Țiganii de lângă noi

„Aștileul este singura comună din județul Bihor care nu are nici un asistat social”, declara primarul Ionuț Lazăr la ultima ședință a colegiului prefectural desfășurată în luna mai la Aleșd. Afirmația a stârnit rumoare în rândul celor prezenți, întrebându-l cum a reușit performanța asta. „Simplu, le-a spus primarul. N-au venit la lucru și i-am tăiat de pe listă.”

Încerc să aflu cu ce se ocupă asistații din Aștileu lăsați fără ajutorul social chiar de către primarul lor.

O zi numai bună de lucru. Străbat o uliță țigănească. Nici picior de om. O antenă parabolică la fiecare ștreșină de casă și câte un câine la poartă.

- Mai locuiește cineva pe ulița asta sau sunt plecați cu toții-n străinătate?, strigai la un puști bine îmbrăcat cu o tunsoare modernă ce stătea sprijinit de o motocicletă roșie în curtea unei case.

- Părinții mei sunt în Spania, îmi spuse băiatul cu mândrie, butonând neîntrerupt un telefon mobil.

- Dar tu ce faci aici, de ce nu ești la școală?, întreb.

- Mie nu-mi place la școală, da’ nu-mi place deloc, mă înțelegi!

- Ei, lasă că vine taică-tu acasă și-ai să vezi cum zbori la școală, interveni o femeie din vecini, care tocmai ieși din casă cu un vraf de haine spălate. Da’ parcă-ai fi de-a casei p-aici, că nici câinii nu te latră…, îmi spuse privindu-mă mirată.

- A, da, pesemne că mă cunosc..., zic.

- Pe la ora asta oamenii îs la servici, îmi zise, auzindu-mi întrebarea. Apoi prinse a mă lămuri.

O bună parte din locuitorii cartierului de țigani din Aștileu, Cantina Veche - cum îi spun localnicii, lucrează la fabrica de încălțăminte Melania, alții, prin construcții, ceilalți mai dau o tură „p-afară”, se întorc, fac o pauză, rămân definitiv ori pleacă din nou. Visul bărbaților din colonie este să aibă mașină. Câțiva au deja, ceilalți trag la greu să obțină permisul de conducere.

Florica Lingurar, femeia pe care tocmai am întâlnit-o, lucrează la fabrica Melania împreună cu soțul. Primesc câte șase - șapte sute de lei pe lună fiecare, la care se adaugă indemnizația pentru copii.

Acum e în concediu. La cei 29 de ani, Florica urmează să aducă pe lume cel de-al optulea copil. O întreb dacă vecinii ei primesc ajutorul social de la Primărie, asta așa ca să verific spusele primarului.

- Da’ ce ajutor social să mai primească? Primarul ne-a băgat apă în casă, ne-a construit fundație pentru case... Și noi avem fundație de casă, uite aicea, săptămâna viitoarea aducem materialele și ne apucăm de construcție.

- Văd că voi aveți și mașină.

- Da, am dat pe ea o mie de lei, dar n-are motor. Da’ o să ne cumpărăm până ne luăm permisul.

În timp ce vorbeam noi, iese din casă fata cea mare, Florenția și fără să o întrebe nimeni se scuză că nu a fost la școală. Era clar că dormise mai mult în dimineața respectivă.

- Așa rău îmi pare că n-am ajuns la școală că am avut o lecție importantă. Azi trebuia să ne învețe cum să gătim o mâncare specială, zise puștoaica un pic jenată.

Visul fetei era să devină asistentă și să plece din colonie.

Afară nu-i mai ce-o fost

Ulița, până atunci pustie, se animase de puștani de vreo 3-4 anișori, toți cu telefoane mobile în mâini.

- Vezi casa aia albă de acolo?, îmi indică un băiețel. Acolo locuiesc eu, vii și la noi?, mă întrebă.

