Țiganii din Rontău

Îi vedem pe stradă, la tomberoane, la știri în fiecare zi. Hăituiți și alungați de peste tot precum câinii răi fără stăpân. De ce au ajuns țiganii noșt’i în gura autorităților europene? Pentru că n-au dus cu ei nimic din ce i-ar fi interesat pe acești străini. Nici școală, nici bani, nici alte bogății. Au pornit de-acasă doar cu speranța-n traistă și s-au întors cu bunuri de neprețuit: experiențe de viață, învățături de minte și prețuirea vetrei veșnice.

Miercuri, miezul zilei. Colonia din Rontău. Urc ulița țigănească pe o ploaie mocănească. Nici picior de om. Cam doi câini la fiecare casă. Cale-ntoarsă. În urma mea se strânse-o haită. Nici un câine nu-mi făcu onoarea să mă latre, nimeni nu ieșea la poartă.

- Mai locuiește cineva pe ulița asta sau sunt plecați cu toții-n străinătate?, strigai la un tânăr ce da să iasă dintr-o casă nou construită.

- De la noi nu-i nime’ plecat, îmi spuse privindu-mă mirat. Da’ parcă-ai fi de-a casei p-aici, că nici câinii nu te latră…

- A, da, pesemne că mă cunosc… Mă gândeam eu de ce tac.

- P-o vreme ca asta, oamenii stau la foc în casă… ori îs la servici, zise tânărul apropiindu-se. Apoi prinse a mă lămuri.

O bună parte din locuitorii cartierului de țigani din Rontău lucrează la serviciile de salubritate din Oradea și Sânmartin, alții, prin construcții, ceilalți mai dau o tură „p-afară”, se întorc, fac o pauză, rămân definitiv ori pleacă din nou. Alte treburi n-au. După patru ieșiri în străinătate și câțiva bănuți adunați, George Lucaciu, tânărul pe care tocmai l-am întâlnit, și-a construit o casă cu baie, bucătărie, două dormitoare, living și o centrală cu încălzire proprie, unde locuiește cu soția și cei doi copii ai săi. Din această toamnă a luat totul de la capăt. La cei 25 de ani ai săi învață acum pentru prima oară să scrie și să citească. S-a înscris în clasa întâi la Școala „A Doua Șansă”.

„E al naibii de greu, abia am trecut de bastonașe, da’ la tabla înmulțirii numai mă joc”, mărturisi fără jenă. Scuza lui George și a altora ca el, cum că n-au făcut școală la timpul potrivit pentru că părinții n-au avut posibilități materiale, stă și nu prea în picioare. Contactul cu occidentul pare să fi fost decisiv pentru toți tinerii acestei etnii.

„Vreau de lucru”

George a rămas orfan de mamă la vârsta de 13 ani. Doi frați mai mici au fost luați la orfelinat, fratele mai mare s-a însurat. Pe el, tatăl său, ciurdarul satului Rontău, l-a purtat la vaci. Nu s-a gândit nici o clipă că școala i-ar fi bună la ceva. Până la 18 ani, George n-a ieșit mai departe de Oradea. Într-o zi, o rudă de-a lor din Tinca, care lucra de câțiva ani în Italia, l-a luat cu el.

„Ne-am dus cu microbuzul de la Oradea până la Milano. Când am coborât, am rămas acolo țeapăn de uimire. Vărul meu mă tot trăgea de mânecă în direcția unde aveam de mers. Mie îmi umblau ochii ca niște girofare. Am văzut o gară foarte frumoasă, am văzut statuile, dar cel mai mult m-a emoționat o statuie cu doi îngeri care aveau aripile împreunate și peste care curgea o apă așa de curată… Am lucrat într-o hală de fructe. Eram plătit cu ziua, câștigam câte 45-50 de euro pe zi. Am stat patru luni, apoi mi s-a făcut dor de casă și de gașca mea de prieteni”, spuse tânărul. De la Milano, George s-a întors acasă cu două lucruri, imaginea statuii cu îngeri și prima dorință exprimată într-o limbă străină – „vreau de lucru”. Tânărul pronunță aceste cuvinte cu atâta apăsare de parcă ar fi fost strigătul întregului neam țigănesc.

Câștig pe limba mută

Banii pe care i-a câștigat în Italia i-a dat tatălui său și nu l-au mai interesat. Apoi a cunoscut-o pe Luminița, soția lui. S-a născut primul copil și au apărut responsabilitățile. S-a angajat la RER Ecologic în Oradea, și-a dat seama că banii-s puțini pentru un cap de familie, a participat la o grevă de protest și n-a ieșit prea bine după conflictul colectiv de muncă. În 2007, prin intermediul unui prieten, George ajunge să vândă ziare într-un oraș din Olanda.

„Era o agenție de presă care difuza ziare gratuit. Mi-au luat datele din buletin și mi-au dat o legitimație. În fiecare dimineață prietenul meu îmi plasa și mie câte un teanc de ziare. Nepricepând o iotă din această limbă, stăteam ca mutu’ câtu-i ziulica de mare pe stradă. Pe italieni îi mai înțelegeam ce vorbesc, dar pe ăștia… nici un cuvânt. Oamenii luau ziare, unii-mi lăsau câte ceva, alții nu. Da’ de regulă îmi cam lăsau. Stăteam într-o casă închiriată de prietenul meu și mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să adun câte ceva.”

