Poftiți la Pomezeu!
În comuna Pomezeu poți să petreci un sfârșit de săptămână „de vis”! Te cazezi într-una din casele localnicilor sau la una dintre pensiuni; bei una dintre cele mai celebre pălinci din România; mănânci mâncare tradițională românească, inclusiv la fel de celebrele plăcinte „pe sferie”. Vizitezi ruinele cetății medievale, bisericile din lemn, casele tradiționale, conacul și mormântul „Dobsa Lajos”, peștera, moara de apă sau izvorul mezotermal și te plimbi pe cheile brăzdate de Valea Videi-Dobrești-Răcaș sau prin pădurea de castan comestibil. Pentru „delicatese”, în funcție de anotimp, dai iama prin pitoancele, gălbiorii și iuțarii de care sunt pline pădurile din zonă sau vizitezi una dintre multele stâne, stupine sau pălincării. Amatorii de vânătoare și pescuit au la dispoziție unul dintre cele mai bine populate fonduri, respectiv râul Vida. Comuna are și centru medical de permanență.
„Veniți pentru un sfârșit de săptămână la noi și, suntem siguri, veți reveni ori de câte ori vă lasă bateriile. Intrați pe pomezeu.probihor.ro și aflați mai multe. Vii, reînvii, revii! Poftiți la Pomezeu!”, sună invitația primarului comunei, Ioan Șora.
N-ai zice, la o primă vedere, că în deschiderea aceea neînchipuit de largă, cu orizonturi rotunde și blânde s-ar afla atâtea așezări umane. Opt sate: Coșdeni, Câmpani, Hidiș, Pomezeu, Sitani, Spinuș, Vălani și Lacul Sărat, desfășurate până la ștreșina pădurii pe un relief ondulat străjuit la orizonturi de dealurile Văcărețului, Osoiu, vârful Tăieturii, Chicera și Pomezeu. Toate se află acolo, parcă, de la facerea lumii.
În toate aceste așezări, înmănunchiate administrativ în comuna Pomezeu, oamenii locului trăiesc și astăzi poveștile legate de pământ, de roadele lui smulse cu multă sudoare. „Noi trăim din agricultură. Oameni gospodari, muncitori, cum îți ari așa mănânci”, spune Viorel Pantea, pensionar din Coșdeni. De altfel, Pomezeu este printre puținele comune în care tot al patrulea locuitor are în curte câte un tractor.
Pe lângă hărnicie, pomezanii se mândresc și cu arta de a prepara o licoare bahică, despre care zic ei că-i unică în țară. Nu pretind c-au pus ei coada la prună, dar țin la pălinca lor ca la vatra străbună. „Căldare, borhod, vodcă, fățătură, 50-52 de grade, mărgele” - acestea sunt cuvintele-cheie ale celor patru pălincari din Pomezeu. Care, toamna, stau ore întregi lângă cazanele din care ies la propriu aburi de alcool și au pălincă la discreție... „Pălinca de Pomezeu e cunoscută și recunoscută în toată România. La fel de celebră este și rețeta tradițională de gâscă «la jar», care se prepară și mănâncă în timpul «fierberii»”, se laudă primarul în gura mare. „Oricine trece pe aici, de la străinii călători, la făcătorii legilor în țară, un deț de pălincă, nu se sfiiesc, nici unii nici alții, să bea ori să ceară”, argumentează edilul.
De altfel, cu cinci decenii în urmă, bunăoară - așa cum stă consemnat în Registrul de recensământ din anul 1970 (pe vremea comuniștilor) - în Pomezeu existau patru mori de măcinat grâu și șase cazane de pălincă. Dacă morăritul a pierit de mult, rânduiala pălincii nu dă semne c-ar vrea să dispară.
Drumul pâinii
Din moși-strămoși, oamenii satelor înșirate de-a lungul râului Vida au întors pământul pe toate fețele ca să scoată din el măcar cât au băgat. Au tras brazdă și au semănat întâia oară pe spinarea dealurilor din împrejurimi. Terenurile mănoase de la șes, de-a dreapta și de-a stânga văii au fost mai tot timpul ocupate, întâi de grofii unguri Dobsa Lajos, L. Toth, frații Bela și Karoly Szitany și emirul Inghemar Suleiman, iar mai apoi au fost băgate în CAP-uri. Bătrânii povestesc că, pe timpuri, ca să poată supravețui condițiilor vitrege, țăranii își încărcau căruțele cu poame (mere, pere, prune) și plecau până în Banat de unde se întorceau cu cereale. „Pe vremuri era mult pomet pe meleagurile astea”, spun sătenii. După ce și-au mai desțelenit din terenurile împădurite, oamenii n-au mai plecat cu fructe la câmpie. În vremea lucrului, pământul acela arid băltea sub sudoarea oamenilor și a vitelor trudite pe deasupra lui. Ca să poată ara un hat (holdă) prindeau la jug și câte șase boi odată, dar și vacile erau puse la tracțiune. De cele mai multe ori, muncile lor agricole erau întârziate pentru că, mai întâi, trebuiau să execute zilele de robotă (de lucru) în contul obligațiilor stabilite de stăpânii locului.
„La vremea aratului, în curtea conacului lui Dopsa erau pregătite câte 100 de juguri. Țăranii și cu animalele lor intrau cu toții în brazdă deodată”, confirmă Viorel Pantea, povestitorul din Coșdeni, care știe atâtea întâmplări că nu te mai saturi să-l asculți.
Dintre toate lucrările agricole, semănatul grâului și seceratul au avut fiecare câte un ritual aparte, păstrate până aproape de zilele noastre.
