Povestea pălincii

Oh, dă pălincii atenția ta

Și cazangiului ce-i al… Cezarului

Degustați cu umor din pălinca de Bihor

Nime’ să nu îndrăznească vreodată
să-i ia bihoreanului, măi, tată
pălinca de prună și slana afumată
cu ceapă mâncată, din brișcă tăiată.
Nu spun bihorenii c-au pus ei primii coada la prună,
da’ țin la pălinca lor ca la vatra străbună.
Ș-apoi, nu-i om să nu spună
pe lumea asta, că-i tare bună.
Atâta vrajă poartă-n ea licoarea aurită,
încât ajuns-a prețuită
peste mări și țări, ca apa sfințită.
De la străinii călători, la făcătorii legilor în țară,
un deț de pălincă, nu se sfiiesc, nici unii nici alții, să bea ori să ceară.
Ba, chiar și pe lumea ailaltă, pălinca de Bihor
e de maare ajutor…
consumatorilor!

Se zice că un cazangiu de la Bihor și-un călugăr rugător ajuns-au amândoi în fața Sfântului Petru.

„Sfinte Petre, eu toată viața mea m-am închinat la prune: când le-am cules, când stors-am sfânta lor zeamă și apoi, tot anul, ciocnit-am pahare pline cu toți pe care Dumnezeu trimisu-i-a la mine”, mărturisi cazangiul.

„Eu, preasfinția ta, m-am retras departe de lume, buzele mele n-au atins acest păcat de seamă, închinare am adus la icoane, rugăciuni rostit-am din cărțile sfinte”, zise călugărul.

„Prea bine, rosti Sfântul Petru, ascultându-i pe-amândoi. Tu, cazangiule, treci în Rai, iar tu, călugăre, un pas înapoi”.

„Dar pentru ce această sfântă nedreptate?”, întrebă călugărul nedumerit.

„Pentru că el, «Doamne, ajută!» spus-a de câte ori a ciocnit, dară tu de câte ori pe zi numele I-ai pomenit?”, zis-a Petru sfântul.

Nu se știe cine a fost primul care a scos tăria din fructele de prun.
Îndeletnicirea asta n-are paternitate, e o moștenire păstrată doar la sate
din vremuri tare-ndepărtate, precum ziua Sfântului Crăciun
Moșul nostru cela bun.

Cu trei secole în urmă, bunăoară - așa cum stă consemnat în Registrul de dijme din anul de grație 1733 - în Bihor existau de trei ori mai multe cazane de pălincă decât mori de măcinat grâu. Morăritul a pierit de mult,  rânduiala pălincii nu dă semne c-ar vrea să dispară. S-a păstrat intactă până acum.

Cel mai vechi cazan de pălincă din Bihor,
la Tulca se află, lâng-o fântână bătrână, sub ciutură de izvor.
Florin Chișe, cazangiul satului,
a moștenit pălincăria de la tatăl lui,
părintele a păstrat-o așa cum a căpătat-o din mâna străbunului,
iară acesta, la rându-i, a primit-o într-o iarnă de la… strămoșul comun, Moș Crăciun.

De când îi satul, sat și lumea, lume, la pălincăria din Tulca morala și bună cuviință, băutura și petrecerile peste măsură, tolerate-s toate, fie omul rău, fie bun de gură.

Pălincăria cea veche nu mai e ce-a fost odată,
de ceva vreme a fost rebotezată.
„Facultatea de limbi” e denumirea căpătată
și tot satul așteaptă acum să fie acreditată.
„Nici o facultate din lume nu poate rivaliza
cu pălincăria mea.
Aici, ziua și noaptea, «cuuursuri» au loc,
se țin discursuri lungi, hotărâri ad-hoc,
iar dezbaterile sfârșesc, când cu toții vorbesc, niciunul n-ascultă,
ce mai...  știință multă!
Atunci se încheie primul «seminariu»,
alții-s deja pe drum, vin și se însriu.
Renumele-i acadea,
altul nici că se putea”,
zice proprietarul fălos de pălincăria sa.
„Studenții” nu fac nici ei pălincăria de ocară,
o frecventează seară de seară.
La cazan fac scurtătură.
Ba, și câte-o nevastă rea de gură,
acasă lăsată, foc de supărată.
Și în aburii mâniei,
strâgă în auzul lumii, din ușa pălincăriei:

- No, bine-ți șade ție amu? Faină bărbat, ajunsăși de poveste-n sat, asară, când te-ai îmbătat…

- Hooo, muiere, că nu-i chiar așa, satul are povestea sa. Tuuu, tu ia aminte aici, ascult-o pe-a mea.