După trei luni s-a întors acasă la familie și a început să lucreze cu ziua în construcții, la vilele și pensiunile din Băile 1 Mai.

Un an mai târziu, George pleacă în Franța la un unchi care avea cetățenie franceză și o proprietate la periferia Parisului. „Unchiul a făcut rost de caravane de la primărie și le-am așezat pe terenul lui. Cred că am fost vreo treizeci de membri, da’ numai din neamurile noastre. Am lucrat în zidărie, tencuieli și alte lucrări pe care le lua un prieten de-al meu care se descurca cu franceza. Eu n-aveam treabă, vorbeam numai cu el”.

Suflet bun, da’ traista-i goală

Din Franța, George s-a întors cu bani suficienți, încât și-a permis să-și construiască o casă. „Cât a costat?”, îl întreb. „Nu știu așa din cap, zise, numai dacă mă uit pe facturi. Proiectul l-am luat de la un prieten din Austria, e arhitect. Mi-a arătat mai multe, mi-a dat unul care mi-a plăcut mai mult. Încă n-am terminat, urmează să-i fac mansarda și să mai prelungesc livingul că-mi pare prea strâmt.”

După „ieșirile de afară”, tânărul a învățat să prețuiască banul, condițiile de viață pe care vrea să le aibă și mai cu seamă știe și poate să facă comparații.

„Acolo lucrezi mai din greu și mai mult timp, dar și banii-s mai mulți. Și dacă vii acasă rezolvi mai multe probleme cu ei. Acolo îți deschizi memoria, vezi cât se câștigă de greu. Pe de-o parte. Pe de alta, eu am lucrat ca om necalificat, dar când văd că unul cu școală, cu facultate, un doctor de exemplu, are salariu cam cât câștigam eu într-o săptămână la ziare în Olanda, mă întreb și io ce-i cu țara asta. Mi-e indiferent în ce țară trăiesc, numai să am cetățenie și un loc de muncă din care să-mi întrețin familia. Noi țiganii nu avem pământ, n-am moștenit averi care să ne lege de vreun loc anume. Așa-i din veșnicie. N-avem pretenții. Nouă întotdeauna ni s-au dat muncile de jos. Ai văzut vreun român care să măture strada? Nu. Eu cred că și aici, dacă s-ar plăti mai bine munca, dacă s-ar înființa o școală unde să învățăm diverse meserii și am fi un pic mai bine respectați, n-am avea nici un motiv să plecăm. Că și dincolo, dacă ajungem, tot de la zero trebuie să pornim. Că nu plecăm de aici cu nimic, nici școală, nici bani, n-avem nimic. Poate că de asta nu ne acceptă autoritățile străine”.

Cine-i om și cine… păcătos

„Dar cu cerșitul, George, cum vine treaba asta cu cerșitul?”, încercai să-l iscodesc.

„Cerșitul…” - repetă el cu un oftat adânc. „Numai Bunul Dumnezeu știe de ce ne-a lăsat așa. Sunt printre noi dintre ăia care trăiesc fără nici o speranță. Merg la tomberoane sau cerșesc pentru că mintea lor nu calculează. În sărăcie s-au născut și în sărăcie știu să trăiască. Afară, țiganii dinspre Ardeal încoace nu cerșesc, nici nu fură, doar cei din Regat s-ocupă cu din astea. Ș-apoi, să știi că românii fac mult mai multe rele. Ei se ocupă cu droguri, cu tâlhării. Străinii n-au nici o treabă cu noi. Italiencele sau franțuzoaicele se căsătoresc cu de-ai noștri, așa cum fac cu negrii sau cu marocanii, nu-i întreabă dacă-s țigani. În autobuze, se așează pe scaun lângă noi, indiferent dacă-i tânăr sau bătrân. Nu se feresc, așa cum fac românii. Nu ești jignit de nimeni, nu ești motiv de batjocură. Numai aici, la noi în țară, se face diferența…”.

Tânărul se opri fixându-și privirea pe ecranul televizorului. O cută adâncă-i apăru ca din senin pe frunte. „Știrile-s pline de crime, violuri și tâlhării”, reluă el discuția, „ai auzit de vreun țigan implicat în așa ceva? Recent au arătat o femeie care a luat soțul fiicei sale și se mândrea cu asta, pe un altul care și-a violat bunica că nu i-a lăsat nu știu ce moștenire, ai văzut vreun țigan să facă lucrurile astea? Ei sunt acuzați de furtișaguri mărunte. Și atunci te-ntreb pe tine: cine-i om și cine-i țigan? Cine-i mai păcătos în fața lui Dumnezeu?”.

Notă. În colonia de țigani din Rontău trăiesc peste 500 de suflete. Cartierul se află la marginea satului cu același nume, la circa 3 km de Oradea, în vecinătatea ștrandului cu valuri din Băile 1 Mai.

Autor: MARIANA GAVRILĂ