Mi se comunică că ați intrat într-un spațiu sacru. Nu aveți voie. Dacă vreți să rămâneți în viață, părăsiți teritoriul imediat.

Mediumul atrase atenția specialiștilor că acesta era un avertisment extrem de serios și că era transmis de o entitate superioară. Americanii simțiră un ușor fior la aceste vorbe, însă specialistul român îi asigură că situația se află sub controlul său.

- Cine e acea entitate?- întrebă unul dintre americani.

- Mi se spune doar că trebuie să părăsiți zona imediat… imediat… și că este foarte important să înțelegeți că este un spațiu sacru.

Specialistul român trecu parcă printr-o transfigurare.

- Nu există. Aici eu sunt Dumnezeu, nu pleacă nimeni… nimeni, ați înțeles, urla în sală ca un nebun.

Americanii se uitau la el puțin speriați, însă erau atât preocupați cu descoperirea modului de funcționare a sistemului încât nu dădeau importanța cuvenită avertismentelor exterioare. Descoperiseră o comoară atât de prețioasă încât viața lor aproape nu mai conta.

Traseră concluzia că în sistem erau încorporate moleculele de ADN ale unor entități din afara spațiului terestru. Nu știau însă ce-i cu forma o umană apărută pe un perete al săli. Specialistul român se afla în fața unui pupitru de lumini pe care încerca să le manevreze. Era singurul loc unde părea că se declanșează niște circuite. Apăsa pe niște senzori de lumină ca un copil pe butoanele unei jucării electronice și țipa cât îl ținea gura. „Eu sunt Dumnezeu aici”. Deodată toată sala vibra, întâi se auziră bătăile inimii, apoi o respirație regulată. Asistența amuți.

- Ce se întâmplă? O energie caldă, feminină străbătu încăperea ca un ecou. Toți avură impresia că vine o voce din perete.

- Păi, tu să ne spui ce se întâmplă! - spuse un american.

- Tu cine ești? veni întrebarea ca o adiere spre el.

- Spune-ne tu cine ești, de unde vii și cum de te afli acolo? insistă el.

- Eu nu vin de nicăieri… Sunt pe plaja din Miami, tocmai iau micul dejun …Voi cine sunteți?

- Eu sunt șeful și cu mine vorbești, ai înțeles…interveni românul.

- Mă bucur de cunoștință, spuse vocea, începând a râde.

- Nu râde că te distrug. Cum ai intrat aici? urlă specialistul.

- Ha, ha, ha….Hohotele de râs se spărgeau în ecouri pereții săli.

- Eu nu glumesc. Sistemul este al meu. Tu nu ai ce căuta. Aici eu sunt Dumnezeu și te distrug, înțelegi?

- Ceva nu-i în regulă, interveni o specialistă, stați puțin, nu vă luați după el, cred că acum are ceva probleme… mă rog, cred că toți avem. Ne scuzați suntem un pic cam nervoși. Vorbiți vă rog frumos cu mine, spuneți-mi unde vă aflați dumneavoastră acum?

- Ai auzit de Miami? Da. Dar de plajă? Nu încă. Nu-i nimic. Aici îmi iau micul dejun…Și acum dacă tot m-ați deranjat. Ce vreți?

- Măi, eu te omor, nu înțelegi… striga românul zguduind nervos pupitrul de lumini. Ceilalți săriră să-l potolească însă creară un adevărat vacarm.

O vibrație puternică clătină sala.

- Tu nu ai ce căuta aici! E sistemul meu! Ieși de aici…continua să strige românul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

- Acel sistem nu-i pentru mințile voastre. Nu-i pentru puterile voastre. Sistemul are întrebuințare divină. E pentru întreaga umanitate. Sunteți niște inconștienți… vibra vocea.

- Eu v-am ascultat cu atenție, începu șeful echipei americane un dialog cu vocea. Aici sunt cei mai buni specialiști din lume. Noi deținem știința întregii planete, știm tot ce se întâmplă în întregul univers… Eu încerc să mă comport cu dumneavoastră ca un domn, dar… nu ne tratați cu...

- Eu v-am spus adevărul. Vă previn. Nu-i pentru mințile voastre. Vă asumați o povară grea. Grea, foarte grea.

- Vă rog! Nu vă băgați în problemele noastre …

- Atunci de ce mă deranjați?

- Bine, stați, stați așa… stați să ne înțelegem…

- Nu aveți cum. Sufletele voastre sunt întunecate. Puterile voastre sunt limitate. Sunteți niște musculițe.

Privirile americanilor se îndreptară întrebătoare către specialistul român. Șeful lor se retrase tăcut într-un colț.

- Dacă nu ieși din acest sistem, eu o să te găsesc și… te omor, mă, te omor, înțelegi… striga românul, văzându-se învins.

O vibrație puternică zgudui stâncile muntelui. Încăperea fu cuprinsă de întuneric. O energie extrem de grea coborî din cer și cuprinse întreaga zonă, ca-ntr-un clește.

Toată suflarea de specialiști rămase încremenită.

Un trăsnet plesni peste munte, urmat de un tunet puternic. „Eu… Sunt… Zamolxis”, se articulau cuvintele în tunet, într-un bubuit ce zguduia munții. „Gata… Joaca s-a terminat” se auzi spre finalul tunetului. Un trăsnet lovi din nou stânca. „Ea …este… fiica mea”, tună din ce în ce mai aproape de pământ. „Acela… dintre voi”, se mai auzi în văzduh, apoi sunetul se scurse înăuntrul muntelui, „care crede că poate stăpâni sistemul… să rămână ultimul”.., răsună din pântecul muntelui.” Ceilalți… pot să plece. Acum”. Energia din sala de proiecție se prinse într-un flux și reflux ca valurile mării.

Se uitară toți în toate direcțiile, dar nu vedeau nimic. Specialistul român făcu stop cardiac. Se prăbuși la pământ. Ceilalți rămaseră ca paralizați.

- Cine-i Zamolxis?- întrebă după o mică ezitare, unul din specialiștii americani.

- Lasă că-ți explic pe drum, hai să ieșim de aici, îi spuse un coleg.

Abia atunci Silvana observă că la întreaga desfășurare a evenimentelor din munte participaseră și spiritele din lumea din umbră a pământului. De o parte se aflau sufletele dacilor. Răsuflară ușurate după intervenția lui Zamolxis. De cealaltă parte asistase o grupare de spirite egiptene, la fel de interesate. Dacii se simțeau jenați de trădarea în care se complăcuse românul.

- Dacă ajunge acest sistem pe mâna vreunui pământean… va fi dezastru, spuse o autoritate dacică.

- Cred că v-ați convins pe deplin de ce poate noua voastră generație, epată un spirit egiptean. Ce s-a întâmplat aici, ne pune serios pe gânduri. Norocul vostru e că… la noi e cheia, la voi numai lacătul…la voi se află lacătul însă, cheia… e la noi.

De la Eusebiu, Silvana înțelese că sistemul energetic a fost creat în urmă cu trei mii de ani. În el sunt încorporate celule cu material ADN. Întreaga aparatură a fost amplasată într-o zonă curată, puternic energizată. Ea poate răspunde la unele comenzi numai dacă ADN-ul persoanei respective corespunde cu cel inclus în baza de date a energosistemului. Dacă vreun intrus reușește să spargă perdeaua de protecție energetică, în acel moment se declanșează un mecanism care face o conexiune automată între cei implicați. Indiferent dacă se află în formă întrupată sau spirite în alte planuri astrale, ei comunică extrasenzorial, intrând automat în legătură cu entitățile superioare, protectoare.

Pentru o mai bună securitate, aparatura din munte mai are încă două chei de apărare. Poate fi accesată concomitent cu activarea celorlalte. Silvana înțelese că prima cheie ar fi în Egipt, iar a doua, într-o zonă în care Eusebiu se feri să-i spună.

Află că, dintre înțelepții care creaseră sistemul, doi se aflau reîncarnați pe pământ și trei în lumea de dincolo. Că mama fiicei lui Zamolxis provenea din Egiptul antic, că în planurile astrale ar mai exista câteva entități extrem de puternice, dar întunecate, care se prezintă pământenilor ca fiind Zamolxis și chiar se comportă ca atare… Aceste entități emit o influență negativă. Sunt însetate de sânge, excesiv de orgolioase, răzbunătoare și nu au nimic de-a face cu crezul adevăratului conducător spiritual al dacilor.

Silvana nu află mai multe. Ca de obicei, când încerca să ceară lămuriri, Eusebiu tocmai avea o treabă urgentă de rezolvat.

După cele două zile de transă, Silvana își reveni la starea ei normală. În mintea îi răsuna obsesiv. „ la voi este lacătul, la noi e cheia”.

„Dacă s-ar descoperi cine a fost Zamolxis cu adevărat. Care i-au fost faptele și credința. Dacă am ști cu mai multă precizie ce s-a întâmplat atunci când a scris Herodot… Zamolxis a revenit după patru ani…sau o altă creatură i-a luat locul. Dacă asta vom ști…dacă asta vom reuși…poate nu vor mai fi atâția falși „zamolxiși-dumnezei”. Poate… vom avea și noi credința noastră națională” își spuse Silvana.

Frântă de oboseală, căzu într-un somn cataleptic de două zile și două nopți.

* * *

* * *

Sufletul Silvanei ajunse în fața unei mari adunări așezate pe cinci rânduri ca într-un amfiteatru de lumină. Primul rând era ocupat de cele mai multe entități, numărul acestora scăzând cu fiecare treaptă. Pe mijloc era un culoar care urca spre un punct strălucitor. Deasupra tuturor, o sferă de lumină albă, curată, de care Silvana se simțea puternic atrasă.

Pricepu că se află în fața unei „comisii de examinare” din planul astral. Trebuia să se supună unui test care consta într-o verificare severă a credinței sale, să răspundă unor întrebări legate de crezul său. Jos lumina era mai estompată. Nu reuși să identifice formele celor prezenți. Înțelese că erau entități care o cunoșteau foarte bine, o susțineau și o iubeau enorm. Erau sufletele care o urmaseră odată în credința sa, erau cei care au ales o anumită cale spirituală. Ele se așteptau să regăsească în Silvana aceeași forță extraordinară de susținere a vechii căi spirituale… Văzură un suflet total schimbat.

Părintele ei din munte, cel care o învățase atunci tainele puterii energiei cosmice, secretele naturii, să facă primii pași spre sufletul blând și iubitor al animalelor, coborî de pe o treaptă de lumină albă, o încurajă și-o îmbrățișă cu blândețe. Reîntâlnirea îi produse o bucurie imensă.

Rămase singură. Asupra ei se năpusti un tir de întrebări, ca o avalanșă de bulgări de zăpadă care veneau din toate direcțiile. Răspunsurile îi veneau direct din subconștient, zburau pur și simplu, mintea nu mai avea nici un rol, nu avea nici o putere să le oprească, să le judece, să le reformuleze și apoi să le dea drumul. Se trezea uneori că-i ieșeau niște răspunsuri uluitoare, atât de înțelepte încât se minuna cum de stătuseră atâta vreme „ascunse” chiar în interiorul ființei ei; alteori și-ar fi dorit să le poată opri măcar, pentru a le mai înveli, pe ici pe acolo, cu câte strop de bun-simț, înainte de a ajunge la expeditorul întrebării.

Pe măsură ce urca treptele, întrebările deveneau tot mai serioase. Entitățile se conturau într-o lumină din ce în ce mai deschisă. Pe ultima treaptă Silvana se simți încolțită de o serie de capi ai bisericii creștine, preoți, episcopi, patriarhi. Toți continuau și-n viața de dincolo să practice credința după aceleași mentalități dogmatice. Exact ca pe pământ. Silvana se trezi că le oferă câteva replici de se zgudui întreaga asistență de râs. Vru să-și ceară scuze, să-și reformuleze oarecum mai diplomat argumentele sale primare, dar nu avu timp. „Nu te mai chinui degeaba, dă-i drumul.. aici nu ai ce să ascunzi”, îi spuse ființa de lumină albă, el însuși văzându-se câteodată pus în situația de a o compătimi, alteori amuzându-se de justificările oferite. Fețele bisericești jignite nu se distrau deloc, ba dimpotrivă. Cu o severitate și o tărie greu de zdruncinat, susțineau în continuare respectarea unor dogme pe care Silvana nu le cunoscuse. Să te temi, să porți frica, să te umilești în fața autorităților bisericești, să dai ascultare cu supușenie…. Silvana pleda pentru iubirea de Dumnezeu, nu pentru frica de El.

- Dumnezeu ne iubește. În mod egal. Dorește să ajungem la El. Dacă s-ar putea… De El nu ne putem ascunde după învelișul hainelor, după pereții sfintelor biserici ori după acele rânduieli și dogme de voi inventate!

- Tu crezi că bunele noastre rânduieli sunt pe mâna unor oameni fără căpătâi, sau pe mâna unor Sfinți?

- Ei, sfinții-s Sfinți, ei sunt acolo, la locul lor… acum, ori și voi sunteți sfinți, ori bunele rânduieli au ajuns pe mâna unor oameni fără căpătâi… sau…de ce vă aflați … numai aici?

- Of, cum vei da tu socoteală în fața lui Dumnezeu..., spuse apăsat altă autoritate bisericească.

- Dumnezeul meu nu cere socoteală nimănui. Dumnezeul meu nu contabilizează greșelile oamenilor. Dumnezeul meu știe Tot. Știe ce gândim, ce facem și… așa de bine se amuză când vrem să-l păcălim…

- Bag seamă că nu vorbim despre același Dumnezeu…

- Eu vorbesc despre Cel Care Este, a Fost și Va Fi. … El nu vrea nimic. El nu dă porunci. El vrea doar să-L iubim. Și ATÂT. „Doamne, eu Te iubesc, asta sunt, atâta pot…în rest, știi TU…”

Silvana înțelese că nu mai putea da înapoi. Urmă o întâlnire zguduitoare de suflet cu ființa de lumină albă. Amprentele din matricele lor sufletești se întâlniră și, ca două sfere care se completează reciproc, formară un cerc de lumină albă. Erau ca inima și bătăile ei. Ca lumina și umbra, ca forma și urma ei… ca amprenta pasului pe nisipul mării.

