La cosit

În exclusivitate pentru Fermierul bihorean, îmbrăcat în străvechiul costum popular, păstrat cu sfințenie de la bunici, Costel Lucaciu a făcut o demonstrație de mânuire a coasei, la Hinchiriș, în satul său natal, chiar dacă este timișorean prin adopție.

Drept înainte, în zarea plumburie, coama Muntelui Codru Moma sprijină, parcă, cerul laolaltă cu crestele împădurite ale dealurilor din împrejur. Mai la vale, pe un pinten de colină, satul se zugrăvește ca un mușuroi uriaș, crescut din mărăcini. La intrare, pe lângă două cazane de pălincă urcă un drum de țară, pe vremuri neted vara și înglodat la prima ploaie, drumul acela dă în partea veche a satului Hinchiriș (Bihor), numită Dealul Mătișeștilor, locuit la începuturi, de câțiva haiduci din pădure. Acum, dealul acela-i în plin proces de modernizare. Primăria comunei Lazuri de Beiuș urmează să dea drumul apei în rețeaua de alimentare pentru locuințe, a făcut canalizarea și a întărit ulița pentru asfaltare.

După ce trece printre câteva case cu porți înalte din lemn și garduri din zapi ascuțiți la vârf, ulița coboară agale și se ridică iar șerpuind până la Vârful Dosului, cotind brusc pe deasupra Râpelor Bâzdânghii ca să dea apoi buzna în Calea Pădurii.

În zori de zi, când razele soarelui se conturau pe spinarea dealurilor arcuite ca niște valuri, un jeep vechi cu număr de UK și volanul pe dreapta, folosit probabil doar la muncile câmpului, s-a oprit în mijlocul drumului scrâșnind pietrișul de sub roți.

O coasă mușca, fără întreruperi, din iarba înaltă de vreo trei palme.

„'Mneață bună, Costel! Doamne, ajută!”, zise tânărul de la volanul mașinii cosașului.

„Bună să-ți fie inima și Doamne, ajută!”, răspunse Costel, întrerupând o clipă cântecul cuții pe tăișul coasei.

„Da' tare devreme te-ai mai trezit”, constată celălalt flăcău din mașină văzându-i tarlaua proaspăt cosită.

„Păi da, că dimineața se taie iarba mai bine, cât ține roua zorilor”, spuse bărbatul. Apoi înfipse iarăși tăișul coasei în covorul înflorat. Fraș... fraș... fraș... în urma lui Costel, iarba se așternea în brazde.

Iarba bună dă fânul de calitate

Băieții traseră jeep-ul la streșina unei păduri și începură să zumzăie, ca bondarii, din motocoase.

Costel avea o coasă veche rusească păstrată cu sfințenie de la părintele său. O pipăie cunoscător, își plimbă degetele aspre peste lama ei și-și zice în gând că ar trebui oleacă bătută ca să poată tăia bine cu ea. Se duse la capătul holdei și scoase din traista agățată într-un prun bătrân ciocanul, ileul și butucul. După ce îți pregăti locul la umbră, se așeză într-o rână pe un ștergar tesut de casă în război și cu sprijin în cotul stâng, puse codorișca pe genunchiul drept, sprijini marginea îngustă a coasei pe ileu și cu mâna dreaptă începu să aplice cu ciocanul lovituri ușoare pornind de la bază către vârf.

Vreo oră i-a luat lui Costel să bată coasa. În tot acest timp, băieții cu motocoasele au ras vreo patru iugăre bune de pajiște.

„Generația asta pro nu mai bate fierul rusesc, ci cumpără direct de la magazinele de grădinărit unelte moderne, nemțești sau chinezești”, zise bărbatul, ridicându-și pălăria de paie în semn de salut după ce flăcăii cu jeep-ul claxonară scurt de două ori în semn că și-au terminat treaba și pleacă acasă.