- No, așa ceva nu s-o întâmpla, destul m-ai dus cu vorba. Că te lași de băutură și la popa ai jurat. Și iară te-ai apucat!

- Da, dar și popa bea. Ș-apăi, vezi, că de-s oleacă beat, de data asta nu-i păcat, pe popă l-am ajutat. Că pălinca și-o făcut și de refuzat, nu l-am putut.

- Hai, numa’, hai la căsuța ta. Hai p-aci cu mine, până ți-este bine.

- Nu pot muiere, nu pot să plec acasă. Vrei tu să-mi las prietenii la masă? Chiar nu pot c-amu mi-i bine, de plec să-nvârte drumul cu mine. Și dacă mai sari mult cu gura, jur c-oi lăsa băutura când mi-oi vedea ceafa, și-am să las năravul meu… când m-oi face popă eu.

Pălinca-ntoarsă a două oară, facultatea de limbi și gardurile de ocară

Cazangiul lăsă întreaga adunătură
și puse de-o nouă fiertură.
Lemne groase de gorun vârî sub primul ceaun
și dete focului bătaie ca să iasă vâlvătaie.
Tăria din primul cazan nu-i cu plăcere,
că n-are mărgele,
strică la digestie,
face indigestie.
Așa că toată lumea stă ș-așteaptă,
să treacă-n a doua treaptă.
Ei, aici vine cazangița.
Pune șorțul ca hangița,
dă foc lemnelor de prun,
sub cazanul cela bun.
Pe când vroia să iasă pălinca aceea întoarsă,
un „cursant” mai de cu clasă
trase spuza și… aburindă și gustoasă,
scoase-o gâscă rumenă și grasă
și-o trânti frumos pe masă.

- Da’ cum, dracu’, ai furat, de nu te-am observat?, sări nervoasă cazangița.

- Lasă, nu te mai gândi și nu mă iscodi. Mănâncă, să-ți fie de bine, mănâncă așa… ca de la tine, încercă s-o potolească cursantul.

Cazangiul stă și râde
că și el avea de gând
să ia o gâscă din cârd.
Asta grasă numa’ bine a picat,
pălinca-i la amestecat,
cu apă din izvor curat,
în ciubărul cel uscat;
se numără mărgelele,
acum se scot tăriile.
Pălinca la cincizeci de grade,
toată-i șirag de perle lângă doage.
Se lasă să se odihnească și se pun cu toți la masă.

Finul, cel făr’ de astâmpăr, nu mănâncă, dă să plece.

- Un’ te duci, mă? Stai blând ici așa, ia și bea, ia și petrece! Tu nu vezi c-afară plouă și îi rece?

- Nu stau, nașule, mă duc, mă duc acasă să mă culc.

Și se duse, dus a fost.
Orice-i spuse, n-avu rost.
Către buna dimineață,
cazangiul ăl bătrân dă să vadă,
de s-o strâns oarece vamă la cazanul lui de-aramă.

- Pentru Bunul Dumnezeu, spuse el tare mirat, da’ cine-i colo agățat, tuman-n vârf de gard uscat??

- Cine, ce, unde și cum? - săriră toți ca treji din fum.

- Sari, nașule, și mă desprinde, strigă finul, cam pierit.

- Cum ai ajuns, mă, în gard înțepenit? Aseară fu treaba bună, bine ne-am despărțit.

- Bună treabă, da, zise finul, după ce se văzu iar pe picioare. Pe drum avui însă un fel de chemare, simții în mine o sete mare și-o luai înapoi, de-a dreptul…

- Eu propun să desființăm, dracu’, toate gardurile astea că mai mult ne-ncurcă decât ne ajută la nevoie și la chin, când picioarele nu ne țin, zise Orega, un alt pățit. Că-ntr-o noapte m-am dus și io acasă, obosit, cum pleacă omu’ de la birt, și numa’ ce m-am împroptit, fir-ar…, de un gard cam putrezit, că și-mi văzui izmenele și gacii, rupte-n colți de câini ca dracii.

- Na, că bine zici, prinse finul a grăi după noaptea lui de șoc, le rupem pe toate, le dăm foc, punem ziduri de beton în loc.

- Offf, bată-vă norocul să vă bată, oftă bătrânul cazangiu... eii, eii, ce bărbați erau odată... Voi vă-nțepeniți în garduri ca și oile betege, stați acolo precum parii, alții ca să vă dezlege.

