Cine a scris Biblia

Biblia reprezintă Cartea Sfântă pentru creștinii din întreaga lume. Aceasta face referire la scripturile sacre din iudaism și creștinism. Trebuie precizat că pentru evrei există doar Biblia ebraică, în timp ce pentru adepții creștinismului Biblia constă din Vechiul Testament (o versiune a Bibliei ebraice) împreună cu Noul Testament.

De-a lungul secolelor, miliarde de oameni au citit Biblia. Savanții și-au petrecut viețile studiind-o, în timp ce rabinii, slujitorii și preoții s-au concentrat pe interpretarea, predarea și predicarea paginilor sale.

Biblia a fost tradusă în peste 700 de limbi și, deși nu există cifre exacte ale vânzărilor, este considerată în general cea mai bine vândută carte din lume.

Prima traducere integrală a Bibliei în limba română a fost tipărită în anul 1688. Mai există și versiunea baptistă a bibliei, versiunea Martorilor lui Iehova, versiunea Vulgata și alte traduceri ale Bisericii Ortodoxe Române.

Dar, în ciuda influenței incontestabile, misterele continuă să existe atunci când vorbim despre Biblie. Chiar și după aproape 2.000 de ani de existență și secole de investigații, încă nu știm cu certitudine cine a scris diferitele sale texte, când au fost scrise sau în ce circumstanțe.

Vechiul Testament

Vechiul Testament, sau Biblia ebraică, povestește istoria oamenilor din Israel timp de un mileniu, începând cu crearea lumii și a oamenilor de către Dumnezeu, și conține poveștile, legile și lecțiile morale care formează baza religioasă a vieții atât pentru evrei, cât și pentru creștini. Pentru cel puțin 1.000 de ani, tradiția a spus că există un singur autor al primelor cinci cărți ale Bibliei - Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronomul.

Acel singur autor se crede că a fost Moise, profetul evreu care a eliberat din captivitatea din Egipt israeliți și i-a ghidat prin Marea Roșie către Țara Făgăduinței.

„Încă de la început, cititorii Bibliei au observat că există pasaje scrise de Moise la care el însuși nu ar fi avut cum să fie martor: moartea sa, de exemplu, care apare la sfârșitul Deuteronomului. Un volum din Talmud, colecția de legi evreiești scrise între secolele III și V d.Hr., a tratat această problemă explicând că Iosua (succesorul lui Moise) cel mai probabil a scris acele versete”, potrivit History.com.

„Asta este opinia multora”, spune Joel Baden, profesor la Yale Divinity School și autorul „The Composition of the Pentateuch: Renewing the Documentary Hypotesis”.

Până la începutul Iluminismului, în secolul XVII, majoritatea cercetătorilor religioși puneau la îndoială mai serios ideea autorului Moise, precum și ideea că Biblia ar fi putut fi opera unui singur autor. Primele cinci cărți erau pline de materiale contradictorii și repetitive și adesea păreau să spună versiuni diferite ale poveștii israeliților chiar și într-o singură secțiune de text.

După cum explică profesorul de la Yale Divinity School, „exemplul clasic” al unei astfel de confuzii este povestea potopului lui Noe.

„Citești și spui: nu știu câte animale a luat Noe cu el pe arcă. Într-o frază spune că două animale din fiecare specie. În altă frază spune că a luat două animale din câteva specii și alte 14 animale”, spune Baden. În același caz, în unele pasaje scrie că potopul a durat 40 de zile, în altele scrie că 150 de zile.

Pentru a explica repetițiile și contradicțiile, cei mai mulți savanți spun că poveștile și legile conținute de Biblie au fost transmise pe cale orală, prin proză sau poezii, de-a lungul secolelor. Începând din secolul VII î.Hr., mai mulți autori le-au scris diferit de mai multe ori până au ajuns să fie o carte unitară așa cum o vedem astăzi.