- Poftiți, intrați înăuntru, mă întâmpină o tânără simpatică, mama copilului, scuzându-se că erau pe jos vreo trei coji de castraveți, cum pregătise salată pentru cei mici. Scoase din dulap o față de pernă curată, o puse pe un scaun, iar două fetițe îl împinseră spre mine îndemnându-mă să iau loc. Mi-a povestit de-a fir în păr toată viața ei fără să mă întrebe nimic, nici cum mă cheamă și nici ce treabă am pe la ei.

Ana Maria Tăut are 28 de ani și patru copii. A lucrat și ea o vreme la fabrica de încălțăminte Melania, până s-a îmbolnăvit grav băiatul cel mare. A stat cu copilul în spital mai multe luni, perioadă în care i s-a desfăcut contractul de muncă. Anul trecut, împreună cu soțul, au decis să-și încerce și ei norocul în Spania.

- Am plecat cu niște cunoștințe de-ale noastre, care au mai fost acolo, la cules de fructe. Am avut de lucru câte o săptămână, iar trei am stat. Am primit într-adevăr câte 50 de euro pe zi fiecare, dar plăceam chirie 100 de euro pe lună. Chiar dacă stăteam mai mulți într-o casă, toți trebuia să plătim la fel. Vă dați seama că tot ce câștigam se ducea pe chirie și mâncare. După șapte luni ne-am întors acasă cu 500 de euro. Atât am putut strânge. Da’ să știți de la mine... nici afară nu-i mai ce-a fost odată, explică tânăra cu tristețe.

Contactul cu Occidentul pare să fi fost decisiv pentru Ana Maria. După ieșirea „afară”, tânăra a învățat să prețuiască ce are acasă, condițiile de viață pe care vrea să le aibă copiii ei și mai cu seamă știe că fără școală ești un nimeni în orice țară te-ai afla.

A pornit de-acasă doar cu speranța-n traistă și s-a întors cu bunuri de neprețuit: experiențe de viață, învățături de minte și prețuirea vetrei părintești.

Pentru că n-au dus cu ei nimic din ce i-ar fi interesat pe occidentali, nici școală, nici bani, nici alte bogății, Ana Maria spune că țiganii au început să fie hăituiți și alungați de peste tot precum câinii răi fără stăpân.

Țiganii lui Marcu

În comuna vecină, Măgești, la marginea satului Otiteag, la vreo 10 km în linie dreaptă de colonia din Aștileu, trăiesc țiganii lui Marcu. În urmă cu mai bine de o jumătate de secol, Marcu și soția lui au fost angajați să aibă grijă de porcii sătenilor. Au avut împreună opt copii. Cu timpul, Marcu și-a cumpărat o casă de la o familie din capătul satului, apoi copiii lui s-au căsătorit și au avut, la rândul lor, alții copii și s-au înmulțit până au ajuns să formeze o colonie cu peste 150 de suflete.

Acum, localnicii vorbesc de țiganii lui Marcu cu „așa plăcere” ca de căpițele de fân trăsnite în ziua de Sfântul Ilie.

Colonia-i ca o fortăreață. Câteva case mai răsărite cu acoperișuri nou-nouțe, pe margini, în interior, cocioabe și grajduri atât de înghesuite încât nici câinii nu-și fac veacul p-acolo. De jur - împrejurul coloniei, pe o rază de vreo trei kilometri, nimeni nu cultivă nimic. „A rămas imaș pentru caii țiganilor. Nu putem pune nimic în zona aceea că tot ne fură. Și de acasă ne fură, d-apăi dacă am cultiva ceva lângă ei”, mărturisi Cristian, un tânăr ce locuiește în casele din apropierea coloniei.

- Și cum faceți, vă păziți recoltele noapte de noapte?, îl întreb.

- Nu, numai ziua. Noaptea țiganii nu fură. Nu fură pentru că sunt superstițioși, adică le este urât să umble noaptea, spuse el văzându-mi nedumerirea. Și dacă moare cineva în sat, nu se apropie de casa aceea o lungă perioadă de timp.