Luați aminte ce vă spun, zise omul cel bătrăn:
pălinca asta de prună îi curată,
nu te-mbată, nu te poartă niciodată,
ci ea se lasă curtată.
Îi ca muierea ascultătoare,
o iubești, îți dă vigoare.
De te înmoaie de picioare,
las-o, că nu ești în stare.

Gradele pălincii, onoarea șefului de post, jucate în picioare, amândouă au fost

În Bihor, nu-i sat acela
care n-are cazanul de pălincă la intrare.
Cazanu-i centrul de atenție când vin sărbătorile.
Ș-apoi, fie iarna cât de grea,
și bogatu’, și-nvățatu’ are pălincuța sa.
La pălinca lor fățată,
pădurarul, polițistul și primarul, laolaltă cu văcarul, învățătorul ori strungarul,
stau măcar o dată, față-n față cu cazanul.
De-i ungur, român sau țigan,
nici unul nu-și bate joc de al satului cazan.
Cei cu oareșcare funcție,
trec mai des, că deh... fac razie, au misie.
Așa se face că-ntr-o seară,
la cazanul Ioanii Costii din Hinchiriș, bunăoară,
șeful de post și primarul picară taman când Florin și cu Gyuri la harță se luară,
de la o banală împărțeală.
Cazangiul de-o parte sta,
nu se băga, pe el îl interesa
numa’ să iasă pălinca, să-și ia partea sa.
Oficialii intrară,
ca boierii la masă s-așezară și așteptară...

- Ia, șefule, ia și bea, ia și tu, primare, că-i pălinca mea, îi îmbie Gyuri, făcând pe gazda.

Și după vreo trei pahară, polițistul și primarul fură curioși să afle de la ce cei doi prieteni se certară.

- Da’ păi, na, că io vă spui, zise ungurul, scărpinându-se în vârful capului. Știți bine că-mpărțit-am cu Florin frățește, totul, până la neveste, numa’ amu’, la gura cazanului, din vina pădurarului...

- Hoo, mă, hooo, nu mai da vina pă pădurar, mai bine pune-mi și mie un păhar, zise Florin privind cu jind cum se goleau paharele pe rând.

- Nu-ți dau, mă, să știu bine că n-am parte de ea, nu-ți dau până nu rezolv problema.

- Problema-i în capul tău cel prost, da’ până-mi fac și io pălinca, poate-i dă de cap șefu’ de post, rosti Florin, molcom, mai punând, din când în când, câte un butuc pe foc să-i dea și lui borhotul de prune-n clocot.

- Așadară, înaintea voastră, trecut-a p-aci pădurarul, începu ungurul, și-l omenirăm și pă el așa cum se cuvine, cu câteva grade de la mine. Și din traista de acasă scosărăm cinci plăcinte, de gustare, două io și trei, Florin. Pădurarul tăie plăcintele-n trei, mâncarăm tustrei la fel și la plecare, ne lăsă cinci lei. Mie, Florin unu-mi dădu și lui își lăsă patru. Eu ceru-i partea mea, el îmi zise «n-ai dreptate», după judecata sa. Mor de ciudă și necaz, că zice că nu-s breaz, mă instig, m-aprind ușor, când mă ia peste picior.

- Mă, Florine, mă, da’ tu ești în stare să spui că-i noapte ziua-n amiaza mare. Dreptatea, unguru o are, măi, Florine...  Lasă Gyuri, lasă pă mine această rezolvare, tu mai toarnă pălincă, pune aici, că văd fundul la pahare. Toarnă-i și primarului câteva mărgele, din gradele pălincii tale.  Of, of, of, vă luați la harță de la niște prostii, îi apostrofă șeful de post, ștergându-și mustața cu dosul mânecii. Măi, parcă ați fi niște copii.

- Șefu, pui cu mine o prinsoare?, sări Florin dintre butoaie. Dacă n-am dreptate eu, în disputa asta cu prietenul meu, mă duc singur la închisoare. Da’ dacă am..., jur că vă joc cascheta-n picioare.

- Șefu, hai să plecăm d-aici cu obrazul curat, îi zise primarul pe jumătate beat.

- Nu plec, să ia tot satu foc, nu vezi? Ăsta mă ia-n bătaie de joc. Uite, mă, Florine, pun cascheta-n prinsoare, da’ bagă de seamă, de-ncerci vreo eschivare, cu mâna mea te bag la închisoare.

- Ia, vino, Gyuri, supărarea lasă, zise Florin, punând creionul și hârtia pe masă. În calitate de martor și împricinat, spune tu care câtă plăcintă a mâncat?