La un moment dat, Silvana se simți atrasă ca de un magnet către o zonă mai înaltă. Pe măsură ce urca, sufletul zburda de fericire, era atât de jucăuș încât se trezi izbindu-se de un cer la care nu mai avea acces ca de un tavan de energie densă, din care reuși cu greu să se desprindă. Fu condusă până ajunse într-un loc în care se simți, în sfârșit, acasă. Acolo prinse a se odihni ca după o lungă, lungă, lungă călătorie. Se afla ca sub o apă mare, cristalină, unde plantele aveau culori atât de vii încât nu se pot compara cu nici o formă de pe pământ. Plantele și vietățile erau unde de lumină vie... Silvana nu văzu pământ, nici oameni, simțea doar câteva prezențe familiare, de o gingășie și o iubire atât de înalte, încât sufletul ei, zdrențuit de chinul veacurilor și de oboseală, suspină adânc și-n trepte lungi.. După acel popas sublim, plecă de acolo atât de hotărâtă să se achite de ce avea de făcut pe pământ încât, abia într-un târziu observă că vorbea singură alunecând fulgerător, în jos, printre niște cețuri alburii. ”Alo, nu e nimeni pe aici”, striga prin pustietatea astrală. La un moment dat s-a apropiat de ea o lumină. „Hei, tu ești Toth?”, întrebă, părându-i-se a fi o ființă bine cunoscută. Abia mai târziu își dădu seama de gafă și se rușină. „Eu sunt Anubis… mai speriat și pe mine”, îi zise râzând. Zeul egiptean îi făcu o favoare însoțind-o într-o zonă de interferențe spirituale. Acolo se aflau cele mai importante vârfuri ale credințelor necreștine, lideri religioși ai lumilor pământene de dinainte de venirea lui Hristos. „Fii atentă, tu nu ai voie să greșești, ești o prințesă egipteană, așa te recunosc toți de aici, așa trebuie să te și comporți. Nu ai voie să ne faci familia de rușine”. Anubis o prezentă întâi Sybilei, prin a cărei familie spirituală Silvana trecuse într-o viață anterioară. Aici avu loc un schimb plăcut de îmbrățișări. O trecu apoi la zona femeilor vraci, unde făcu cunoștință cu o faimoasă entitate negativă, foarte posibil cea care înființase cultul figurilor de ceară. Aceasta rămase surprinsă de curajul prințesei de a i se înfățișa, îi recunoscu blazonul familiei și se comportă în limita amabilităților vremii. „Ai mare grijă de aici în acolo. Intri într-o lume pe care nu ai cunoscut-o niciodată. Să nu faci alte gesturi decât cele de curtoazie. Este important să știe că ai venit să le cucerești simpatia, cu ei nu ai nimic de discutat. Îi simți tu dacă îți sunt prieteni sau dușmani”, îi spuse Anubis. Intră în salonul unui renumit șaman, cel mai înțelept dintre înțelepții branșei sale. El o primi cu căldură. Apoi urcară la prima căpetenie a șamanilor indieni, ea simți un tremur de emoție, el o privi rece și-i făcu semn că-i în regulă. Nu rămase mult acolo, plecă spre zona în care se simțea acasă. De aici fu condusă, cumva forțat, spre o lumină gălbuie de unde apăru o entitate întunecată. O percepu că fiind Moise. Era tare mâniat pe ea. În fața lui și își reaminti că avusese niște gânduri nu prea ortodoxe despre faptele lui. El îi trase o palmă. Ea se amuză. El se enervă și-i mai trase una și pe partea cealaltă. Pentru îndreptare. Ea rămase spășită. Plecă de acolo mulțumită că scăpă doar cu atât. Ajunse la capătul unui tunel de lumină albă și se văzu înconjurată de entități cunoscute, dar prea puțin prietenoase. „Vreți să ne batem? le întrebă ea, ele văzură că nu au cu cine și se retraseră dezamăgite. Sufletul Silvanei înaintă șovăielnic printre lumini roșii ce se unduiau precum trestiile prin spatele ei. După ce trecu și de ele, rămase singură cu Anubis. „De aici va trebui să cobori singură”, îi spuse zeul egiptean, „Dacă ești deșteaptă, vei găsi drumul spre casă, dacă nu, te vei rătăci și nu știu dacă va mai sări cineva să te ajute… vreodată”. Silvana își aminti de sfaturile lui Eusebiu și se avântă în căutarea unui tunel de lumină cunoscută, curată. „Să nu te lași atrasă niciodată de prima lumină care-ți iese în cale, uită-te bine, așteaptă până găsești acea energie care-ți este cunoscută. Ai mare grijă că nu toate îți sunt prietenoase, o bună parte sunt capcane, altele sunt pentru ființele lor de lumină”. Povața-i prinse bine. Găsi, nu fără oarecare greutate, vreo două vortex-ul de energie care-i permiseră coborârea. Ajunse, într-un final, la lumina albastră în zona bine cunoscută a munților. Însă, nu reușea nicidecum să găsească o casă locuită de oameni. Atunci înțelese că se afla în spațiul din umbra pământului, copia fidelă a acestuia, unde lucrurile sunt la fel ca în planul fizic, au exact aceleași forme, aceleași dimensiuni, doar că nuanța coloristă este mai estompată, mai în gri, iar oamenii nu au învelișuri trupești, ci sunt entități de energie joasă, poartă amprenta hainelor de pe pământ și dau impresia că sunt îmbrăcați.

După câteva „aterizări” ratate, speriată că rămâne acolo, Silvana făcu un ultim efort, găsi „copia” peșterii din munte și drumul spre pământ i se lumină brusc.

Atât de brusc, încât rămase în camera ei în poziția gânditorului de la Hamangia, cu capul greu de gânduri, susținut de niște mâini tremurânde. Slăbită și fără vlagă, singură într-o încăpere atât de mică și de plăpândă pe lângă vastitatea spațiilor galactice pe care tocmai le vizitate. Eusebiu, șamanul ei ghid, plecase în Mexic. Atunci își dădu seama că intrase într-o vârtelniță din care nu mai avea scăpare. Era prinsă între două lumi, la fel de reale sau de ireale. Nu mai era în stare să facă diferența. Trăise aceleași sentimente și emoții alături de persoane la fel de dragi și din lumea de dincolo ca și pe pământ. „Trebuie să aflu adevărul. Nu știu cum. Undeva … cred că am intrat pe o portiță și acum nu mai găsesc cheița cu care să descui ușa, să fac declicul desprinderii de una din aceste lumi…”, spuse epuizată.

O bună parte dintre cei cu care se întâlni în săptămânile care urmară erau atât de preocupați de propriile lor viziuni încât unii și-au abandonat familiile, alții locurile de muncă. Se dedicaseră spiritualității. Cei mai mulți însă, n-aveau nici o taină cu Dumnezeu. Bine ancorați în viața pământeană, nu păreau nici ei să aibă habar de lumea în care trăiesc. Își duceau zilele la fel de sentimentaliști și îndatorați moral ca și cei „treziți”. Aceștia înrămau chipurile strămoșilor antici, ceilalți lipeau afișe cu lideri politici, unii construiau altare spirituale, alții urne de vot. Trăiau la fel, în două lumi, una mai reală decât alta.

* * *

Alese din nou calea „călătoriilor”. „Doamne, ajută-mă să mă lămuresc”. De data asta se întâlni direct cu Anubis. Aceeași formă de lumină, caldă, prietenească. Zeul egiptean o conduse într-un spațiu de învățare, un loc unde credea ea că se află sufletele avansate. Acestea urmau să transforme o ființă umană într-un lider spiritual. Pe pământ, omul a trecut întâi prin câteva experiențe șocante pentru cultura în care crescuse și învățase să o respecte, apoi a primit câteva explicații sumare de la alții care avuseseră și ei câteva trăiri similare. După câteva astfel de similitudini - coincidențe, omul a început să se orienteze către așa zisa lume paranormală. Atras de cei care păreau a cunoaște câte ceva din acest domeniu, aceștia la rândul lor, crezând că dețin adevărul, i-au explicat taina lucrurilor necunoscute doar pe jumătate. Pentru cealaltă, spuneau ei, trebuia să urmeze cursuri, să le plătească. Prin eforturile sale proprii, omul a atins o lume care-l fascina. A căutat prin cărți, a căutat toate sursele de informații, sperând să găsească explicații pentru stărilor sale. Nimic. Nimic nu-l mulțumea, nici un autor al lecturilor citite nu reușea să-i dea încredere. Nici unul nu deținea Adevărul. Nu cunoștea cheițele către adevăratele lumi.

S-a apucat singur să le caute, acolo unde credea el că se află, în planurile astrale.

Acum se afla tocmai în fața unor entități din lumea de dincolo, deținătoare de adevăruri.

- Vreai să afli Adevărul, ființă pământeană? - întreabă o entitate.

- Am venit să aflu taina trăirilor mele, sursa zbuciumului meu, taina acestei lumi frumoase…

- Omule, tu le cunoști deja, doar că nu ți le reamintești, încercă să-l lămurească o ființă de lumină.

- Nu-mi amintesc decât că…parcă am mai fost pe aici și…

- Ești ca un copil care nu știe ce e cu lumea care-l înconjoară. Te înțelegem și vrem să te ajutăm, dar avem și părinți spirituali care ne ajută și ne îndrumă pașii.

- Vreți să spuneți că …?

- Sigur, și noi am cerut ajutorul părinților noștri …

- Și cum ați făcut asta?

- Simplu, i-am chemat.

Omul ceru să vină părintele lui spiritual. Dintr-o lumină superioară răsună o voce.

- Fiule, am fost cu tine în toate viețile tale, îți cunosc frământările și toate problemele sufletului… Acum vreau să te răsplătesc, să te ajut… să devii lider religios, dacă vrei. Să-ți îndrumi semenii pe calea spre adevărata libertate sufletească, spre ceea ce caută fiecare în adâncul ființei sale, spre liniștea și iubirea eternă…

- Eu, lider religios?, întrebă omul nedumerit.

- Acesta nu-i părintele pe care-l cauți, îl avertiză o entitate miloasă. Tu, ca toți oamenii de pe pământ, ai în tine scânteia divină prin care ești atras către locul tău din univers, către iubirea eternă…Doar că nu reușești să te eliberezi de gândurile tale, de Karmele rezultate din faptele tale. Te sfătuiesc să te întorci în lumea în care trăiești… Această lume nu-i pentru tine. Nu încă. Aici vii după ce ți-ai îndeplinit misiunea pentru care te afli acolo, îi atrase atenția o entitate.

- Și cum să mi-o îndeplinesc?, întrebă omul

- Ai să ți-o reamintești la momentul potrivit. Nu fii curios înainte de vreme. Să nu faci lucruri necugetate… Lasă să vină totul de la sine. Nimic pe lumea asta nu-i întâmplător, totul are un rost bine stabilit. Nu te lăsa păcălit de vise, nu forța lucrurile…

- Dar n-aș putea afla acum?

- Cu respect pentru sufletul tău, nu ai voie. E prea devreme. Ai răbdare și credință în Legile Divine, ca să nu fii pus în situația de a regreta mai târziu. Ești la fel de înțelept ca toți cei care spun că dețin niște adevăruri…

- Dar ei spun că-și cunosc misiunea și unii chiar acționează în consecință…

- Ești la fel de înțelept… Lasă lucrurile să curgă de la sine. Nu forța Legea Divină. Acesta este sfatul meu…

Celelalte entități se puseră pe dat sfaturi.

- Nu renunța. Ești o ființă înțeleaptă. Caută singur, te ajutăm și noi dacă vrei…

- Cred că asta-i misiunea ta… acum.

- Să devin lider spiritual?

- Da, prinse curaj vocea superioară, văzând că omul rămase fixat pe obiectivul indus. De ce nu, ai toate calitățile, altfel nu ajungeai aici. Este o prevestire a ceea ce urmează să faci... Probabil, mai târziu.

- Eu vreau să aflu acum.

- O să fii pus în legătură cu o entitate de lumină foarte, foarte înaltă. Este lumina cu cea mai mare putere de convingere din spațiul cosmic. Ea deține secretul unei serii de combinări de forțe și energii. Vei ajunge un lider spiritual de neîntrecut, vei putea conduce pământeni pe calea ei de lumină… Vei putea dărâma guverne dacă va fi cazul, sisteme bancare, vei fi o forță puternică în casa pământeană. Și apoi, dacă sufletul tău dorește, vei putea avea chiar și vile de lux, iahturi, mașini… Asta numai dacă-ți dorești cu adevărat să lucrezi pentru acea entitate.

- Și ce trebuie să fac?

- Nimic… să accepți să te ajutăm noi.

Omul avu imaginea unei viziuni cu o lume a abundenței, o lume a debilităților mentale, a desfrâului, o lume de genul celei în care mai trăise. Se făcu declicul, trăia senzația că știa acea lume, o cunoaște și… și-o mai dori.

- Accept, spuse omul.

Silvana, care urmărise scena, rămase uimită.

- Așa merg lucrurile pe aici? - îl întrebă pe Anubis.

- La fel ca pe pământ.

- Vrei să spui că va deveni lider religios… putred de bogat?

- Ca și tine.

- Ca și mine ce?

- Și tu poți.

- Pot să devin... foarte de bogată sau smerit de religioasă?

- Poți orice, dacă accepți să fii ajutată…

- Ah, m-am prins, spuse Silvana râzând.

- Nu râde că și tu vei fi… poate nu chiar atât de bogată.

- Te rog, insist, nu-ți bate joc de sufletul meu…

- Nu. Te iubesc prea mult. Numai că văd că nu pricepi nici acum...

Ești la fel de naivă ca la început…

- Te rog, nu începe cu viețile anterioare… Există vreo Lege Divină care poate să oprească lucrurile astea?

- Există Legea liberului arbitru.

- Dar acest om pare să fie păcălit?

- El s-a lăsat păcălit, ca să aibă lumea la picioare.

