Patru simboluri sacre pe stema țării

Semnificația spirituală a celor patru simboluri heraldice majore care apar pe stema de stat a României – BOURUL, LEUL, VULTURUL ȘI CRUCEA

Experții în heraldică susțin că prezența vulturului și a crucii, inițial redată separat, apoi ținută în cioc de vultur, ar avea legătură cu așezarea geografică a țării și cu eventualitatea unei victorii a strămoșilor noștri creștini asupra popoarelor migratoare.

Nimeni n-a cutezat însă să facă o legătură clară, explicită, între cele patru principii divine ale suveranității noastre naționale.

Or, este binecunoscut faptul că pentru toate popoarele lumii stema țării – semnul heraldic suprem – are o importanță majoră. Imaginile care o compun evocă istoria țării, prin intermediul ei tradiția rămâne veșnic vie, iar semnificația ei trezește sentimentul național.

În multe steme naționale, elementele constitutive sunt fidele trecutului istoric național, fiind recunoscute unanim de toți cetățenii. Asemenea simboluri nobile nu sunt fundamentate doar prin legi și decrete. Ele sunt, în aceeași măsură, chintesența idealurilor și aspirațiilor cetățenilor, dar, mai ales, transmise din generație în generație, reflectă pentru state cu veche tradiție, cum este și cazul Principatelor Române, simbolurile legendare ale începuturilor lor istorice.

Pornind de la atestarea documentară a stemei de stat a țării din 1368, până la stema sigilară din 1579 a domnitorului Petru Cercel, de la Mihai Viteazul și urmașii săi direcți până la domnitorii fanarioți ai secolului al XVIII-lea, simbolurile suveranității naționale sunt reprezentate de cele patru elemente majore - BOURUL, LEUL, VULTURUL și CRUCEA. Ele sunt prezentate separat pe stemele provinciilor românești până la Marea Unire. La 23 iunie 1921, pe baza propunerilor Comisiei Consultative Heraldice, Parlamentul votează legea privind noua stemă a României Mari. Alăturarea simbolurilor celor trei provincii, Moldova, Țara Românească și Transilvania, formează întregirea spirituală a neamului românesc.

În toate tradițiile mistice ale lumii, taurul, leul, vulturul și crucea (omul universal, îngerul), reprezintă întregul sau Roata Lumii. Precizăm că bourul, emblema moldavă, poartă semnificațiile simbolice ale taurului. Boul, în varianta modernă, este considerat un animal „pe placul lui Dumnezeu”.

În astrologie, Crucea Fixă este alcătuită din cele patru semne care sunt amintite și în Biblie, de pildă în viziunile lui Enoh. Ele apar și în Sfinxul din Egipt - o ființă cu trup de taur, gheare și coadă de leu, aripi de vultur și chip de om.

Cei patru evangheliști sunt prezentați în iconografia creștină ca având fiecare câte unul din aceste simboluri: Marcu – taurul; Matei - îngerul; Luca – leul și Ioan - vulturul.

În antichitate, TAURUL semnifica încarnarea Divinităților cerului pe pământ, puterea de a învinge și stăpâni forțele răului de pe acest tărâm. Regele egiptean Osiris, considerat ca fiind primul pământean care a propovăduit învierea și viața de apoi, este reprezentat și el de acest simbol sacru.

Leul – înțelepciunea divină

Pe lângă prezența sa pe emblema țării, leul, un animal inexistent în arealul geografic al României, a dat numele monedei naționale a țării.

Spre a înțelege pe deplin ce semnificație simbolică are leul, trebuie cercetate misterele antice și straniul simbolism care li se asociază, mistere la care nu participau decât inițiații.

În sensul absolut, leul înseamnă forța adevărului divin!

De aceea, ISUS a fost numit „LEUL din tribul lui Iuda”.

Când profetul Daniel a văzut un leu înaripat ieșind din mare, el a văzut reprezentarea simbolică a unei Ere Noi, în cursul căreia Adevărul Divin al CUVÂNTULUI se pregătea să cucerească un nou domeniu spiritual. Leul exprimă curajul celui care este pătruns de Adevărul Divin. Cei care trăiesc în Adevărul Divin al Cuvântului sunt asemenea unui leu, chiar dacă nu posedă decât forța fizică a unui miel.