Cristian mi-a povestit că prima dată când a fost în Italia și a văzut o livadă de piersici lângă o șosea, neîngrădită și nepăzită, și-a sunat toți conaționalii din zona italiană să vină să vadă minunea. „Era o șosea destul de circulată, da’ o mașină nu s-a oprit să ia cineva vreun fruct din livada respectivă”, ținu să-mi precizeze. Tinerii din sat vor să se dea o lege ca în Occident, în sensul în care, dacă îl prinzi pe careva pe proprietatea ta, să ai voie să-l împuști.

Dacă lucru, mă ia cu frezoane...

Câțiva copii se jucau într-o baltă formată în jurul unui furtun din care curgea apă continuu. Dau să intru în vorbă cu ei și... ca din senin, răsar în jurul meu vreo zece bărbați vânjoși și tot pe atâtea femei la fel de bine făcute cu părul strâns într-un coc discret la spate. Purtau haine sport și destul de curate, după cum nu mă așteptam eu să iasă din cocioabele acelea. Cu toții mă măsurau cu niște priviri ascuțite, aspre și mai tăioase ca lama de cuțit.

- De ce ai venit aici fără polițist?, mă întreabă aspru o femeie între două vârste, sau fără primar? continuă ea.

- Și dacă veneam cu primarul ce se întâmpla?, întreb.

- Dacă venea primarul vedea și el ce băltoacă-i aici, că nu mai putem lua apă.

- De ce așteptați voi după primar, văd că aveți căruțe și cai frumoși, de ce nu aduceți niște pietriș?, zic.

- O să ne-aducem și-o să ne băgăm și apă-n casă, ca cei de la Aștileu, o să vedeți, spuse femeia ridicând amenințător degetul arătător.

- Pot să vă fac o poză?, întreb mulțimea.

- Nuuu, săriră toți. O mai fost odată p-aici o domniță, ca dumneata, cu niște domni și ne-o promis că dacă-i lăsăm să ne facă poze ne-aduc haine, mâncare, scânduri să ne facem case. Ne-o făcut poze și-au adus pe dracu. Au luat ei toți banii pe ajutoarele care trebuiau să ajungă la noi, explică un bărbat.

- Uitați care-i treaba , le spun. Eu nu vă promit și nici nu vă dau absolut nimic. Asta așa, ca să fim bine înțeleși de la început. Am venit la voi doar ca să văd cum trăiți.

- Trăim ca vai de mama noastră, rosti sec un tânăr pe un ton atât de agresiv încât nu-și permitea nici să se plângă.

- Dar vrei să muncești, nu?, îl întreb. Aia e cel mai important, dacă vrei să muncești.

- Nu!, zise

- Nu vrei să muncești?

- Nu, că nu știu, nu mă descurc!

- Nici la săpat nu te bagi?, insist.

- Nu pot.

- Nu poți? De ce nu poți? Ești bolnav?

- Nu!, răspunse.

- Dar voi de ce nu cultivați ceva în jurul casei, o ceapă, niște cartofi... Nu aveți nici măcar o găină în toată colonia, întreb apropiindu-mă de grupul de femei.

- Să ce...? Doamnă, dacă noi punem ceva, tăt ne fură, zise o tânără.

- Cine vă fură pe voi?, întreb uimită.

- Ai noștri. Dacă încerci să pui ceva, dispare tot ce-ai muncit degeaba, mă lămuri ea.

- Da’ până la urmă, voi din ce trăiți?

- Din sociale, doamnă, din sociale. Io iau două milioane, adică două sute de lei, că-s singur, da’ el ia păstă patru că are mai mulți copii, depinde de fiecare, spuse un bărbat.

- Și mergeți să vă faceți orele alea de lucru la Primărie?, întreb.

- Daaa, strigară toți.

- Al meu bărbat n-a fost, îmi zise cu voce înceată tânăra cu care tocmai vorbisem.

- De ce?, întreb discret.

- El îi mai leneș.

- Tu ai fost?

- Am fost o dată.

- Și?, insist.

- Mi s-o făcut rău!, zise.

- Ce te-a pus să faci?, o întreb.

- Să dau cu mătura p-acolo.

- Și de la mătură...?!?, zic.

- Da, că nu pot să muncesc! Mă ia capul, mă ia cu frezoane...