- Și ce se întâmplă acum, va merge acasă și, ca prin magie, se vede în iahturi, predicând o credință despre care nu știe nimic...

- Acum are o obligație.

- Și dacă se răzgândește?

- Când se va răzgândi, va fi prea târziu.

- Cine sunt entitățile care-și permit să facă un suflet de pământean slujbașul lor?

- Sunt cei care nu au casa lor, își caută o casă într-un suflet labil emoțional.

- Poate cădea victimă orice om?

- Ca și tine, cei care nu au un sprijin divin.

- Adică nu-L au pe Dumnezeu?

- Care nu au o dorință divină.

- Poți să fii mai explicit?

- Să nu cauți comori acolo unde trebuie să cauți lucruri pentru care ești pe pământ.

Să nu cauți lucruri care să te facă să-ți pierzi demnitatea de om liber.

Să nu faci lucruri care să te oblige la fapte lumești care să nu-ți fie pe plac.

Să nu faci lucruri care să-ți bage sufletul la alte karme.

Să nu faci ceea ce ție nu-ți place.

Să nu faci lumea să te urmeze într-o credință în care nici tu nu crezi.

Să nu te îmbogățești din credință.

Să nu lași lumea să creadă că tu ai mai multă protecție divină.

Să nu îți ridici casă din casa Creatorului nostru al tuturor

Să nu lași o lume să creadă că tu ești singurul deținător al Adevărului.

Să nu crezi în toate entitățile care le vezi sau simți în jurul tău.

Să nu dai ascultare decât acelor vorbe care sunt și în sufletul tău.

Să nu te lași înșelată de denumirile pe care le dau aceste entități.

Ele pot să spună că sunt Dumnezeu, Sfântul Petru, Mântuitorul Cristos.

Sunt din lumea ale întunericului.

Nu cunosc niciun Dumnezeu, nicio divinitate care să le pedepsească.

Ele au luat o altă cale, calea spre întuneric.

Să nu-ți fie teamă.

Nu pot pune stăpânire decât pe sufletele fără protecție divină.

Sunt fără putere în fața luminii curate și fără forță în fața sfintei cruci

- Ce se întâmplă când un suflet ajunge sub stăpânirea acestor forțe?

- Sunt fără căpătâi când sunt lăsate să intre în casa sufletului omului.

Sunt necruțătoare cu cei fără apărare.

Sunt la fel de diabolice ca și cei care sunt în temnițele sufletului când nu cunosc fața curată a divinităților de lumină.

Sunt fără cruțare dacă nu te știi apăra.

Sunt cu mult mai primejdioase decât orice primejdie de pe pământ.

Ești la mâna lor tot restul vieților, vieților tale.

Ești sclavul lor și te vor găsi oriunde te vei ascunde.

Te vor obliga să faci lucruri care nu-ți plac ori te vor pune în situații jenante.

Te vor corupe cu tot felul de lucruri, de la obținerea de bani ușor, până la obținerea de demnități sociale înalte.

- Dar dacă un om este atras sentimental într-o astfel de capcană?

- Este la fel ca și când ar fi acceptat. Greu e până-l locuiește, apoi nu mai scapă. Ființa umană aleargă de la o entitate la alta pentru a-și găsi refugiul, liniștea și dă peste alte necazuri și mai mari.

- Și…?

- Ajunge în situația de a accepta pe careva până la urmă.

De regulă acceptă entitate care i se pare mai blândă.

- Și poate apoi scăpa?

- Doar atunci când cad la o înțelegere.

- Ce fel de înțelegere?

- S-o lase să locuiască în suflet.

- Până când?

- Până la capătul zilelor pământeanului.

- Asta seamănă cu vânzarea sufletului.

- Este o vânzare de suflet.

- Și după moartea fizică?

- Rămâi cu entitatea.

- Adică în întuneric?

- În lumea ei, în lumea întunecată.

- Asta-i împotriva voinței sufletului.

- Este până nu acceptă.

- Dacă refuză?

- Atunci suportă consecințele.

- Există vreo lege divină la care se poate face apel?

- Există Calea Adevărului și a Dreptății Divine.

- Și ce prevede ea?

- Prevede că orice ființă din Universul acesta are drepturi egale.

- Și drepturile celui oprimat cine le reprezintă?

- Sunt reprezentate de Legea celui care are Sufletul Curat.

Nu există ca o ființă să fie posedată de o altă ființă, fie ea și din întuneric.

Dacă… nu au ceva de săvârșit împreună.

- Aici intervin karmele din viețile anterioare?

- Aici vin karmele din toate viețile.

Sunt puse în balanță, de-o parte și de altă, cele bune și cele rele.

- Și cine le judecă?

- Sunt judecate de cei cărora le este acceptat accesul.

Aceștia sunt cei care au ceva de spus, cei care au participat la crearea lor.

Acolo te întâlnești cu toți.

Cu toți cei cu care ai avut o neînțelegere, ai făcut o nedreptate, i-ai înșelat, i-ai umilit. Le-ai înșelat încrederea, i-ai schingiuit, i-ai omorât, i-ai folosit în scopuri josnice.

Le-ai cauzat suferințe sufletești, i-ai lăsat să moară de foame, frig sau le-ai lovit interesele.

În funcție de gradul de vinovăție, ei te vor judeca.

Nimeni altcineva.

Ei înclină balanța.

- Și dacă o parte dintre cei implicați sunt în viața pământeană, ce se întâmplă cu sufletele care au ajuns la judecată?

- Sunt duse într-o zonă de carantină unde rămân să-și revadă faptele și să se căiască pentru ele.

Nu au libertatea să facă decât ceea ce le este lăsat să cunoască.

Ceea ce au de lucrat.

- Există acolo un șef sau e tot o Lege divină?

- Există o Lege Divină de care unele suflete iau cunoștință abia după ce s-au destrupat.

Toți oamenii o cunosc.

Este Legea Sufletului Liber.

- Și dacă refuză să intre în carantină?

- Dacă nu intri în carantină, rămâi în bătaia vântului, fără loc și fără casă divină.

- Înțeleg că cei care pun stăpânire pe sufletele pământenilor provin dintre cei care au refuzat sau le-a fost frică să intre în carantină. Însă cum poate un suflet să se apere de entitățile negative?

- Să nu crezi în nimeni niciodată.

Să nu faci jocul nimănui.

Să nu lași să te lingușească.

Să nu lași să te cucerească.

Să nu-i lași să te pună să faci ce nu-ți convine.

Să nu cazi în patima iubirii din inimă.

Ființele de lumină nu te obligă la nimic.

Nu-ți cer nimic.

Nu vor supunerea nimănui.

Ele te ajută și atât.

- Ce-i Purgatoriul? - întrebă Silvana, după o lungă meditație.

- Este casa pământului și a umbrei acestuia.

- Când ajung sufletele acolo, înainte sau după carantină?

- Ajung după carantină.

- Se face o selecție?

- Singure aleg. Cele care au de plătit karme pe pământ, aleg să se reîncarneze.

Cele care au suflete în alte planuri astrale aleg să rămână în umbră până când își termină toate karmele.

- E mai plăcut să fii pe pământ? Sau în zona din umbră?

- E la fel, doar că în zona din umbră nu ai cu ce să te îmbraci…Așa cum îți plăcea ție când erai în Egipt.

- Mulțumesc de compliment, ești un gentilom, ca de obicei… Iartă-mă te rog, era o glumă…

- Ești atât de curioasă că ai uitat unde te afli și mai ales cu cine vorbești…

- Da, chiar așa… Acum din două una, ori sunt sub stăpânirea unei entități întunecate, ori tu nu ești zeul egiptean…

- Ești condusă de o ființă de lumină.

- Cred că ființele de lumină nu se ocupă cu condusul…cu școala de șoferi din cosmos. Scuze, dar așa mi-a venit să spun…

- Sunt o ființă de lumină care vrea să cunoști adevărul.

Adevărul pe care pot să ți-l ofer eu.

Tu ai libertatea de a alege dacă vrei să afli mai multe sau să te oprești aici.

Este alegerea ta.

- Înțeleg că dacă vreau să merg mai departe există riscuri mari. Și dacă mă opresc aici, pățesc ceva? Adică trebuie să plătesc pentru informațiile pe care mi le-ai oferit?

- Totul se plătește, dar absolut totul.

- Nu prea îmi place cum sună asta…

- Sunt aici să te ajut, fără plată.

- Așa parcă mi-e mai bine. Crede-mă sunt extrem de multe lucruri pe care nu le cunosc.. Pot să continui, să-ți mai pun întrebări?

- Riscă.

- Uite de exemplu aș vrea să știu dacă bunul Dumnezeu este așa cum îl simt eu în suflet, blând, bun, iubitor, e prietenul nostru și nu o autoritate superioară de care să ne temem…

- În acest moment eu pot considera că ai acceptat convenția.

- Vrei să spui că dacă te întreb mai departe sunt sub stăpânirea ta?

- Da.

- Dar eu spun că nu vreau să fiu sub stăpânirea nimănui.

- Atunci nu merge mai departe.

- Parcă ziceai că ești o ființă de lumină…

- Așa sunt toate entitățile până pun stăpânire pe un suflet.

Fac orice.

Uite eu îți spun că sunt chiar bunul tău Dumnezeu.

De ce nu m-ai crede?

- Nu glumi cu astea. Pentru că…El știe tot. Și nu ar fi atât de subiectiv în afirmații.. și nu ar conduce sufletele neștiutoare, ca și mine, să vadă alte suflete neștiutoare cum cad în capcana entităților întunecate.

- Atunci de ce crezi că lasă lucrurile să se întâmple așa? o întrebă zeul, intrând din nou în jocul ei.

- Eu presupun că există undeva o lege… Un ceva de genul pentru faptă și răsplată.. Așa simt eu în interiorul sufletului meu.

- Dacă așa simți atunci așa e. Sufletul nu minte niciodată.

Dar la fel de adevărat este că poate uneori să-ți joace feste.

Să crezi că l-ai întâlnit pe Dumnezeu sau o ființă de lumină…

Și când acolo să dai peste o entitate negativă care să-ți pară la fel de dragă.

Entitatea aceea dragă poate fi iubirea din sufletul tău pentru o persoană dintr-o viață anterioară.

Poate fi o ființă tare dragă pe care ai pierdut-o recent.

Poate fi orice ființă pe care ai iubit-o odată.

Poți să crezi chiar că l-ai întâlnit pe Dumnezeu.

Dar nu-i același lucru.

Poți întâlni o entitate dintr-o altă viață, aflată într-un circuit al planului astral.

Poate fi într-un plan mai înalt, dar care n-a cunoscut nici ea iubirea eternă.

O caută încă la fel ca tine.

Puteți să vă bucurați de întâlnire ca de o dragoste sublimă.

Poate și „călătoriți” împreună ca în viața în care v-ați iubit.

Iubirea lui Dumnezeu nu seamănă cu iubirea pământeană.

Iubirea față de Dumnezeu este o chemare mult mai mare care nu are asemănare cu nimic trupesc, cu nimic pământean.

Este acea chemare pe care o simte orice ființă, orice vietate către ceea ce nu se poate spune.

Către ceea ce nu se poate exprima.

Nici nu se poate compara cu nimic decât cu bunul tău Dumnezeu.

Ești mulțumită?

- Tocmai mi-ai luat o greutate de pe suflet și mi-ai pus alta… Cum pot oamenii să facă deosebirea între acea iubire pe care o simt toți într-un moment sau altul al vieții lor, între venerația pe care o poartă divinităților și iubirea de Dumnezeu?

- Aici este marea, marea obișnuință a oamenilor, să-l iubească pe Dumnezeu cu inima și nu cu sufletul.

Inima este pentru oameni, sufletul pentru Dumnezeu.

În sufletele oamenilor există o matrice care corespunde cu matricea lui Dumnezeu. Fiecare ființă o are, este formată dintr-o serie de simboluri divine care au corespondent în matricea Creatorului nostru al tuturor.

Nu se pot confunda, nu au cum…

Sunt la fel de singulare ca amprentele unei mâini, dacă e să vorbesc pe înțelesul tău. La fel ca Luna cu Soarele, Luna aleargă după Soare, iar el îi dă lumină.

Ce simți tu pentru bunul Dumnezeu confunzi uneori cu iubirea pentru ființele dragi.

Nu trebuie să te lași amăgită de aceste sentimente pentru că ele te pot duce către entități false.

Ele te pot orienta spre calea pierzării.

Fă diferență între iubirea din inimă și iubirea din suflet.

Sufletul îți va vorbi singur.

Nu ai nevoie de translatori pentru a-L iubi pe Dumnezeu.

Nu ai nevoie de ghizi pentru a-L găsi pe Dumnezeu.

Nu ai nevoie să-ți vinzi sufletul pentru a-L găsi pe Dumnezeu.

Nu ai nevoie să te umilești în fața celor care pretind că-L slujesc.

Ai nevoie să-ți găsești pacea și liniștea interioară.

Restul… vine din matricea Sufletului tău.

- Dar entitățile astea false care se interpun în drumul sufletului către Dumnezeu n-au și ele inimă, nu țin și ele la cineva?

- Ele au o inimă înfrânată. Nu-și dau seamă că greșesc decât atunci când sunt înfruntate cu cei la care au ținut.

Cu cei care, într-o anumită viață au fost în stare să-și scoată sufletul și să îl pună în palmă.

Sufletul lor a fost cândva foarte rănit și de atunci au pornit pe căi greșite.

Când întâlnesc persoana care le-a rănit sufletul sunt în stare să o omoare.

Însă, pe pământ, sufletele oamenilor nu sunt chiar lăsate de izbeliște.

Fiecare suflet de om are câte o familie spirituală.

Sunt îngerii voștri păzitori.

- Cum putem ști că sunt ei?

- Cu toate simțurile, aici intră în acțiune unitatea suflet, inimă, corp și minte.

Intuiția are un rol esențial dacă-i lăsată liberă…

- Asta seamănă cu aflarea unui puț de apă într-un deșert…

- La fel cum ai găsi o oază de liniște în răcoarea pădurii…

La fel cum ai găsi o adiere de vânt în ramurile copacului tău preferat…

- Vrei să spui că sunt cu mine tot timpul?