Niciodată, dar niciodată să nu uiți de unde ai plecat

„Pe meleagurile astea, cositul o fost dintotdeauna «meserie» de bază, fără munca asta oamenii nu puteau să trăiască, să-și țină animalele ca să aibă ce pune pe masă. Pe aici n-a trecut C.A.P.-ul, n-a fost colectivizare. Îmi aduc aminte, copil fiind, că vara, țarina noastră necooperativizată arăta ca o plapumă învâstrată cu holde înguste și lungi de grâu, porumb, ovăz și cartofi, iar în vremea aratului și culesului, băltea sub sudoarea oamenilor și a vitelor trudite pe deasupra ei. Pentru hinchirișeni, pământul era o datorie care, după ce s-au pomenit cu el, la început, ca un dar, trebuia muncit, așa cum erau, sănătoși sau bolnavi, firavi sau vânjoși. Dar și animalele trebuiau îngrijite ca pe niște zeități, fără de care nici pământul nu le mai putea da nimic și fără de care ar fi murit de mult. Părinții mei, Dumnezeu să-i odihnească, au avut întotdeauna grijă mare față de iarbă, uscatul fânului și strânsul în căpiță. Când iarba și fânul sunt bine lucrate atunci și vaca și oile îți dau lapte și brânză de cea mai bună calitate, îmi spunea tata. Toate muncile câmpului erau făcute la timpul potrivit: de exemplu, se începea cositul când sunau «clocoticii» în iarbă, atuncea-i semn că iarba-i coaptă. Învățătura asta o știu tot de la tata. Îmi povestea că pe vremuri să fii un cosaș vrednic, era o fală, te ținea lumea minte și când te însurai, dar și la petreceri. Era frumos când coseau mai mulți laolaltă. În clacă, tata întotdeauna a fost fruntea cosașilor și deschidea brazdă. Eu nu l-am moștenit, recunosc. Dar acuma, băieții ăștia își compară puterile cu capacitatea uneltelor și a rezervoarelor de benzină. E frumos și asta, dar parcă tot mai sănătos este să faci lucrurile așa după rânduiala aceea străveche”, povestește bărbatul cu voce așezată.

Costel Lucaciu trăiește la Timișoara de mai bine de trei decenii și este printre puținii orășeni din sat care se mai întorc atât de des la casa părintească. Singur sau cu familia nu ratează nici un weekend să nu plece din aglomerația urbană.

„Am învățat ceva de la părinții meu buni și dragi, că niciodată oriunde te va purta viața să nu uiți de unde ai plecat. Așa, oameni simpli de la țară, cum au fost ei mi-au transmis câteva lucruri importante pentru viață și anume: casa și pământul strămoșești niciodată nu se vând; respectă și la rândul tău vei fi respectat; omenia are mai mare valoare decât banii și dacă vrei să ai ceva trebuie să muncești. Eu îmi iubesc atât de mult locurile natale încât i-am spus soției și copilului meu că atunci când va fi să mor, pe mine să mă îngroape aici, unde m-am născut”, mărturisește Costel cu înțelepciunea unui om cu rădăcinile înfipte adânc în solul reavăn de la țară.

Tehnica cositului la Hinchiriș

Pentru toți cei care doresc să folosească această unealtă agricolă tradițională,vă prezentăm cele mai importante sfaturi primite de la Costel care, la rândul lui, le-a căpătat de la părintele său, Petre lui Bâc, cum îi spuneau localnicii: cum alegi, cum ascuți, dar mai cu seamă cum se bate o coasă manuală.

Mai întâi oferim o explicație științifică pentru cei care nu știu despre ce este vorba. Conform DEX: coasa este o unealtă agricolă alcătuită dintr-o lamă de oțel, arcuită, ascuțită în partea interioară a curburii, montată într-un mâner lung, de lemn, care se numește codorâște sau toporâște; se întrebuințează la cositul ierbii, al plantelor furajere și al unor cereale.

Coasa clasică se compune din două părți: - coada numită și toporișcă/codorișcă și coasa, partea metalică, activă. Prin urmare:

Cum ne alegem codorișca

Să fie dreaptă, fără noduri, crăpături, ușoară, iar mânerul acela din mijloc să fie bine prins, să nu joace în gaura special făcută în coada de lemn.

Costel precizează că toporișca/ codorâștea trebuie neapărat făcută din lemn de paltin. De altfel, paltinul era materia de bază folosită de regretatul instrumentist Dorel Codoban din Lazuri de Roșia, în făurirea celebrelor sale viori cu goarnă din Bihor.

Apoi, codorișca trebuie potrivită după utilizator, astfel mânerul de mijloc al cozii trebuie să fie la nivelul curelei, la burtă sau la spate, depinde unde este agățată teaca cuții, iar capătul toporiștei să fie la nivelul frunții sau maxim o palmă mai sus.

Cum alegem o coasă

Coasa ar trebui să fie din oțel călit și sunt de mai multe dimensiuni în funcție de înălțimea și experiența utilizatorului. Coase se găsesc la toate magazinele de grădinărit. De exemplu pe e-Mag sunt livrate acasă în trei zile de la comandă prin Fan curier.

Dar ar fi bine ca acela care o cumpără să meargă fain frumos la magazin și să verifice din exponatele expuse. Cum alegi o coasă bună? Se ține de partea de sus unde este tija de fier cu o mică umflătură (cui, parte care se numește și măsea) și se lovește ușor cu vârful coasei de podea (beton etc.) pentru a produce un sunet. O coasă de calitate va scoate un sunet mai ascuțit, cristalin și prelungit. Dacă sună ca o găleată sau oală spartă, coasa nu e bună.