Noul Testament

Așa cum Vechiul Testament relatează povestea israeliților din mileniul precedent nașterii lui Iisus Hristos, Noul Testament consemnează viața Sa, de la naștere și învățăturile Sale până la moarte și înviere.

Compunerea Noului Testament a fost stabilită oficial la Conciliul de la Cartagina, în 397 d.Hr. Totuși, majoritatea scrierilor din Noul Testament au fost acceptate ca fiind autoritative cu mult mai devreme. Prima colecție a cărților Noului Testament a fost propusă de Marcion în anul 140 d.Hr. Marcion a fost un docetist (docetismul e un sistem de credințe care spune că tot ceea ce e spiritual e bun și tot ceea ce e material e rău) și astfel Marcion a exclus orice carte care spunea despre Isus că este atât divin, cât și uman, și a editat, de asemenea, scrisorile lui Pavel, pentru a se potrivi filosofiei lui.

Următoarea colecție propusă de cărți oficiale ale Noului Testament a fost Canonul Muratorian, datat în 170 d.Hr. Acesta include toate cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, 13 dintre epistolele lui Pavel, 1, 2, 3 Ioan, Iuda și Apocalipsa. Cel din urmă canon al Noului Testament a fost identificat de către Părintele Bisericii Atanasiu, în 367 d.Hr. și a fost ratificat de Conciliul de la Cartargina, în 397 d.Hr.

Însă istoria arată că actualul Nou Testament din Bibliile moderne a fost recunoscut mult mai devreme. Din anul 70 d.Hr, la aproximativ patru decenii de la crucificarea lui Iisus, au apărut patru cronici scrise anonim despre viața Sa, care au devenit documente centrale în credința creștină.

Numite după cei mai devotați discipoli sau apostoli ai lui Iisus - Matei, Marcu, Luca și Ioan - cele patru Evanghelii canonice au fost considerate în mod tradițional a fi relatări ale martorilor oculari despre viața, moartea și învierea lui Iisus.

Însă, pentru mai mult de un secol, savanții au fost de acord că Evangheliile nu au fost scrise de oamenii cărora le sunt atribuite. De fapt, se pare că aceste relatări au fost comunicate inițial pe cale orală și s-au transmis de la generație la generație până să fie scrise.

„Numele atașate titlului Evangheliei (ca de exemplu - „Evanghelia după Matei”) au fost adăugate mai târziu Evangheliilor, puse de editori și cărturari pentru a informa cititorii despre cine credeau că se află în spatele scrierilor”, a scris savantul Bart Ehram în „Jesus, Interrupted”.

Începând cu secolul IV d.Hr., creștinismul a fost stabilit ca religie dominantă în lumea occidentală, iar Noul și Vechiul Testament ca fiind cele mai sfinte texte. În următoarele secole, Biblia a devenit un punct central pentru viețile și credințele a milioane de oameni de pe glob, în ciuda misterelor care se învârt în jurul originilor sale.

„Cred foarte tare că religia este o revelație! Sigur, nu în totalitate, pentru că multe lucruri s-au adăugat de-a lungul timpului, dar, ca esență, religia este o revelație ce a fost dată unor oameni. De ce doar unora dintre ei, nu știu, probabil creierele lor au fost construite de așa manieră încât să poată percepe și recepționa aceste informații. Așa au apărut religiile, nu am niciun fel de dubiu în sensul ăsta,” – precizează prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan.

Biblia ebraică, cea mai scumpă carte din toate timpurile

În mai 2023, sediul Sotheby’s din New York găzduiește licitația pentru cea mai scumpă carte din toate timpurile: o Biblie estimată la 50 de milioane de dolari. Se spune că este una dintre cele mai vechi din lume, un exemplu de carte diferit de oricare alta. Ce este de fapt?

Biblia scoasă la licitație pe 16 mai 2023 este în limba ebraică și datează din jurul secolului al X-lea d.Hr. Aceasta este o vârstă respectabilă, dar există manuscrise mult mai vechi. Cu o mie de ani mai devreme, cărturarii copiau aceleași cărți pe suluri de pergament (sau, mai rar, pe papirus).