- Sunt în tot ce are omul mai frumos și vor să-l ajute dacă sunt chemați.

Altfel sunt neputincioși. Nu pot încălca liberul arbitru.

Depinde foarte mult și de curățenia sufletului aflat la necaz.

Dacă nu-i curat nu-i lasă să intervină cei din latura întunecată.

Îngerii sunt la fel de îndurerați ca și cel în suferință.

Să nu uiți asta niciodată.

Indiferent cât de „păcătos” este acel suflet ei vor să-l apere…

- Ce-i împiedică cel mai tare?

- Sunt ritualurile la care fac apel ființele umane.

Acele vrăji prin care cred că scapă, acele lucruri pe care nici ei nu le înțeleg, pe care unii le fac crezând că așa e bine, că sunt în concordanță cu voința divină, fie că sunt preoți sau simplu muritori, că sunt inițiați sau oameni cu pregătire înaltă, toți lucrează cu entități negative.

- Și atunci ce faci?

- Este alegerea ta.

- Cunoști o altă portiță mai ușoară?

- Da. Îți vinzi sufletul.

- Cam scump e drumul acesta. Dacă pe calea către bunul Dumnezeu, trebuie să plătești cu sufletul…? Sincer nu mi se pare un preț prea corect. Din partea celor care-l cer…

- ...

- Cred că trebuie să mai existe o cale de cunoaștere. Calea corectă, cinstită… Numai că nu știu de ce-i atât de ascunsă, de ce nu-i la îndemâna fiecărui om.

- Acesta-i adevărul pe care îl știu eu. Poate o fi și altul, dar eu încă nu-l cunosc…

Mai ai întrebări?

- Da. Ești fiul lui Isis și Osiris, ești fratele lui Horus?

- Și tu ești fiica lui Osiris…

- Glumești?

- Sunt anumite lucruri cu care nu se fac glume.

Ți-am spus tot Adevărul pe care l-am cunoscut eu.

Osiris s-a născut în Carpați.

El a fost om, ca și Isus Cristos.

Osiris a fost om, ca și Isis, ca și Horus, ca și Ra, ca toți zeii egipteni.

Au fost oameni care au cultivat credința lui Ra.

Credința în forța protectoare a Soarelui.

Credință preluată de toate popoarele libere de zei falși.

Osiris este lumina lui Dumnezeu, ca și Cristos.

Osiris s-a născut în Carpați.

Are o legătură sufletească cu tine.

Repet.

Osiris s-a născut în Carpați.

Te-am prezentat celor care au ceva de spus în această lume a ființelor de lumină.

Mai departe,

Vei face ceea ce ai de făcut.

Nu vei ști decât atunci când va veni timpul potrivit.

Nu vei mai avea acces la lumea aceasta.

Misiunea ta s-a încheiat.

- Dumnezeule mare, ce mi-ai spus acum sună a avertizare… sau… mai degrabă pare o amenințare…

Ascunsă-i calea spre tine, Doamne, oftă Silvana.

* * *

Anubis plecă. Silvana rămase pe gânduri. Auzi o voce caldă, familiară, însă destul de autoritară. I se păru tare cunoscută.

- Ești Aici și Acum, totul este în tine.

Nimic nu-ți este necunoscut.

Ai în tine atâtea date câte are și Anubis.

Ești la fel ca toți oamenii de pe pământ.

Ești ca oricare muritor de rând.

Ești la fel de curioasă și la fel de singură în aflarea Adevărului precum este și Anubis.

Ești la fel de binecunoscută precum este și Osiris.

Este o înălțare la fel cum este a oricărui om.

Toți sunt bine cunoscuți cum ești și tu, toți sunt o singură ființă de lumină cu o foarte mare putere energetică.

Toți se bucură de iubire din partea Creatorului nostru al tuturor.

Toți sunt ființe iubite.

Toți au locul lor în spațiul astral.

Toți cunosc Adevărul, dar nu-l descoperă la fel…la fel de repede.

Unii au rămas să cunoască o cale pe care o credeau adevărată, la fel ca tine, alții au mers înapoi să-și găsească începutul, alții au lăsat totul în urmă și caută o altă cale.

- Și de ce nici unul nu descoperă adevărata cale…?

- Pentru că au o foarte mare teamă de a vedea Adevărul. Adevărul doare.

A vedea cât de naivi au fost căutând Adevărul prin alte lumi subiective, prin lumile inventate de mintea lor.

Sau prin temple vechi, prin foste mănăstiri, lăcașuri de cult antice, prin alte urme lăsate de strămoșii lor.

Sunt locuri cu o mare încărcătură emoțională, dar nu-s Adevăruri.

Nu-s locuri care să le ofere Adevărul, sunt amprente emoționale.

Sunt locuri la care s-au închinat oamenii când au trăit pe acest pământ și au o amprentă emoțională puternică, dar nu-s Adevăruri.

Sunt rugămințile oamenilor care au lăsat o mare emoție, sunt locuri de sacrificiu, sunt suferințe puternice, sunt o adunare a celor care au suferit, sunt foarte periculoase.

Tu caută Adevărul în locurile curate, în locurile care nu au fost afectate de sânge, de gânduri sau credințe vechi sau de altele noi.

Caută Adevărul în cadrul naturii curate.

Caută Adevărul în iubirea celui care nu a suferit, în iubirea celui care nu a avut karme de plătit, în iubirea Tatălui Ceresc.

Caută Adevărul în animalele sălbatice care n-au cunoscut lumea, care n-au cunoscut frica, care n-au cunoscut forța distrugătoare a lumii pământene. Caută să le vezi comportamentul, să le vezi libertatea sufletului.

Caută să afli Adevărul în lumea celor care nu cuvântă, în lumea celor care știu să facă sufletul liber și nu în a celor care sunt dependente de alte ființe.

Caută Adevărul în arbori, în vegetația care n-a cunoscut amprenta pasului omului, în vârful munților, în adâncul văilor.

Adevărul se află în sufletul omului care le-a cunoscut pe toate, dar a uitat.

A uitat, prins în hățișurile sociale și ale suferințelor karmice.

A uitat, prins în hățișurile cunoașterii legilor sociale din lumea în care trăiește.

A uitat, prins în învățătura unor reguli de comportament după care să se ghideze să nu iasă din rândul lumii sale.

Este prea ocupat cu învățarea regulilor pământene și nu mai are timp pentru aflarea Adevărului.

Adevărul nu-i la îndemâna oricui, dar nici nu-i ascuns.

* * *

Trei zile Silvana țesu pe toate fețele învățăturile primite. „Caută Adevărul în sufletul celui care n-a avut karme de plătit”. Asta-i mai greu de găsit, își spuse ea. Un suflet fără karme nu se află pe pământ, ce să caute aici? El nu mai are de împărțit cu nimeni nimic, e liber să plece acolo unde-i este locul. „Adevărul se află în sufletul omului care le-a cunoscut pe toate, dar a uitat. Nu-i la îndemâna oricui, dar nu-i nici ascuns”, învățătura asta pare mai pământeană, gândi ea

Silvana se întâlni din întâmplare cu Veronica, o pasionată de istoria antică. Citise tot ce apăruse în domeniu, căutase în arhivele vechi, în scrierile și studiile arheologice, era preocupată de rădăcinile credinței precreștine. Silvana îi povesti, în mare, despre preocupările sale și o bună parte din lucrurile care i se relevaseră.

- Vera, am o nedumerire, poate reușești să mă luminezi. Uite despre ce e vorba. Herodot spune că după ce Zamolxis a „propovăduit” nemurirea în Carpați și că „în al patrulea an, el s-a ivit din nou tracilor”. Ce crezi tu că a vrut să spună istoricul grec prin asta?

- Că tracii se credeau un popor nemuritor, scrie și Eliade despre asta. Că sufletele sunt nepieritoare, că sunt veșnice, că…ei trăiesc din reîncarnare în reîncarnare…

- Eu zic altceva. Cred că, mai degrabă, Zamolxis a vrut să dea strămoșilor noștri speranța în învierea de după moarte, decât dreptul la reîncarnare.

Vrei să demonstrăm asta?

Hai să vedem:

De unde aveau carpatinii credința în înviere?

Cineva trebuia să le-o transmită, nu?

- Da.

- Cine?

- Zamolxis ai zis.

- Bun. Și Zamolxis de unde știa?

- De la Pytagora.

- Exclus… În vreme aceea, teoreticienii lui Pytagora își băteau capul să dovedească existența lui UNU. Capatinii lui Zamolxis îl aveau deja. Pytagora era Maestrul unei Grecii laice, cu o pleiadă de zei falși. Zamolxis era conducătorul unui teritoriu sacerdotal… Deci cade.

Și totuși…cine l-a învățat a Zamolxis?

- Preoții egipteni, după cum susțin unii.

- Buun. Ce avem în Egipt la vremea când Herodot spune că a trăit Zamolxis?

Cu 500 de ani înainte de Cristos, „fiul învingătorului Babilonului, Cambyse, năvăli asupra Egiptului cu nenumărate oști înfometate ca niște lăcuste, pentru a pune capăt religiei egiptene, a cărei origini se pierdea în negura timpului”. Asta spun zapis-urile Egiptului antic. Zamolxis l-a văzut, deci, pe Cambyse, despotul persan, vrednic moștenitor al ticăloșiilor din Niniye și Babilon, pustiind templele egiptenilor.

Așadar, Zamolxis ar fi putut avea doar mângâierea de a aduna suspinele lui Isis și Osiris, înainte de a se fi întors acasă.

Să presupunem, totuși, că, în acele vremuri tulburi, a apucat să intre în templele Egiptului.

Întrebare: În ce a constat inițierea lui Zamolxis?

- Simplu. În tainele lui Isis și Osiris, răspunse Veronica.

- Bun. Presupunem că Zamolxis a fost primul muritor care a ridicat „vălul lui Isis”. Și? Ce a văzut?

- A văzut două coloane, spune hierofanul. „Cea roșie reprezintă urcușul spiritual spre lumina lui Osiris, cea neagră robia sa. Oricine se apropie de știința și doctrina noastră își pune viața în joc. Nebunia sau moartea, iată ce va găsi cel slab și rău”.

- Așa. Acum. Cine este Osiris?

- Este soțul lui Isis.

- Acesta-i mit. Bine ticluit. Adică puțin inversat. Mă rog, cu timpul i s-a dat o cu totul și cu totul altă semnificație. Dar să mergem pe fir.

Ce spun zapis-urile Egiptului antic?

Că în al 28 – lea an de domnie Osiris a fost sacrificat.

Ce a făcut până atunci?

- Stai să luăm scriptele.

- Luăm…

- Scrie că: Osiris a fost rege.

A civilizat o lume întreagă.

A traversat-o fără arme.

A cucerit-o cu vorbe convingătoare,

Cu cântece și poezii.

A avut 28 de ani de domnie

Și i-a eliberat pe egipteni de modul de viață primitiv.

Atât.

-Bun. Scrie că s-a născut în Egipt? Nu scrie. Specialiștii egipteni îl plasează ba la est de Nil, ba la vest, ba în Libia… oriunde, numai la ei nu i-au găsit un loc de naștere. Deci: Osiris este un „domnitor” adoptat de egipteni.

Are Osiris o reprezentare printre zeitățile egiptene? Are. Au găsit un chip uman având pe cap două coarne de berbec. Deasupra scria O-sir-is. „Neconvingătoare”, spun toți egiptologii.

Toți zeii Egiptului au fost regi sau faraoni. Toți sunt reprezentați antropomorf. Regele suprem, Ra. Zeul Soare, cap de șoim, cu aripile larg deschise. Deasupra, discul solar. Amon-Re, coroana lui consta într-un modius având deasupra două pene înalte. Horus, Zeul Cerului, simbol al regalității divine, formă antropomorfă până la umeri, cu cap de șoim. Și exemplele pot continua.

Acum. Cum ne este înfățișat Osiris?

În portretele murale și statuete, el apare ca un păstor, cu barbă și plete, ca un iubit conducător spiritual. O siluetă înaltă purtând un toiag…

- Oprește-te un pic… Această reprezentare a fost descoperită recent și de către cercetătorii români într-una din peșterile din Carpați. Nu știu să-ți spun în care. Nu cumva…?

- Vedem.

În Egipt, Osiris are nume dar nu și loc,

În Carpați, are loc dar n-are nume.

Egiptenii au zei-faraonii lor și câteva piramide,

Carpatinii, un „păstor” autentic și munți-piramide

Și dăm doar o singură dovadă;

Vârful Toaca versus Piramida Kheops.

În Egipt, Osiris a rămas doar într-un Mit,

În Carpați trăiește printr-o Baladă.

Și acum.

Comparăm Mitul egiptean cu Balada carpatină…

În Egipt, Osiris a fost omorât de fratele său Typthon și cei 72 de complici.

În Carpați a fost omorât de „baciul ungurean și complicele vâlcean”.

În Egipt a fost căutat și plâns de zeița Isis.

În Carpați de „măicuța bătrână, cu brâul de lână”.

În Egipt a înviat și s-a însurat cu frumoasa zeiță,

În Carpați a făcut nuntă c-o mândră crăiasă.

Buuun. Ce avem aici? Avem trei elemente comune:

SACRIFICIUL – SUFERINȚA- ÎNVIEREA

Așadar… Cu „Cheia” Mitului am deschis „Lacătul” Baladei.

Așaaa. Iată că am refăcut arcul din Carpați în Egipt. Ne mai lipsește o Cheie.

Mergem mai departe. Să vedem ce a propovăduit Osiris?

„Punctul central al credinței lui Osiris este speranța în înviere. Transformarea omului în nemuritor”, scrie egiptologul Sir Wallis Burge.

Și acum te întreb pe tine Veronica; Nu ți se pare cumva că seamănă ce propovăduia Osiris cu ceea ce nu înțelegea Herodot că făcea Zamolxis?

- Ba, parcă Osiris ar fi înviat… Zamolxis s-ar fi reîncarnat.

- Bine. Iată ce spune mai departe egiptologul.