Cum reglăm coasa manuală

Reglajul coasei este simplu. Se ridică coasa cu codorișca la nivelul solului. Se pune pe umăr în așa fel ca mânerul din mijloc să fie după ceafă, se ține cu mâna dreaptă codorișca, coasa fiind paralelă cu solul, se întinde mâna stângă astfel încât vârfurile degetelor să atingă vârful ascuțit al coasei.

În caz contrar se modifică unghiul dintre coadă și coasă. Mai exact, se bat definitiv icurile, atât cel care ține strâns tija de coadă/codorișcă cât și cel care se pune după reglajul unghiului. Dacă se vrea un unghi mai mare, se mărește distanța dintre vârfurile degetelor și vârful ascuțit al coasei, acesta se numește „la mare”.

De ce batem coasa

Baterea coasei este de fapt subțierea „gurii” coasei pe o porțiune cam de 10 mm adâncime pe lățimea coasei.

De ce nu se dă lama coasei prin polizor?  Costel spune că prin polizare se îndepărtează o porțiune de surplus de material, existând riscul decălirii gurii coasei. Prin batere se alungește materialul, coasa ține mai mult, suprafața respectivă ajungând să aibă duritatea maximă permisă de procentul de carbon din material.

Cum batem coasa

Ei, aici e o adevărată artă. Mulți se cred că știu să cosească, dar mai puțini știu să bată coasa. Pentru a bate coasa avem nevoie ciocan mic, ileu, butuc și un recipient cu un pic de apă. Ileul este de fapt o mică nicovală care se bate în butucul de lemn de formă conică în prealabil bătut în pământ.

În poziția semi culcat cu sprijin în cotul stâng, se pune coada/codorișca pe genunchiul drept, se ține cu mâna stângă marginea coasei-gura sprijinită pe ileu și cu mâna dreaptă se aplică cu ciocanul lovituri ușoare. Atenție! cu partea îngustă a ciocanului, nu cu colțul. Se cunosc două tipuri de batere. Unul când vârful ciocanului cade paralel cu lungul coasei pe marginea acesteia, în caz că se lovește prea tare există riscul ca marginea coasei să crape, lucru care nu este de dorit și doi - oblic, când ciocanul cade sub un unghi de 45 de grade față de lungimea coasei.

De ce se „înmoaie” ciocanul în apă și se bate „pe ud”? Pentru a nu se încălzi și a se decăli, spune Costel și pentru a nu aluneca ciocanul de pe coasă.

 La sfârșitul migăloasei lucrări, gura coasei trebuie să fie ca o lamă de bărbierit pe toată lungimea ei până la vârf.

Cum se ascute coasa

După ce am bătut coasa, urmează cutea. Cutea este o gresie de formă mai specială, care se ține într-un toc umplut pe jumătate cu apă, care la rândul său este agățat la brâu sau la spate. A da cute înseamnă ca să scoți gresia-cutea din teacă și să tragi cu ea de-a lungul coasei. Se ascute ori de câte ori este nevoie în vederea tăierii ierbii cu cât mai puțin efort. Cum se procedează? Se fixează toporișca în sol, coasa la nivelul feței este ținută cu mâna stângă, iar cu dreapta se trage cutea înmuiată în apă alternativ când pe o parte când pe alta a tăișului, dinspre coadă către vârf. Există mai multe poziții de a ascuți coasa. Asta depinde de îndemânarea fiecărui cosaș. De ce se ține cutea în apă?  Alunecă mai bine pe gura coasei, are aderență mai bună pe oțel, adică o ascute mai bine, un cosaș bun simte asta la mână. O coasă ascuțită bine nu trebuie să obosească cosașul.

Pentru cositul cerealelor, se fixează pe codoriștea coasei un semicerc format dintr-o nuia de alun verde care este arcuită între baza coasei și mânerul codoriștei. Se bat ambele capete în cuișoare pe codoriște. Semicercul format de nuiaua de alun are rolul de a aduna spicele tăiate de lama coasei la un loc, într-o brazdă, pentru a putea fi strânse mai ușor cu secera și legate în snopi.

În concluzie, după aplicarea acestor mici trucuri aflate de la Costel, la finalul unei zile de cosit, cu o pălincă la capătul holdei și o mândră care te așteaptă seara cu bucatele gătite într-un vârf de deal, cosașul nostru ar trebui să se simtă ca și după un exercițiu din sala de fitness. Bineînțeles, scopul unei săli de sport nu este acela de a te face să te simți confortabil. Cei care practică știu că trebuie să depună un anume efort. Așa că nu te aștepta să te simți la cositul manual ca într-un bar, ci mai degrabă ca într-o sală de sport.

(iunie 2018)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din iunie 2018.

Autor: MARIANA GAVRILĂ