- Dar celelalte femei?

- Nici ele nu merg, vezi-ți de treabă, răspunse tânăra.

Între timp, pe drumul de lângă colonie, un localnic se întorcea cu mașina de la câmp. Un puști îi șterpeli rapid lopata din remorcă. Șoferul opri, dar nu îndrăzni să coboare. Într-o fracțiune de secundă, mașina-i fu înconjurată ca de o haită de lupi flămânzi. După câteva minute bune în care omul încerca să negocieze ceva cu cei prezenți, din colonie ieși un bătrân, mai firav la trup, cu o pălărie pe cap. În fața lui mulțimea se dădu la o parte. După o scurtă discuție între cei doi, lopata localnicului îi fu aruncată-n remorcă.

- Știți ce spun polițiștii și autoritățile despre voi? Spun că sunteți cei mai periculoși țigani din zonă, le zic câtorva bărbați care rămăseseră în preajma mea, privind întâmplarea tolăniți pe iarbă.

- Da, asta așa îi, sări unul ca ars în picioare.

- Aici nu pune nime picioru fără acordu nost, se ridică altul, scoțându-și pieptul în față.

Bărbații care au rămas pe jos începură să tragă de pantalonii celor doi vorbitori, să-i facă de rușine și de aici se luară la harță. Oameni în toată firea se fugăreau unii pe alții pe câmp înjurându-se de mama... focului, pe limba lor.

Tăcut, stând tot timpul deoparte, atent la ce se spune, un bărbat la vreo 35 de ani, cu ochii verzi ca iarba, se apropie de mine și, cu o voce calculată, dar aspră, îmi dădu de înțeles că ar fi timpul să părăsesc zona. „El e Paul, îi bulibașa noastru”, mă lămuri un tânăr.

- Iertați-ne că suntem c-am... proști. Aștia n-au văzut o sală de clasă în viața lor, îmi spuse Paul, bulibașa, destul de jenat, conducându-mă pe drum spre mașină.

- Dacă îmi dați cinci lei vă las să-mi faceți o poză!, strigă un tânăr fugind spre noi din urmă.

- Am spus nu, nu rămâne, se răsti la el bulibașa. Dacă n-ar fi ajutorul acela de la stat, ăștia ar fi muritori de foame, ținu tânărul bulibașă să-mi spună. Pe lângă ajutorul social, Paul își mai întregea venitul făcând comerț cu cai.

- Și dacă vă taie ajutorul social?, întreb. Știți că la Aștileu primarul nu le mai dă niciun leu.

- Da, dar primarul lor le-a făcut case, veni răspunsul.

Paul are opt clase și din discuții am aflat că e cam singurul cu școală din întreaga colonie. Ceilalți nu știu nici să scrie nici să citească și nici copiii lor n-au fost măcar o dată la școală. Nici unul nu s-a gândit vreodată să plece în străinătate. Au fost despărțiți de familie doar cu forța. Au ajuns la pușcărie pe rând și s-au întors de acolo îmbătrâniți înainte de vreme și mai înrăiți.

Pe strada principală din Otiteag, două femei se îndreptau spre colonie cu câte două sacoșe pline fiecare.

- De unde veniți așa încărcate?, le întreb.

- De la ABC-ul din sat, îmi aruncă una grăbind pasul.

- De la ABC pe dracu, zise un domn dintr-o mașină. Astea au prins la careva vreo ușă deschisă și s-au autoservit.

Din cele văzute și auzite se pare că urmașii lui Marcu din Otiteag manifestă un entuziasm atât de molipsitor și trăgător spre odihnă încât bărbații umblă după lucru precum necuratul după apa sfințită, iar tinerii par și mai sârguincioși în a nu face nimic încât toată ziulica taie frunză la câini. Nici țigăncile nu au o misiune importantă în colonie. Cum nu sunt obligate să-și ducă pruncii la școală, nu trebuie să se trezească în fiecare zi înainte de ora opt.

(iunie 2017)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din iunie 2017.

Autor: MARIANA GAVRILĂ