„Cu mii de ani înaintea apariției creștinismului, adepții lui Osiris credeau în înviere”.

„Osiris avea control absolut asupra vieții”.

„Osiris avea puterea de a judeca imparțial faptele și cuvintele oamenilor, cei drepți erau răsplătiți, cei răi și vicioși erau pedepsiți”.

„Osiris avea această putere deoarece a trăit pe pământ”.

„Osiris a fost purificat prin suferință și moarte și apoi a înviat”.

„După înviere, Osiris avea puterea de a acorda continuarea vieții în Paradis”.

„Osiris a fost prima divinitate din istoria omenirii care a înviat din morți”.

- Stai puțin Silvana… Și Mântuitorul nostru Isus Cristos a fost sacrificat de frații Lui evrei. A fost plâns de Maica Preacurată și-apoi… a înviat din morți.

Și El este „Păstorul credincioșilor”. Și El împarte dreptatea. Și El are puterea de a acorda dreptcredincioșilor continuarea vieții în Rai. Și El poartă toiag de păstor. Nu?

- Da. „Și dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică și, zadarnică este și credința voastră”. Așa zis-a Pavel către Corinteni.

Dar… Să vedem ce propovăduia Isus Cristos.

Iată ce spune apostolul Luca: Isus a zis ucenicilor săi: De aceea vă spun vouă: „Nu vă îngrijorați, cu privire la viața voastră, gândindu-vă la ce veți mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca.

Viața este mai mult de decât hrană și trupul mai mult decât îmbrăcăminte.

Uitați-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar: și totuși Dumnezeu îi hrănește. Cu cât mai de preț sunteți voi decât păsările?

Și apoi, câți dintre voi, chiar îngrijorându-se poate să adauge un cot la lungimea zilelor?

Deci dacă nu puteți face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijorați de celelalte?

Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu țes, totuși vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul dintre ei.

Să nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea, și nu vă frământați mintea.

Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru știe că aveți trebuință de ele.

Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția”.

Acum. Ce vrea să ne transmită Isus Cristos prin aceste frumoase cuvinte?

- Ne transmite Puterea Cuvântului Său, răspunse Veronica.

- Și… un lucru de Mare, Mare, Mare Preț. Isus Cristos ne dă A Treia Cheie pentru Lacătul Carpatin.

”Că la nunta mea

A căzut o stea,

C'am avut nuntași

Brazi si păltinași,

Preoți, munții mari,

Paseri, lăutari,

Păsărele mii,

Și stele făclii!...”

Și-am refăcut triunghiul învierii: PĂSTORUL MIORITIC – OSIRIS CARPATIN – CRISTOS PĂSTORUL DREPTĂȚII.

- Asta înseamnă că religia creștină a plecat din Carpați…afirmă Veronica.

- Că a plecat nu-i sigur, da, că a fost aici e o certitudine.

Deocamdată știm că până la 28 –lea an de domnie, Osiris a traversat o lume întreagă propovăduind învierea și civilizând-o. Când vom știi și ce a făcut Mântuitorul nostru până la vârsta de 28 de ani, atunci vom putea spune că religia creștină a plecat sau… poate a revenit în Carpați.

* * *

Încercând să descopere ceva pe care mintea lor nu-l putea gândi, Silvana și Veronica iscau noi paradoxuri. În iscodirile lor apucaseră să dea drept de cetate misterului. Ori, rațiunea le rămase cuprinsă și învăluită în două dimensiuni: în lumea astrală și în cea din spațiu-timp.

- Unde crezi tu, Veronica, că s-au stricat lucrurile? În ce moment al istoriei a intervenit acea ruptură între om, natură și divinitate?

- Silvana eu pot să-ți spun un singur lucru și o să ți-l spun printr-o pildă. Fii atentă. Se zice să un grup de oameni de știință au pus într-o cușcă cinci maimuțe și în mijlocul cuștii o scară, iar deasupra scării o legătura de banane. Când o maimuță se urca pe scară să ia banane, oamenii de știință aruncau o găleată cu apă rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuță încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau să urce. După mai mult timp nici o maimuță nu se mai suia pe scară, în ciuda tentației bananelor. Atunci oamenii de știință au înlocuit o maimuță... Primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte și bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuță și s-a întâmplat același lucru. Prima maimuță înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat și lucrurile s-au repetat. Al patrulea și în fine al cincilea au fost schimbați. În final, oamenii de știință au rămas cu cinci maimuțe care, deși nu primiseră niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuțele care încercau să ajungă la banane. Dacă ar fi fost posibil ca maimuțele să fie întrebate de ce îi băteau pe cei care încercau să se cațăre pe scară, răspunsul ar fi fost ”Nu știm. Lucrurile întotdeauna au fost așa aici...”

- Of, of, of…Aceasta-i cea mai rațională explicație pe care am primit-o vreodată.

Și totuși, mă gândesc că s-ar putea ajunge până la scara aceea făcând abstracție de mistic, mergând pe calea terestră, practică.

Hai să deșirăm țesătura legilor, a normelor de conduită umană. Mergem pe fir până la începuturi. Plecăm de la premisa că izvoarele dreptului se află în conduita morală a celor care au emis primele acte juridice.

Buun. Cine sunt cei care au decis să arunce prima găleată cu apă?

Sunt niște oameni. Ocupau funții sociale de vârf. Își atribuiseră calități de zei.

Să le vedem faptele.

Pornim din Orient. Codul lui Urucagina, datat în 2350, î.H. Prevede ca hoții, ca și persoanele acuzate de adulter, să fie omorâți cu pietre, cu numele „crimelor” lor înscris pe ele. Tăbliță de argilă, din 1850, î.H. Prima hotărâre judecătorească. În cazul uciderii unui funcționar al templului, trei bărbați găsiți vinovați au fost executați în fața casei victimei.

Mai departe. Codul lui Hammurabi de pe la 1700 î. H. Regele babilonian instituie răzbunarea privată, „ochi pentru ochi”. Pe la 1300. Profetul Moise coboară cu „Cele zece porunci” de pe Muntele Sinai.

Ei bine, aici cred că omenirea s-a încâlcit.

Anul 666 a fost un an crucial pentru umanitate. De aici încolo „maimuțele s-au bătut singure”. Conducătorii Romei au plasat răzbunarea privată în spațiul statal. Distincția public-privat a fost cuprinsă, prima dată, în Dreptul Roman. În Grecia, pleiadă de zei, bine orânduiți în cosmos, au fost legiferați și pe pământ. În 621 î.H. apar cele mai dure acte normative din toate timpurile. Legile lui Dracon prevedeau pedeapsa cu moartea pentru mai multe ofense aduse autorităților zeificate ale statului atenian. Omul nu avea drept să-și aleagă religiile, nici a se îndoi de zeitățile Cetății. Așa a fost condamnat Socrate la moarte. „Nu considera zei pe cei pe care Cetatea îi considera”… Asta i-a fost vinovăția.

- Observ că tu te strădui să demonstrezi ceva, o întrerupse Veronica.

- Vreau să înțeleg în ce împrejurări au fost emise primele scrieri despre credința dacilor, mă rog, a tracilor și existența conducătorilor acestora. Deocamdată singurele noastre mărturii sunt cele spuse de „scriitori” greci. Or, observăm că istoricul Herodot, spre exemplu, a trăit într-o vreme în care justiția din Atena funcționa strict după Legile draconice. Are logică ce spun? Bun.

Atunci mă întreb, cum putea Herodot să scrie adevărul despre înaintașii noștri, chiar dacă-i cunoștea, fără să-și pericliteze viață în țara lui? Putea el spune că dacii credeau în învierea de după moarte, ori că se credeau nemuritori? Își putea asuma riscul să scrie că zeii atenienilor erau de fapt doar niște închipuiri ale conducătorilor lor? Hai să ne punem în locul acestui om. Gândește-te, a ajuns o autoritate în Atena, își câștigase o anumită simpatie publică, autoritățile erau cu ochii pe el, ce putea spune? Și-a rezumat și el „jurnalul de călătorie” la ce i-au povestit elenii lui, cum că în Carpați trăiesc niște barbari care-și trimiteau, din patru în patru ani, câte un sol la Zamolxis. Și ca să dea bine, probabil că a mai pus ceva și de la el, subliniind că nu-i sigur nici pe zeul acela.

- Eu cred că ar trebui să-i mulțumim lui Herodot, spuse Veronica.

- Să-i mulțumim, pentru ce?

- Că ne-a spus măcar cam în ce perioadă a trăit Zamolxis. Că dacă era după noi n-aflam în veci.

Zamolxis al nostru rămânea mai ascuns decât divinitatea lui Pytagora.

„Numărul sacru este cifra Zece, Zece și nu Nouă, Zece și nu Unsprezece. Cuprinde-le cu a ta înțelepciune. Caută, observă gândește, Infinitul începutului, Infinitul sfârșitului, Infinitul binelui, infinitul răului, Infinit în înalt, infinit în adânc, în Răsărit și în Apus, În Nord în Sud, Și ce se află mai presus, Deasupra tuturor? Ce număr poți rosti înaintea numărului Unu? Pecetluiește-ți buzele și gândește. Unitatea dintre viu și cel veșnic viu Din ce-i făcută, nu din cifra Zece? Ia zi Silvana, unde-i Zamolxis?

- Cred că s-a ascuns în Tabelul lui Mendeleiev… glumi Silvana.

- Herodot ne-a mai spus ceva. De care, fără opera lui, habar n-avem. „Căci ei (tracii) cred că cel care tună și fulgeră, nu e alt zeu decât al lor”. Grecul spune că ai noștri trăgeau cu arcurile pentru a-l îmbuna pe Gebeleisis... Poate că trăgeau cu săgețile să se solidarizeze el. Din mitologia românească știm că „Zeii Carpatini” vorbeau prin tunete. Se spune că așa comunicau strămoșii noștri cu Zamolxis.

- Tunete ies și din anumite piramide egiptene. Asta-i fapt dovedit. Și piramidele-s create de minți nepământene, nu? Dar ce spui tu e o altă temă de analiză…

- Sper Silvana, că odată și odată ne-om așeza și noi în … ”peștera” noastră. Și vom avea comorile noastre spirituale…

- Numai să nu ne fie rușine de ele…

- Simt eu aici în adâncul sufletului meu că strămoșii noștri, carpatinii lui Ossiris, Gebeleisis sau Zamolxis și lupii daci ai lui Burebista, au avut sufletele tot atât de curate ca și locurile în care au trăit.

Toate numele astea au trăit odată pe acest pământ… Au fost numiți sălbatici de către alții. Dar… sălbăticia lor este asemenea celor care nu cuvântă, a animalelor cu sufletul liber, a vulturilor din înaltul cerului. Înțelepții din Carpați au căutat, fiecare în felul lui, o cale de înălțare sufletească și nu una de cotropire a altor neamuri. N-au râvnit la bunurile și teritoriile altora. Nu și-au târât poporul prin bătăliile de prădare. Și, un lucru extrem de important, nici unul din conducătorii strămoșilor noștri n-a încercat vreodată să impună cuiva propria lui credință. Până la venirea romanilor, eu n-am auzit de vreun cod dacic de legi care să facă referire la vreo religie. Poate… tocmai de aceea s-au născut acum atâtea curiozități, asupra modului lor de a trăi, de a se ruga, sau poate… chiar ei ne transmit din când în când câte ceva… încercând să ne ostoiască ori să ne provoace setea de cunoaștere ori… să ne orienteze către izvoarele credinței lor.

Discuția fu întreruptă de Dumitru, profesor de religie, pasionat și el de cultura și civilizația veche. Dumitru își petrecuse toate concediile prin locurile străvechi începând cu Grecia, Egipt, Tibet și terminând cu mănăstirile românești.

- Acum de unde vii, Dumi? - îl abordă Veronica.

- Fetelor, vreau să vă spun că am avut o experiență uimitoare…Uitați! și acum mi se face pielea de găină când mă gândesc.

- …

- Am fost zilele trecut pe vârful Craiva, aici în partea asta a Hunedoarei. Auzisem că există acolo sus un loc de închinare al dacilor. M-am dus împreună cu niște prieteni să-l vizităm. Când am ajuns spre vârf, brusc s-a iscat așa o furtună cu trăsnete și fulgere c-am zis că-i sfârșitul lumii. Toți am rămas ca paralizați, un pas n-am mai putut face în față…și nici în spate.

- Și ce ați simțit?- întrebă Silvana.

- Am fost înconjurați de trăsnete, uite așa roată, roată, roată, se formase un cerc de fulgere… ne-am așezat în genunchi și ne-am rugat lui Dumnezeu, apoi totul s-a limpezit ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

- Dumi, tu ce crezi că a fost acolo?

- Eu cred că nu poate oricine să se apropie de Dumnezeu.

- Crezi că Dumnezeu v-a înconjurat cu trăsnete? întrebă Veronica.

- Nici vorbă. Îți spun eu Dumitru. A fost zeul dacilor, răspunse Silvana.

- Probabil că L-oi fi mâniat…

- Pe cine, pe zeul dac?

- Doamne ferește…de Dumnezeu vorbeam.

- Scuză-mă, Dumitru, dar treaba asta cu mâniatul nu-mi place. De ce să se supere Dumnezeu că urci pe un munte la un locaș sfânt? Acesta chiar nu-i un motiv serios de mânie divină, indiferent câte păcate ar avea un om.. Mai degrabă poate că voi ați asistat la un fenomen produs de o forță nepământeană sau, e posibil ca acel templu dacic să fie apărat de o putere energetică ce se descarcă prin trăsnete și fulgere.

- Nu cred, Silvana, și îți voi da câteva pilde din Biblie. Iată spre exemplu ce-i spune Dumnezeu lui Moise atunci când l-a ales să conducă poporul evreu: „Nu te apropia de locul acela; scoateți încălțămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt”. Și apoi, după ce l-a ajutat pe Moise să-i scoată pe evrei de sub stăpânirea egipteană, Dumnezeu s-a mâniat până și pe ei și Domnul a zis lui Moise: „Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. Acum, lasă-Mă. Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor. Și-i voi mistui, dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare”. Astea nu-s închipuiri, astea-s vorbe scrise în Sfânta Scriptură.