- Păi, tustrei în mod egal…

- Așadar am mâncat tustrei două plăcinte de la Gyuri tăiate în trei felii și trei de la mine, la fel, în trei egal tăiate. Câte au fost de toate?, întrebă Florin.

- Șase bucăți cu nouă bucăți fac cincisprezece, zise șeful de post.

- Bun! Câte bucăți vin de fiecare om?

- Cinci, sări cazangiul, atent vreun pont să nu-i scape.

- Acum, câte felii ai avut tu, Gyuri?

- Șase.

- Dar, de mâncat, ai mâncat cinci, da? Prin urmare, i-ai dat pădurarului o singură bucată. Eu am avut nouă bucăți, cinci am mâncat și patru le-am dat. Deci, din cei cinci lei pe care ni i-a lăsat, patru îmi revin mie și unu ție. Ce-i așa de complicat?, zise Florin.

- Ba, mi se cuvine doi lei, că două plăcinte-am avut și ție, cu trei plăcinte, trei… și nu mă mai confuza, cu judecata ta, sări Gyuri.

- Mă, Florine, mă, pe mine nu mă iei de prost. Ascultă aici la mine, că-s bătrân șef de post. Judecata ungurului îi aia sănătoasă, a ta-i sucită rău, mă, îi a dracului de-ntoarsă.

- No, șefu, hai să plecăm acasă, zise primarul abia ridicându-se de la masă. Pănă una, alta, adio, caschetă... la cazan rămasă. Bagă de seamă, Florine, să nu i-o joci prea tare... în picioare.

Cu fructele din peri, dezlegi limba la muieri, pălincă de mere pădurețe, pentru neveste istețe

La Roșia, ca la Pomezeu, Țețchea, Hinchiriș și Tinca, cazanu-i la locul lui,
în folosul satului.
Îi ca biserica,
acolo-i de când lumea.
Slujește câte unul priceput,
după cum a moștenit.
Cristi, feciorul lui Malița,
a terminat ingineria
și-a preluat pălincăria.
Tocmai păstă drum de casa primarului,
duduie cazanul lui,
de mama focului.
No, și-apoi, cum începe a da iarna,
numa vezi primaru, că-și pune pălăria
și tot trece ulița,
mândru, dintr-o parte în alta.
Mândru-i doar pân’ la un loc,
că nu se poate răbda,
din pălincă a gusta.
Află… ce tot satul știe,
mama ei de primărie.
Greu-i pentru fiecare,
când are cazanu-n cale,
da’ apoi să ai toată ziua,
muieri care dau cu gura,
mai tare ca melița.
Asta nu-i de azi, de ieri
și nu-i numa la Roșia,
se știe de când lumea:
cu fructe din meri și peri,
dezlegi limba la muieri.
Ai, iai, iai și mamă, mamă,
câte știu și ce pot zice,
când s-adună câte zece,
nime-n cale nu le stă,
nu le mai tace gurița și
nu le-ajunge nici ulița.
Bine-ar fi să stai în casă
când vor ele ca să iasă.
Pălinca cea de prună
nu le e bună.
Că-i prea aspră și-i prea tare,
nu le place la gustare.
Muierile petrecărețe
beau pălincă din mere pădurețe.
După domnu’ inginer,
fac pălincă cei cu fler.
Și muieri și bărbați,
toți o beau și-o știu prea bine,
dar n-o face orișicine.

- Cum iei seama la pălincă? Cum știi de-i prună, pară sau mere domnești? Cum faci să nu te păcălești?, îl întreb pe cazangiiul din Roșia

- Toate astea poți afla
simplu ca „bună ziua”.
Iei un strop,
îl pui în palmă și freci bine,
se evaporă, aroma de fruct rămâne.
Dacă zahăr are-n ea,
ți se lipește palma.
De-i curată ca lacrima,
în mână-ți rămâne mireasma.
La tărie iei seama la culoare, la mărgea.
Scuturi sticla, ori bei nițel,
vezi de-s mărgelele la fel.
De-s prea mari,
nu te-apuca nici să guști, nici da cuiva.
Că-i ca para focului
pentru gâtul omului.
Că-i de mere sau de prună,
pălinca cea mai bună,
poartă șirag de mărgele limpezi ca stropii de rouă, mici ca boaba de muștar.
P-aia poți s-o bei și chiar s-o dai în dar.
Stai în față la oricine, nu te face de rușine.

 Pălinca asta de Bihor are-n ea și enigmă și umor. Taina ei nu stă ascunsă, dar, nici la îndemâna oricui nu-i.

(noiembrie 2011)

Autor: MARIANA GAVRILĂ