Drumul pâinii începea cu semănatul grâului cu mâna, prin azvârlirea semințelor dintr-un sac legat după gât cu o sfoară și era strict o treabă bărbatească. Acesta trebuia să îndeplinească anumite ritualuri și să aibă trupul și sufletul curate. În sacul cu sămânță se puneau câteva boage de grâu din cununa împletită la seceriș (mana sau rodul grâului) care se păstra la grinda casei.
Ziua secerișului începea prin frecarea spicului în palme și se încheia după ce țăranii se aplecau să ia de pe jos și ultimul pai rămas după cosașii tocmiți cu ziua. În luna lui „cuptor”, până la răsăritul soarelui, pe rouă, se făceau „legătorile” din tulpini de grâu smulse din rădăcină. Pe la prânz, când spicele erau suficient de uscate, începea seceratul într-o formație de trei-patru persoane: cosașul, femeia care „polonea” grâul în snopi (mănunchi), o persoană care întindea legătorile (de regulă era un copil) și un bărbat care lega snopii. Seara se adunau snopii și se așezau în cruci. Mai întâi se punea un snop numit „popă”, cu spicile îndreptate spre apus, peste care se clădeau ceilalți sub formă de cruce cu spicele spre interior, iar în vârf se așeaza alt „popă” cu spicele spre răsărit. După ce grâul era transportat cu care în „aria satului” unde se clădea „în stog”, de regulă rotund, cu spicele în interior pentru a fi ferite de ploaie, se aștepta momentul în care proprietarul era anunțat că batoza se apropia de stogul lui. Pentru treierat era o organizare desăvârșită între vecini sau rude: un bărbat urca pe stog și arunca snopii deasupra batozei; o femeie îi ridica pe verticală și le tăia legătorile cu un cuțit special asemănător cosorului dacic; un alt bărbat îi lua în mâini și cu o legănare a brațelor îi slobozea în coșul batozei. Jos așteptau alții, unul care veghea sacii unde curgea grâul și ceilalți separau pleava și clădeau „jirezile” de paie.
Tâlharii de cai
Prin puterea plantelor de leac ori invocând puterea sfintei cruci și a Maicii Sfinte, oamenii locului au învățat singuri cum să țină la distanță bolile și să se apere de forțele malefice. Doar împotriva tâlharilor și a autorităților nedrepte n-au găsit un leac de apărare.
„În zona asta au fost niște tâlhari foarte bine organizați. Hoții acționau mai mult la drumul mare, pe Dealul Bitii. Cei mai cunoscuți de la noi au fost Chiucu și Ricu care lucrau mână-n mână cu tâlharii de la Vadu Crișului. Furau boii și caii chiar și din grajdurile oamenilor și-i plasau ortacilor lor să-i vândă la Vadu Crișului. Tâlharii din Vad furau animalele de la sătenii de acolo și le dădeau la ai noști să le vândă în târgul din Beiuș și astfel se pierdea urma”, relatează povestitorul nostru din Coșdeni. Bătrânul spune că tâlharii din vermurile acelea nu furau niciodată de la boieri pentru că aceștia aveau arme și se temeau că-i împușcă. O singură dată, Chiucu ar fi șterpelit o pereche de hamuri de pe proprietatea lui Suleiman, dar, de frică că-l prinde, ar fi aruncat-o într-o peșteră.
Se pare că descântele de vindecare și ritualurile de alungare a celor necurate s-au stins odată cu bătrânii satelor care le mai cunoșteau rostul. Așa se face că în satul Sitani există și astăzi o casă veche de peste 150 de ani despre care sătenii spun că „acolo locuiește dracu”. Ei povestesc că, după ce a murit proprietara, o bătrânică, acolo cineva ar fi ascuns o comoară, unii zic că ar fi o ladă cu bani și că de atunci nimeni nu se mai poate apropia de casă. Un localnic a fost odată să repare un colț de ștreșină căzut de la un vânt și a povestit că, la un moment dat, ar fi venit la el o creatură care l-a întrebat răstit ce face acolo. Omul speriat i-a spus că vrea doar să îndrepte ștreșina, nimic mai mult. „Bine, bine atunci”, i-ar fi zis creatura pe un ton mai blând. Primarul comunei promite că plătește el toate lucrările de demolare dacă se găsește cineva dispus să dărâme casa bântuită.
Prin proiectul „Poftiți la Pomezeu!”, Primăria a realizat primul recensământ turistic din țară. Baza de date rezultată - în fapt, un centru virtual de informare turistică - a fost postată pe internet și oferă informații complete despre fiecare obiectiv turistic, din fiecare localitate în parte, de la Conacul lui Dopsa din Coșdeni, la Cetatea Korniș din Pomezeu, până la peștera Muhuchii din Lacul Sărat. De altfel, și peștera ca și celelalte obiective turistice poartă numele unui personaj real. Acolo a locuit Muhuca și toată familia lui, un om al pădurii, asemănător oarecum cu personajul Yeti din filme. Oamenii n-au avut privilegiul să se întâlnească cu el decât foarte rar. Odată, a coborât Muhuca de sus, de la peștera lui și s-a dus la moară să cumpere un sac de grâu. Văzându-l, boierul i-a spus: „Vezi sacul acela d-acolo? Are o sută de kile de grâu. Dacă îl iei cu dinții și îl pui pe cântar, e al tău.”
Spre mirarea sătenilor care se strânseseră grămadă să vadă minunea, Muhuca a apucat sacul cu dinții și l-a dus până pe cântar.
Proiectul „Poftiți la Pomezeu!” este derulat de Asociația Culturală D’ART Oradea, cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Bihor (Direcția de Dezvoltare și Implementare Proiecte) și al Primăriei și Consiliului Local Pomezeu.
(iulie 2018)
Autor: MARIANA GAVRILĂ