- Hai să dăm crezare celor care au scris Biblia, dar acum te întreb pe tine ca absolvent de teologie, tu crezi că Moise a vorbit chiar cu Dumnezeu?

- Moise l-a văzut... scrie în Exodul, „Vederea lui Dumnezeu”. „Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab și Abihu, și cu șaptezeci de bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curățirea lui”. Ei au stat față-n față cu Dumnezeu…

- Dumnezeu este Totul, Dumitru, fără chip și fără formă… El este Creatorul nostru al tuturor, interveni Veronica

- Noi suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

- Se prea poate, numai că nu are cum să fie, după obiceiurile, năravurile și mâniile noastre… Eu însă stau să mă întreb, de unde știa poporul evreu că cel cu care a stat de vorbă Moise era Dumnezeu și nu o altă entitate de lumină?

- Pentru că așa s-a recomandat. „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”.

- Bine, dar și scriitorul american Neale Donald Walsch a relatat niște dialoguri neobișnuite cu Dumnezeu. Cărțile lui Walsch s-au vândut în milioane de exemplare, poate tot atâtea câte Biblii s-au scos în ultimii două mii de ani, preciză Veronica.

- Diferența dintre autorul „Conversațiilor cu Dumnezeu” și autorii „Vederea lui Dumnezeu” constă tocmai în titlurile celor două lucrări, spuse Silvana. Unul s-a bazat pe claraudiție, celălalt pe clarvedere. Percepțiile au fost diferite. Amândoi l-au personalizat pe Dumnezeu, adică i-au atribuit calități umane. Numai că unul l-a simțit bun, blând, prietenos, deschis la toate nebuniile lumești, celălalt l-a văzut încruntat, mâniat, autoritar, răzbunător și… cu care nu-i prea bine să te pui. Și atunci te mai întrebi, de ce n-a prins Dumnezeul lui Moise timp de două mii de ani. Iacătă de aia…

- Iartă-le, Doamne, că nu știu ce spun. Iartă, Doamne, păcatele noastre și nu ne duce pe noi în ispită, mai spuse Dumitru și, se răsuci pe călcâie, ieși pe ușă, plecând făcându-și semnul crucii, ca și cum ar fi scăpat din ghearele celui nevăzut.

- Oups! Veronica, cred că tocmai ne-am pierdut un prieten.

- Ooof, da încâlcite-s, Doamne, căile tale…

* * *

Silvana și Veronica rămaseră singure în încăpere. Nu mai rostiseră nici un cuvânt de mai bine de jumătate de oră.

În mijlocul tăcerii, apăru Daniel, val, vârtej. Daniel era un tânăr în urma căruia privirile femeilor făceau valuri pe stradă. El, prea ocupat cu cele de sus, nu le vedea. Se plângea tot timpul că-i singur și lipsit de noroc… în dragoste.

- Ce faceți fetelor?

- Medităm.

- Așa fac femeile singure, fără griji… și fără bani. Altă treabă n-au.

- Bine că ești tu deștept. Și pe deasupra ne mai și strici confortul minții, îi replică Silvana.

- La ce spuneați că meditați? trecu Daniel fără să-i ia în seamă ironia.

- Of, numai Dumnezeu mai știe, răspunse Veronica.

- Întotdeauna când nu știi ceva e bine să dai vina pe Dumnezeu. Scapi mai ușor.

- Numai atunci când ai mai multe necunoscute. Atunci crezi că toate rezolvările sunt la El.

- Înțeleg că aveți de rezolvat o ecuație cu mai multe necunoscute?

- O ecuație cu toate formulele necunoscutele, adăugă Veronica.

- Ei, aici sunt toate dilemele noastre… La fel ca și-n „cuget, deci exist”. Cred că atât ne-a mai rămas: gândesc, deci exist, interveni Silvana.

- Exiști, deci gândești, o răstălmăci Daniel. De ce nu vreți voi să începeți să gândiți gândirea. Adică să vă priviți în timp ce gândiți?

- Adică să mă uit la mine cum gândesc în timp ce gândesc?- întrebă Silvana

- Exact.

- Interesantă provocare, n-am auzit să fi reușit cineva vreodată… zise Veronica.

- Dacă n-aveți altă treabă…

- Ne punem cu el? întrebă Veronica. Silvana confirmă printr-o aplecare a capului.

- Bun. Pornim de la gând ca materie. Da? El se află în capul vostru... Îl vedeți plecând spre o destinație. Buun. Ajunge acolo… Acum vizualizați destinația, vedeți cum intră gândul, o penetrează, o cuprinde, o formează, o modelează și o aduce înapoi în capul vostru.

Până aici a fost greu?

- Parcă nu-i.

- Acum. Aveți modelul destinației în cap. Bun. Începeți să-l prelucrați. Relaxați-vă… Așa. Acum permiteți simțurilor să o îmbrățișeze… Lăsați-le libere, libere…Toate simțurile libere. Gândiți gândirea…Vedeți cum ea este îmbrățișată, este cuprinsă… Ea este acolo, nu voi. Observați cum se ridică fiecare simțământ ca și piciorușele unei mămăruțe pe o floare de măr…

Na, acum v-am băgat un model în cap. Nu-i nimic, acum mergem pe acel model. Forma pătrunde în trup… corpul reacționează…. Simțiți floarea de măr prin toate celulele corpului vostru?

- Îi simt mirosul, mângâierea…până și adierea vântului.

- Acum aveți floarea de măr în tot corpul vostru. Reacționați ca și când ați fi în fața florii de măr… ca și cum ați fi în fața pomului… Mergeți mai departe, cuprindeți cu gândul pomul și vedeți ce mai găsiți în jurul lui…Așa. Aduceți-le în voi.

Ce simțiți?

- Că sunt în locul în care se află pomul, la sensul giratoriu, aproape de blocurile turn.

- Și tu Veronica?

- Eu sunt în curtea casei, văd grădina și pădurile din jur și…

- Atât. Opriți-vă aici. Știe careva ce s-a întâmplat?

- M-am văzut gândind gândire, răspunse Veronica.

- Și?

- Și că am împletit mai multe forme gând, completă Silvana.

- …pe care le-ați adus în brațele simțurilor voastre, adăugă Daniel. Și acum ce faceți cu ele?

- Le percepem ca și când am fi fost acolo.

- Sunt reale?

- Sunt, răspunse Silvana.

- Oare? Păi, nu »stabilirăm că sunt forme gând?

- Da, dar mărul din sensul giratoriu la care m-am gândit eu este real.

- Și pomul din curtea casei mele, este la fel de real, adăugă Veronica.

- Trăirile noastre se bazează pe niște realități, completă Silvana.

- Fiți atente, spuse Daniel cu aerul unui filozof, aici sunt întrunite două aspecte. Unu. Fiecare aveți propriile voastre forme gând. Ați trăit aici două realități diferite. Da, asta-i o altă discuție.

Doi. Trăirile voastre se bazează pe niște imagini care au în spatele lor o realitate.

- Sunt aici.

- Nu, sunt acolo

- Totul este Aici și Acum.

- Totu-i în capul tău, Veronica. Ai preluat o formulă pe care nu o înțelegi. Voi Aici ce trăiți Acum? Realitatea de acolo, nu?

- Nu înțeleg unde vrei să ajungi.

- Vreau să spun că Silvana trăiește realitatea din jurul pomului din centru orașului. Tu realitatea din curtea casei de la țară. Da?

- Așa, și?

- Și… că amândouă trăiți o iluzie.

- Nu înțeleg.

- Pentru că amândouă sunteți cu mine Aici și Acum, în gălăgia orașului, în locuința asta cu geamuri deschise și… nespălate.

- Asta așa-i, confirmă Silvana.

- V-ați trezit simțurile cu ajutorul unor forme gând. Simțurile voastre au răspuns la niște stimuli, la niște iluzii.

- Tot nu înțeleg.

- Imediat. Este real geamul din fața voastră? Este. Este real pomul? Este. Buun.

Ați trăit adineauri o realitate când v-ați văzut gândind gândire. Da?

Pe aceasta o trăiți acum când vă uitați la geamul din fața voastră. Da?. Bun. Vă întreb, unde sunteți Aici și Acum? Ori sunteți Aici și trăiți Acum, ori sunteți Aici și trăiți imaginea din forma gând?

- Până acum un lucru-i sigur. Suntem Aici, remarcă Silvana.

- Bineee!

- Suntem Aici și trăim imaginea de adineauri, plusă Veronica.

- Aproximativ. Nu puteți trăi Acum în două părți. Ori ești Aici și trăiești senzațiile aduse de forma gând, ori ești Aici și trăiești cu ce vezi în jurul tău.

- Și atunci care-i realitate: ce vezi sau ce simți? - întrebă Veronica.

- Amândouă. Doar că una-i o realitate trecută sau poate fi virtuală.

- Trecutul, prezentul și viitorul poate fi Aici și Acum?

- Poate. Doar că nu le poți trăi pe toate deodată.

- Și teoria că omul trăiește Aici și Acum cu toate viețile lui anterioare...?

- Omul este Aici cu tot bagajul lui de trăiri anterioare și este Acum numai dacă trăiește în acest moment.

- Dar unde-i totul? insistă Veronica.

- În subconștientul fiecărui om. Acolo se află totul. Restul este ori forme gând, ori realitatea prezentă văzută și percepută cu toate simțurile fizice, răspunse Daniel.

- Unii spun că totul e iluzie, viața asta-i un vis frumos, și atunci mă întreb, unde-i realitatea de care vorbim?

- La Dumnezeu, ar răspunde Silvana.

- Eu aș întreba unde-i Dumnezeu în ecuația asta? spuse Silvana.

- Bună întrebare. S-o luăm de la capăt, începu Daniel.

- Cine-i Dumnezeu? O realitate văzută de Moise sau o realitate percepută de americanul Donald Walsch? Nici unul nu ne-a adus o informație cu imaginea Celui Care Este fără formă și fără chip.

Bun. Deja avem o necunoscută.

Acum. Nu ne mai putem vedea gândind gândirea, e clar, nu?

- Atunci plecăm de la simțuri… spuse Silvana ca o elevă destoinică.

- Nu. Simțurile fără forma gând sau realitatea văzută nu reacționează. Plecăm de la senzații. Senzațiile sunt date de ceva ce ai cunoscut sau ai fost învățat să cunoști.

- E un capăt de pornire, interveni Veronica.

- Așa. Mai departe.

De cunoscut fizic, nu L-a cunoscut nimeni pe Dumnezeu, cu excepția lui Moise, probabil.

Buun…

- Dar L-a perceput multă lume… sări Veronica.

- L-a perceput cum? Ca formă gând nu aveau cum pentru că este fără formă, fără chip.

- Noi suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cel puțin așa ne spune Biblia, iar afirmația este credibilă.

- Bun. Atunci înseamnă că Dumnezeu are forma și chipul omului.

Reluăm exercițiul cu forma gând.

Acum încercați să vă trimiteți gândul către destinația Dumnezeu.

L-ați trimis?

Ei, spuneți-mi ce ați găsit?

Era acasă?

- Eu pot să găsesc o formă de om…

- Bine Veronica, acum pune chip formei tale de om.

- E imposibil, spuse Silvana.

- Eu pot să mă focalizez pe forma omului și să cuprind cu gândul chipul tuturor oamenilor.. zise Veronica.

- Cuprinzi cu gândul chipul celor care-i cunoști, vrei să spui, Veronica, pentru că 95% din oamenii de pe planetă nu-i cunoști. Da?

Dar mergem pe raționamentul tău.

Acum, adu această formă gând în capul tău.

Atenție. Ai în acest moment o formă umană cu să zicem zece mii de chipuri pe care le cunoști tu.

Buun.

Lasă-ți simțurile libere, lasă-le să cuprindă…

Ce simți?

- E ca un copac cu zece mii de crengi…

- Adu toate crengile în capul tău și lasă-ți simțurile să le cuprindă.

Acum ce simți?

- Încerc să găsesc pe Dumnezeu în fiecare chip…

- Și?

- Și unele mă înfioară, unele îmi sunt atât de dragi…

- Și asta-i doar la cei pe care-i cunoști tu Veronica. Gândește-te că sunt peste șase miliarde de chipuri, fiecare cu faptele lui imprimate pe chip.

Chipul este oglinda sufletului fiecărui om.

- Și atunci cum îl găsim pe Dumnezeu, dacă în om nu-i?

- Revenim la necunoscută.

Rămăsesem la percepție. Unii L-au perceput după cum au fost educați, cu mai multă teamă, alții cu mai multă prietenie, iar alții asociindu-L cu o floare de măr, cu adierea vântului…

- Dumnezeu este în toate și în toți, de aceea nu-L putem cuprinde cu gândul, spuse cu hotărâre Silvana.

- Bun. Și atunci, în care realitate se găsește Dumnezeu, în cea trecută, din imaginația voastră sau în realitatea prezentă din fața voastră?

În cea trecută pe care ați trăit-o și nu v-ați adus aminte de El sau în aceasta când te întrebi oare pe unde-o fi?

Atunci când făceai și tu parte din ramurile copacului sau acum când nu le poți aduce în sufletul tău, te sperie chipurile lor?

- Cred că așa ne caută și Dumnezeu. El vrea să ne cuprindă la sânul Lui, dar nu poate din cauza „chipurilor”, a faptelor noastre. Gândiți logic, preluă Silvana șirul dialogului.

Suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Da?

El este în tot și în toate. Gândiți la scară planetară.

Dumnezeu vrea să ne cuprindă în forma sufletului lui. Bun.

Trimite iubire către toți și… niște chipuri stau blocate în faptele lor.

- Aici intervine Legea karmei, continuă Daniel.

Legea karmei care i-a trimis pe acești oameni aici pe pământ. Că altfel erau deja lângă Dumnezeu și nu stăteau aici și acum cu mine, încâlciți în propria minte, logic.