La mijlocul secolului al XX-lea, beduinii au descoperit așa-numitele „Manuscrise de la Marea Moartă”, care sunt cele mai vechi manuscrise ale Bibliei de până acum. Din păcate, ele sunt dislocate și fragmentate: există peste 30.000 de fragmente, care trebuie să fi corespuns la aproximativ o mie de suluri. Cele mai vechi sunt datate în secolul al III-lea î.Hr., poate chiar în secolul al IV-lea sau al V-lea î.Hr.. Cele mai noi sunt datate în secolul al II-lea d.Hr.

În majoritatea cazurilor, metoda de datare se bazează pe „paleografie” – felul în care sunt desenate literele, existând presupunerea că oamenii nu scriau la fel în secolul al III-lea î.Hr. ca în secolul al II-lea d.Hr. Datarea cu carbon 14 este, teoretic, utilă, dar se confruntă cu mai multe dificultăți: este o metodă distructivă, deoarece probele trebuie prelevate și zdrobite. Aceste mostre sunt adesea contaminate și dau rezultate aberante. Și chiar și atunci când sunt corecte, rezultatele trebuie calibrate și uneori se ajunge la câteva date posibile și destul de imprecise. În cele din urmă, chiar și atunci când data este plauzibilă, este datat doar pergamentul sau papirusul, nu și scrisul. Textul în sine ar fi fost scris cu cerneală mult mai târziu – mai ales dacă pergamentul a fost spălat și refolosit, așa cum se făcea adesea în acele vremuri, când reciclarea era regula.

În Evul Mediu timpuriu, savanții evrei au dezvoltat sisteme de punctare a textului biblic. Trebuie spus faptul că alfabetul ebraic nu marchează vocalele într-o manieră sistematică și precisă. De fapt, același text poate fi citit adesea în moduri diferite. Pentru a elimina orice ambiguitate, au fost adăugate ici și colo puncte mici și linii pentru a specifica pronunția exactă a vocalelor, accentul și punctuația. Abia în secolul al X-lea d.Hr. a fost produsă prima biblie ebraică cu pronunția încă folosită astăzi. Biblia respectivă este Codexul de la Alep, datat în jurul anului 930 d.Hr.. Este expusă la Muzeul din Ierusalim. Mai multe pagini lipsesc, dar moștenitorul său, Codexul Sankt Petersburg (sau Codexul Leningrad), copiat în 1009 d.Hr., este complet. Acest manuscris servește drept referință pentru studiul Bibliei ebraice.

Însă, Biblia scoasă la vânzare nu este nici Codexul de la Alep, nici Codexul Sankt Petersburg, ci Codexul Sassoon din 1053. Spre deosebire de Codexul din Sankt Petersburg, lipsesc pagini, așa că nu se poate pretinde că este cea mai veche biblie ebraică completă cunoscută. Punctuația sa este, de asemenea, ușor diferită de cea a Codexului de la Alep. Ceea ce poate fi privit fie ca un defect, fie ca o calitate: credincioșii care doresc să citească Biblia ebraică conform pronunției oficiale nu vor lua în considerare acest codex, în timp ce alți savanți notează valoarea acestui manuscris pentru un studiu comparativ al punctuației ebraice.

Codex Sassoon 1053 are anumite particularități; de exemplu, aranjează cărțile Bibliei ebraice într-o ordine puțin diferită de cea pe care o cunoaștem noi. Cartea profetului Isaia a fost plasată după Ezechiel, nu înaintea lui Ieremia. Imaginați-vă că vizionați filmele „Star Wars” într-o altă ordine decât cea în care au fost lansate în cinematografe; efectul nu ar fi același!

Notă. Este o mare diferență între cărți făcute de oameni și Cartea care face oameni.

(aprilie 2023)

Autor: MARIANA GAVRILĂ