Noi oamenii am ajuns în acest Purgatoriu de pe pământ pentru că am avut ceva de înfăptuit, ceva de îndreptat din faptele noastre anterioare. Am venit aici promițând că ne vom curăța sufletele uscate de ură, că vom căi pentru suferințele pe care le-am produs altor semeni. N-am venit aici de buni ce-am fost.

Vorbele lui Daniel căzură ca niște tunete. Amândouă rămaseră cu capetele plecate. Pe umerii lor se așezase o povară grea.

- De ce ne merge nouă mintea atât de greu? sparse Veronica tăcerea.

- Pentru că așteptăm să ne cadă totul de sus.

Să primim totul de-a gata.

Să preluăm de la alții formule care sună bine.

Să credem că alții-s mai dotați decât noi.

Să credem că 96% din creierul nostru e plin cu minte la care încă n-am umblat.

Să nu vedem că de fapt acolo avem doar niște cutii goale.

Că nu știm cu ce să le umplem.

- Și totuși, cu mintea asta a noastră, așa cum e ea acum, cum îl putem găsi pe Dumnezeu? insistă Veronica.

- Așa. Să revenim atunci.

Am stabilit că simțim prezența lui Dumnezeu la nivel de senzații. La nivelul simțurilor fizice, exclus, la nivelul percepțiilor, o lămurirăm, așa că mergem mai departe.

Cum stabilim frecvența vibrațională care face legătura cu Dumnezeu?

- Există în fiecare om o scânteie divină care ne este dată de Dumnezeu, eu o văd ca pe un GPS, care ne ajută să găsim calea către El, răspunse Silvana.

- Exemplu-i bun. Mergem pe el.

Aveți GPS-ul în sufletul vostru. Bun.

Acum, țineți minte, voi sunteți șoferi cu permisul aproape suspendat. Legătura voastră cu Dumnezeu prin acest sistem este bruiată de faptele voastre.

Așaaa. Vă apare o intersecție cu mai multe bifurcații. Pe GPS-ul vostru apar concomitent două direcții la fel de bine indicate, dar în sensuri diferite.

Întrebare. Cum o alegeți pe cea bună?

- Mergem pe ce ne îndrumă intuiția, răspunse Silvana.

- Bun. Intuiția. Haideți înapoi în intersecție.

Așa. Puneți GPS-ul jos.

Alegeți drumul bun cu intuiția.

- În spatele intuiției se află instinctele primare, în mod normal ar trebui să mă împingă către creatorul GPS-ului, sublinie Veronica.

- O luați instinctual către acea direcția. Bun până aici.

Acum pornim de la un caz concret.

Pe direcția opusă apare un semnal luminos.

Ce faceți?

- Stăm și ne întrebăm dacă nu-i un semn divin care ne avertizează că am greșit drumul, zise Veronica

- Și începeți să vă îndoiți de instinctele voastre primare. Da? - întrebă Daniel.

- Și dacă semnalul emite și ușoare unde vibraționale către noi … ne-a întors definitiv din drum.

- Buun Ajungem de unde am plecat..

Acum. Aveți intuiția, instinctele primare libere.

Mergeți pe senzații.

Amintiți-vă că sunteți pe Pământ. Nu sunteți în Rai, nici în cercuri astrale înalte. Încă o dată. Trăiți printre oameni ca voi.

Găsiți calea dreaptă către Dumnezeu?

Vreți o pauză?

- …

- …

- Haideți că n-am timp să stau toată ziua cu voi. Vă ajut.

Sunteți la un templu vechi. E primăvară. Verdeață, pomi înfloriți… le sugeră Daniel.

Găsiți-l pe Dumnezeu.

Silvana?

- Eu cred că l-aș găsi în florile pomilor.

- Veronica?

- Eu cred că în mărturia pietrelor templului.

- Buun. Avem florile de măr și pietrele templului.

Aceleași senzații, aceleași trăiri.

Să argumentăm:

- cu dovezi;

- cu fapte concrete;

- mărturii, documente, cu descrierea altora, cu tot ce știți voi.

Acum. Fiecare să-și argumenteze susținerea.

Silvana?

Eu am simțit în interiorul meu ceva care m-a atras spre florile pomilor. Mărturisesc că n-am dovezi, nici exemple… Am doar o trăire personală.

- Veronica?.. Mai repede Veronica.

- Stai un pic că ce gândesc eu e mai complicat. Acum ori găsesc calea dreaptă spre Dumnezeu, ori n-o mai gândesc deloc.

- Dă-i drumul.

- Argumente:

- templele sunt locuri de rugăciune.

- au o vibrație înaltă

- au fost, deci verificate.

- au o încărcătură energetică conservată

- ritualuri apropiate de sfânta natură

- strămoșii noștri nu au avut zei.

- s-au închinat la o singură divinitate, care ar putea fi Dumnezeul pe care-l caut eu acum.

- Silvana poți să vii cu contraargumente?

- Nu. Mintea mea a ajuns la un sertăraș gol.

Cu mâinile la spate, Daniel începu să bată odaia cu pasul.

- Să le luăm pe rând, începu el.

Primul argument:

„Templul este un loc de rugăciune”. De unde știm?

Poate a fost loc de sacrificiu. Deci… Cade.

Doi. „Au o vibrație înaltă”.

- Are, pozitivă sau …negativă, susținu Silvana după un moment de gândire.

- Bun, deci nu știm.

Trei. „Au folosit-o strămoșii”. Întrebare. Cine: dacii sau tracii?

Patru: „A fost verificată”. Nu știm.

Poate a fost abandonată.

Poate a fost un loc blestemat.

Poate a fost un loc de magie neagră.

Cinci:” N-au fost utilizate de mii de ani”...

- Acum au început oamenii să le viziteze…

- Discutabil.

Șase. „Au încărcătură energetică conservată”.

- Dacă n-au fost călcate.

- Bun. Cu energie conservată pozitivă sau negativă?

- ?

- Șapte: „Au folosit ritualuri apropiate de natură”

Când?

- Atunci..

- Atunci când? Atunci când erau dacii sau mai înainte?

- Probabil au fost transmise de traci, urmașilor daci.

- Probabil nu-i un argument. Dar să mergem pe el.

Cine erau tracii?

Un popor care a trăit în zona Carpato-Danubiano-Pontică.

- Ce credință aveau?

- Credință în Cultul Soarelui.

- De unde știm?

- Cetatea Sarmisegetuza, cultura de la Cucuteni, o serie de descoperiri arheologice din toate zonele țării, și alte descoperi, din ce spun străinii, plus alte lucruri pe care eu nu le știu.

- Cunoaște careva vreun ritual pur al strămoșilor noștri?

- Nu.

- Știe careva în ce constau acele ritualuri?

- Sunt secrete.

- De ce credeți?

- Pentru că nu erau transmise în scris. Probabil că nu erau la îndemâna oricui.

- De ce credeți că le-au păstrat atât de tainice?

- Ca să le țină numai pentru ei, na, ce să zic și eu acum.

- S-a întrebat careva dacă acele ritualuri aveau o putere mai mare decât…capacitatea muritorilor de rând?.

Daniel întrerupse șirul întrebărilor, privea undeva într-un punct de pe cerul senin.

Că erau numai pentru cei supradotați, reluă el,

Cei care aveau puteri paranormale.

Că strămoșii erau mai presus zeii.

Că ritualurile lor sunt peste micimea cunoașterii umane.

Peste limita maximă a pământenilor.

Dincolo de ce pot mințile noastre.

Mai presus de imaginațiile noastre.

De ce credeți voi că din toate civilizațiile lumii, numai civilizația traco-dacică nu și-a „expus” credința?

Nu vorbim aici de migratori, nici de cei fără vatră strămoșească.

Daniel le privi direct în față.

Ce s-ar întâmpla dacă ritualurile ar ajunge pe mâna unor neputincioși?

A așa-zișilor inițiați?

A unor străini?

A unor oameni trăitori în zilele noastre?

Cu capacitățile fizice, psihice, sensibilitățile extrasenzoriale afectate de cultura ultimilor două mii de ani?

Înaintașii noștri nu l-au cunoscut pe Isus Hristos, Maica Domnului și toți sfinții din jurul lor.

Nu l-au cunoscut pe Buddha,

N-au cunoscut iluminarea lui.

L-au cunoscut pe acela care le aducea cea mai mare forță spirituală.

- Știi tu care a fost acela? întrebă Silvana.

Acela de care s-au folosit pentru a se ridica deasupra zeilor.

ACELA la care s-au închinat toți după aceea.

ACELA care a rămas necunoscut până în ziua de azi.

ACELA după care aleargă toate religiile și toți oamenii.

ACELA pe care-L căutați și voi.

Acum.

S-a întrebat careva de ce, dintre toate religiile lumi, nici una nu l-a descoperit?

- Și crezi că dacă află ritualurile strămoșilor noștri îl vor descoperi?

- Cred.

- Argumentează, îi ceru Silvana.

- Dumnezeu nu stă ascuns.

Cineva de pe pământul acesta o fi spart barierele.

Dacă nu există o cale dreaptă, atunci cu siguranță există una ocultă prin care să poți ajunge la El. Recunosc, nu-i ortodox ce spun, nici nu-i logică pură.

Cred că strămoșii noștri au încercat amândouă căile. Au fost… și Draci și Dumnezei.

- Nu-mi vine să cred ce spui, se cutremură Silvana.

- De aceea ai spus că strămoșii noștri i-au depășit pe zei?- întrebă Veronica.

- Atunci s-au crezut dumnezei, continuă Daniel.

Și cum puteau altfel? Doar folosind formule magice din „top-ul lor secret”. Magia neagră în combinație cu subtile energii cosmice și probabil…puterea luminii curate.

Așa trebuie să fi fost. Le-au mânuit pe toate pentru a-L detrona pe Creatorul suprem.

Nu fără sacrificii, bineînțeles. Lucrurile aste nu se fac cu iubire.

Cu siguranță s-au folosit de oameni, de animale, de forțele naturii, de tot ce au găsit mai pur și mai sfânt.

- Vom cunoaște oare vreodată aceste secrete?

- Secretele probabil că da, pe autorii lor… în veci.

- Crezi că-s periculoase?

- Depinde.

- Depinde de ce?

- De cel care le practică.

- De unde știi tu toate astea?

- Le poate ști oricine. E un doar un exercițiu al minții.

Vreți s-o luăm de la capăt?

- Nu stai, stai … mai bine să mergem mai departe, sări Veronica.

- Buun. Să revenim, spuse Daniel continuă să măsoare camera cu pasul.

Am rămas la argumentul cu numărul opt: „Strămoșii noștri n-au avut zei”.

Clar. Nici nu le trebuia.

Nouă: „Aveau o singură divinitate”.

Au avut până au încercat s-o detroneze… Apoi și-au blestemat zilele.

Acum, cred că avem nevoie de o mică pauză, zise Daniel.

- De ce zici că și-au blestemat zilele? - întrebă nerăbdătoare Veronica.

- Pentru că și-au blocat calea către divinitate.

- Cum?

- Precum evreii. Au folosit un suflet curat pentru a-și întemeia biserici pe el.

Tracii, în ritualurile lor secrete, s-au folosit de suflete curate pentru a-și întemeia cunoașterea pe ele.

- De ce cunoașterea?

- Pentru că dacă era credință, era deja religie.

Diferență e că evreii l-au sacrificat pe Cristos pentru a propovădui un Dumnezeu necunoscut, ai noștri, sufletele celor dragi pentru a-L cunoaște.

Și acum: Cine-i mai păcătos?

Pe cine iubește Dumnezeu mai mult?

Pe cine urăște Dumnezeu mai mult?

Pe cine cade blestemul?

- Pe cei care țin sub capac adevărul, făcu Silvana o remarcă.

.- Perfect. Adică pe toți. Nici unii, nici alții n-au spus Adevărul. Unii nu-l cunosc și nu spun, ceilalți, l-au cunoscut și-l țin secret.

- Și? Ce vrei să zici? Că-l găsim noi aici? - întrebă cu ironie Veronica.

- Noi nu facem decât să ne jucăm puțin cu mintea, îi răspunse Daniel.

- Eu sunt tare curioasă ce s-a întâmplat cu cei care au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu?

- Exersez eu, sări Silvana.

Buun, începu ea copiindu-l pe Daniel.

Premisă: Tracii față-n față cu Dumnezeu.

Întrebare… Cu care Dumnezeu?

Premise: Tracii față-n față cu Dumnezeul lui Moise.

Tracii față-n față cu Dumnezeul americanului.

Tracii față-n față cu Dumnezeul… floarea de măr.

Așa. Acum. Bagajul:

- s-au folosit de suflete curate.

- de tot ce a avut Universul mai bun.

- de tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt.

Așaaa. Călătoria:

- calea dreptății;

- calea iluminării;

- calea oficială;

- legea karmei.

Buun. Le luăm pe rând.

Calea dreptății.

Nu-și puteau asuma toate karmele din toate viețile și în același timp să se pregătească de Marea Călătorie.

- Ba puteau dacă erau Attlanți, interveni Veronica.

- Să admitem. Erau attlanți.

Atunci înseamnă că L-au cunoscut pe Dumnezeu și sunt deja în alte planuri astrale. Prin urmare, cei de aici nu puteau fi decât attlanți decăzuți… dacă se aflau în Purgatoriul de pe pământ. Așa că, odată ajunși aici, nu-și amintesc de unde veniseră, dar simt o mare chemare interioară către lumea lor, era ceva instinctual…

Prin urmare, reținem: „attlanți decăzuți cu chemare instinctuală”.

Doi. Calea iluminării. Ca să ajungi la iluminare n-ai nevoie de temple de rugăciune, de cetăți.

Pe calea aceasta mergi singur.

O pui la dispoziția tuturor.

N-o ascunzi urmașilor, urmașilor, urmașilor.

Trei. Calea oficială.

Nu le era cunoscută.

Patru. Legea karmei.

Exclus. Nu așteptau să moară, ca să reînvie și apoi să-și pună în aplicare invențiile. Legea karmei este o lege divină. Cu asta nu s-au pus ei.

Buun. Am făcut bagajul. Am stabilit calea… Calea ocultă. E clar, nu?

Acum.

Unu. S-au întâlnit cu Dumnezeul lui Moise.

Enigmă.

Ce au discutat?

- Au discutat de la egal la egal. Dacă ar fi profesorul de teologie prezent cred că ar chema acum un sobor de preoți cu episcopul în frunte, se amuză Veronica.

- Tu vrei să te distrezi s-au să deslușim necunoscuta, o mustră Silvana.

Mergem mai departe, continuă ea cu seriozitate.

Acum. Punem față-n față „bagajul” tracilor cu ce spun autorii Bibliei.

Nu interpretez versetele biblice. O să exagerez puțin.

Ce avem? Pe de-o parte: Un Dumnezeu, răzbunător, mânios, cam supărat… Și, pe deasupra, l-au găsit cam ocupat cu poporul ales.

De cealaltă parte:

- niște oameni ambițioși;

- stăpâni pe unele tehnici oculte

- deținători de cunoștințe foarte înalte.

- dincolo de limitele umane.

Corect până aici?

Ce s-a întâmplat?

- Stai că fac eu scenariul, sări Veronica. L-au găsit pe bunul Dumnezeu într-o pasă proastă, tocmai se mâniase pe ajutoarele lui Moise. „Voi? Ce căutați în Împărăția Mea?” - îi întrebă Dumnezeu. „Noi. Avem chemare”, răspunseră tracii. „Moise. Dă-te la o parte!” - zise Dumnezeu. „Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor. Și-i voi mistui. Pe tine te voi face strămoșul unui neam mare!”- răsună vocea lui Dumnezeu. „Cum îndrăznești?” - se enervară tracii. „Moise. Tu cine Dracu te crezi?” - mai apucară ei să spună. Dumnezeu își abandonă, pentru o clipă, poporul ales. Se întoarse către neamul carpatin și, în iuțimea mâniei Sale, slobozi un râu de foc. „Doamne, iartă-I că nu știu ce vorbesc!”, se rugă Moise de Domnul, Dumnezeul său. Prea târziu însă. Muntele Sfânt al tracilor începuse să se aprindă.

- Ajunge Veronica, o întrerupse Silvana, continuându-și raționamentul.

N-a fost așa. Între Dumnezeul lui Moise și traci a intervenit… legea karmei.

Cei cu fapte neplătite s-au întors cu o karmă grea cât pământul.

Cel curat nu s-a răzbunat.

Cel curat nu se răzbună niciodată.

Cei curați nu cunosc ura, mânia sau răzbunarea.

Buuun. Trecem mai departe.

Tracii noștri față-n față cu Dumnezeul americanului.

Recunosc că la întâlnirea asta aș fi vrut și eu să particip.

Acum… Scenariu. Știm că tracii erau politicoși cu străinii. Nu?

Bun.

Tracii – Mă. Dă-te la o parte?

Dumnezeu – Poftiți!

Tracii – Ce-i cu poarta asta… închisă?

Dumnezeu – (zâmbind îngăduitor)

Tracii – Va să zică te pui cu noi?

(Din ce în ce mai nervoși, tracii își împletesc magia lor neagră după lumina curată, divină și…se văd prinși într-un vârtej de energie, mai ceva ca-n Ciuleandra).

Tracii – Tu? Cine naiba ești? Și ce cauți aici?

Dumnezeu. – Eu Sunt Cel Care Este.

(Termenul era prea modern pentru traci. Nu prinse)

Tracii. - Dispari din calea noastră. Acum.

Dumnezeu: - Stați să-mi termin micul dejun.

Tracii. - Adică, îți bați joc de noi? Ieși din sistemul nostru. De nu… Te omorâm.

Dumnezeu: EU SUNT CEL CARE ESTE, A FOST ȘI VA FI

EU SUNT CEL CARE ESTE, A FOST ȘI VA FI

EU SUNT CEL CARE ESTE, A FOST ȘI VA FI

Tracii: Bagă de seamă. Noi te omorâm.

Dumnezeu: NU AVEȚI SUFLETELE CURATE!

GÂNDURILE VOASTRE SUNT ÎNTUNECATE!

Tracii:(avertisment) - Suntem fără milă.

Dumnezeu: SUNTEȚI CURAȚI ÎN FAȚA MEA,

FIȚI ȘI ÎN FAȚA VOASTRĂ.

Tracii: - Noi nu dăm socoteală nimănui.

Și Dumnezeu prinse a zâmbi.

Tracii: - Cred că nu știi cu cine te pui. De noi nu scapi.

Dumnezeu: - COPIII MEI,

SUFLETELE VOASTRE SUNT ÎNTUNECATE.

FAPTELE VOASTRE SUNT ÎNTUNECATE.

Și, tracii se treziră prăbușiți pe pământ. În urma lor un trăsnet le lovi templul. Un bubuit puternic zgudui munții. SUNTEȚI…COPIII…MEI, se articulau cuvintele în tunet.

Bun. Mergem mai departe.

Tracii față-n față cu Dumnezeul florii de măr.

Aici, cred că… a mea credință a învins.

Când tracii s-au întâlnit cu IUBIREA VEȘNICĂ, ETERNĂ… au coborât singuri… să-și facă temele.

- Sau să-și pregătească un nou bagaj, lansă Daniel o nouă provocare.

Ce credeți că se întâmplă în ziua de azi?

- se caută templele vechi;

- se „descoperă” ritualuri secrete;

- se mânuiesc energii;

- se scotocesc munții.

Sunt toate aste „bagajele” noastre spre Dumnezeu?

NU.

- Și atunci? întrebă Silvana.

- Atunci, pornim o nouă premisă.

Plecăm de la latura divină a DACILOR.

Ce avem?

- temple vechi.

Bun. Știm de când datează?

Și da și nu.

S-au construit unele peste altele.

Bun. Ce mai avem?

Avem cetăți;

Avem cultură veche;

Avem credință curată;

Avem bun simț;

Avem personalitate;

Avem vatră strămoșească;

Avem existență din zorii pământului;

Și avem un Păstor Spiritual;

Avem locul unde s-a născut.

Avem mituri și balade:

Avem peșteri și picturi rupestre;

Avem piscuri și izvoare;

Locuri unde s-a format credința.

Avem cultura civilizației Cucuteni;

Avem cultura Hamangia;

Cetatea Sarmisegetuza;

Cetatea Blidaru;

Cetatea Albă;

Cultura Maramureș;

Cultura Celor Trei Crișuri;

Cetatea Porțile de Fier;

Cultura Orăștie;

Cultura Oașului;

Cultura olăritului;

Cultura oieritului.

Sunt toate astea dovezi, sau nu?

Sunt zapis-urile noastre?

Sunt urmele noastre?

Sunt pașii noștri de azi?

Suntem noi și bunul Dumnezeu?

Aceasta este calea noastră.

Acesta este „bagajul” nostru.

DOAMNE, ACEȘTIA SUNTEM NOI… RESTUL… ȘTII DOAR TU!

* * *

În decadența socială îmbătrânită moral, soarele se retrăgea solemn, în liniștea reculeasă ca pentru mari decizii. Veronica, în calitate de gazdă, pregăti trei căni de cafea.

- Buuun, spuse Silvana, după ce sorbi și ultima picătură de cafea.

Avem bagajul străbunilor. Acum… Cine suntem noi?

De unde venim? Unde ne ducem?

- Of, se pare că va trebui să vă fac și de mâncare.

- Cine suntem, de unde venim și unde ne ducem? Asta-i întrebarea.

Gânditor ca un filozof, Daniel începu din nou să bată odaia cu pasul.

- Suntem niște semințe de mac. Asta suntem, aprecie Silvana.

- Bun. Plecăm de la această axiomă: Oamenii sunt precum semințele de mac, reluă Daniel.

Axioma asigură realizarea Adevărului în cadrul silogismului, dacă premizele sunt corecte. Tot ce se afirmă sau se neagă referitor la o clasă întreagă se afirmă sau se neagă și referitor la fiecare dintre obiectele singulare ale clasei respective.

Deci regula fundamentală a silogismului; trebuie să avem trei judecăți categorice și numai trei: premiza majoră, premiza minoră și concluzia.

Ce avem?

Oamenii sunt precum semințele de mac.

Macul are semințe curate.

Concluzie: Toți oamenii sunt curați.

Logic, nu?

- O fi logic, dar nu-i adevărat, remarcă Veronica.

- Acestea sunt concluziile demonstrabile cu instrumentele rațiunii pure, îi explică „filozoful”.

- Cum poți să spui că toți oamenii sunt curați? poți, cel mult, să zici că unii oameni sunt curați, unii nu sunt. Curați sunt numai sfinții… iar sfinții trăiesc în cer.

- Buuun. Să lucrăm atunci cu instrumentele logicii empirice.

„Unii oameni nu sunt curați”, știm din experiență.

„Sfinții trăiesc în cer”, așa am fost învățați.

„Oamenii nu trăiesc în cer”, așa știm, că știm.

Deci: Lege logică. Din două premize negative nu se poate obține nici o concluzie.

- Dar… Știm că: „Oamenii nu sunt curați”, insistă Veronica.

Buun. Întrebare. Când s-au murdărit?

- Când n-au mai crescut maci, răspunse Silvana.

- Și, macii?

- Macii au urcat la cer

Și stau de-a Dreapta Tatălui…

Și se uită la noi,

Și ne plâng de milă,

Cum am uitat,

De unde-am plecat.

Cum ne-am îmburuienat,

Și ne-am înstăpânit,

Pe pământ cu puieți,

Și din sămânță-n scaieți,

Și din scaieți în scaieți,

Vedem cu amărăciune,

Numai deșertăciune….

„O, deșertăciune a deșertăciunilor!

Totu-i deșertăciune”.

Spune tu Veronica mai departe, ia Eclesiastul…

- Nimeni nu-și mai aduce aminte, de ce a fost mai înainte;

și ce va mai fi, nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu se poate număra.

Și am văzut că înțeleptul își are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am înțeles că și unul și altul au aceeași soartă.

Și am zis în inima mea: „dacă și eu voi avea aceeași soartă ca nebunul. Atunci pentru ce am fost mai înțelept?”. Și am zis în inima mea: „Și aceasta este o deșertăciune”.

Atunci, mi-am urât până și toată munca mea pe care o făcusem sub soare, pentru că trebuie s-o las omului care va fi după mine.

Așa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se înveselească de lucrările lui. Căci cine-l va face să vadă ce va fi după el?

Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința de a face rău.

Este o deșertăciune care se petrece pe pământ: și anume sunt oameni drepți cărora le merge rău ca și celor răi care fac fapte rele: și sunt răi cărora le merge ca și celor drepți, care fac fapte bune. Eu zic că și aceasta este deșertăciune.

Căci pentru cel ales dintre cei vii este speranță; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort.

Dar adu-ți aminte de Creatorul tău în zilele tinereții tale, înainte de a veni zilele cele rele și de a se apropia ani când vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”.

Înainte de a se întuneca soarele și lumina, luna și stelele și, înainte de a se întoarce norii îndată după ploaie;

Te temi de orice înălțime și te sperii pe drum; migdalul înflorește și lăcusta abia se târăște, iar pofta nu se mai simte; căci omul merge spre casa lui cea veșnică și bocitorii cutreieră străzile:

Înainte de a se rupe funia de argint, de a se sfărâma vasul de aur, de a se sparge găleata la izvor sau de a se strica rota la fântână;

Și țărâna se întoarce în pământ cum a fost și duhul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.

O, deșertăciune a deșertăciunilor, zise Ecleziastul: totul este deșertăciune”.

Gata. Am citit destul.

- Dacă și celor cu fapte bune le merge la fel de rău ca și celor răi, atunci, înseamnă că nu bunul Dumnezeu se ocupă cu împărțirea dreptății, așa cum pretind autorii Bibliei. Numai dacă…totul, dar absolut totu-i deșertăciune… zise Silvana.

- Ori există o altă rânduială divină, completă Daniel.

- Unii spun că Mântuitorul nostru, prin jertfa sa, a răscumpărat toate păcatele oamenilor…

- Asta da rânduială. Să analizăm, zise Daniel.

Plecăm de la un caz concret.

Ai vândut o mașină defectă.

Cumpărătorul, de bună credință, a ajuns în șanț și-a murit.

Te afli la judecată divină, în fața Mântuitorului.

Poți să-ți ridici capul de rușine?

- Poți dacă ai tupeu, răspunse Veronica.

- Și ce spui?

- Iartă-mă Doamne că mi-am ucis aproapele. Te rog să iei și vina mea, așa cum știu că ai luat și păcatele oamenilor…

- E corect?

- E abuz de har? spuse Silvana.

- Bun. Și-atunci cine împarte dreptatea?

- Calea Adevărului și a Dreptății Divine, zise Silvana.

Adică: Te întorci de unde ai plecat.

Să îndrepți ce ai stricat.

Să faci ce nu ai făcut.

Să judeci ce n-ai judecat.

Să umbli cu capul plecat.

Să dai Mântuitorului ce-i a Mântuitorului,

Sfinților ce-i al sfinților

Și ție… ce ți-ai adunat.

Un om cu sufletul curat,

Nu aruncă ale sale vini,

Pe umerii unui sfânt…

- Nu-l faci pe Dumnezeu de Rușine, spuse Daniel, cu of.

Și acum. Să revenim: Cine suntem? Am stabilit.

Suntem precum semințele de mac.

De unde venim? Am aflat.

Am venit „semințe curate”.

Deci: Am venit dintr-o „pepinieră” curată.

Buuun.

- Ne-am murdărit înburuienindu-ne, interveni Silvana.

- Cum plecăm? Am văzut.

Ca macii. Cum am venit.

- După ce ne curățăm toate semințele de păcat, adăugă Silvana.

- De faptele noastre, completă Veronica.

- Acum. Unde plecăm? - o întrebă Daniel.

- Simplu. De unde am venit. Creația se întoarce la Creatorul ei. Logic, nu?

- E logic. Da. Dar nu-i musai și Adevărat.

Nu-i chiar Adevărul Adevărat.

Adevărul Fără Putință de Tăgadă.

Adevărul Adevărat fără Îndoială.

Adevărul Autentic de Adevărat.

* * *