Neofiții Egiptului antic care îndurau cu succes probele inițierii cultului lui Mithra erau numiți „lei” și erau însemnați pe frunte cu Crucea Egipteană (numele Mitra înseamnă „Soarele nebiruit”, se presupune că s-ar fi născut dintr-o peșteră, pe 25 decembrie).

Însuși Mithra era reprezentat adesea cu un cap de leu și două perechi de aripi.

În epoca aceea, în noua cetate sfântă, în jurul Faraonului au venit să trăiască marile spirite ale vremii, toți cei care au luat parte la uriașa lucrare ce urma să transforme complet o întreagă lume și să o elibereze de falsele învățături.

Faraonul era numit „Regele”, „Ra”, „Soarele”. Aceasta dovedește înalta sa poziție în Confreria Binelui, a ființelor venite din stele spre a se consacra salvării planetei! Oamenii recunoșteau că el era „Glasul lui Dumnezeu”.

Mai târziu în istorie, omenirea a fost supusă autorității unor creaturi inferioare, împărații romani și regii cruzi din statele vasale. Singurul templu autorizat să-și exercite cultul în Teba a fost Templul lui Isis.

Soarele care strălucește deasupra leului a fost considerat simbol al puterii și al conducerii.

Preoții egipteni, în majoritatea ceremoniilor, erau înveșmântați în piei de leu și aveau ca simbol marele disc solar, Soarele fiind onorat ca o divinitate apărută din constelația Leului.

În vechime, coroana solară era reprezentată sub forma coamei de leu, amintind subtil că solstițiul de vară are loc în semnul Leului, Leul Ceresc.

Inițiatorii misterelor egiptene erau numiți uneori lei sau pantere. Leul era emisarul Soarelui, simbolizând lumina, adevărul regenerator.

Alegoriile întreținute și transmise prin mistere (una dintre ele reprezentând un leu deschizând o carte secretă) înseamnă că puterea solară deschide învelișul semințelor și eliberează, astfel, viața spirituală închisă înăuntru.

Cei din vechime mai credeau că leul doarme cu ochii deschiși și, din acest motiv, acest animal a fost ales ca simbol al vigilenței.

Imaginea leului așezată deasupra portalurilor și la intrările unor case reprezenta emblema protecției. De aceea, deasupra comorilor îngropate, au fost ridicate statui de lei.

Leul simbolizează Înțelepciunea secretă (regele Solomon a fost adesea simbolizat sub formă de leu); pentru a învinge această sălbăticiune, trebuie să ai o astfel de înțelepciune. Să amintim de Samson și Hercule, au fost amândoi învingători ai Leului.

Leul reprezintă, unul din cele „patru unghiuri” ale Creațiunii.

Vulturul – legătura cu divinul

Din punct de vedere șamanic, vulturul semnifică vederea dintr-o perspectivă mai largă, el reprezintă viziunea, claritatea, zborul sufletului deasupra piedicilor materiale, trupești. Pentru un șaman, vulturul este o pasăre sacră, face parte din animalele lui de putere, care îl poate duce pe cele mai înalte nivele ale percepției spirituale.

Vulturul simbolizează puterea Marelui Spirit, legătura cu divinul. El reprezintă capacitatea de a trăi în lumea Spiritului, la înălțime, de unde poate vedea atât ansamblul, cât și detaliul, rămânând însă în același timp conectat și echilibrat la nivelul lumii terestre. Penele sale sunt considerate sacre, șamanii le folosesc de secole pentru vindecare, pentru a curăța sistemul auric de diverse impurități.

Pentru inițiații antichității, vulturul reprezenta starea de grație obținută prin străduință, înțelegere și încercări de viață, care arăta fiecăruia în ce consta adevărata sa putere. Puterea vulturului reamintește fiecăruia despre faptul că în viață se întâmplă să fie nevoit să coboare până în văile cele mai adânci, de unde va trebui să învețe să se ridice în zbor singur deasupra culmilor celor mai înalte, având încredere în legătura cu divinul.

Numai astfel, numai trecând prin încercările pe care i le pune în față viața, un inițiat putea câștiga dreptul de a folosi esența și simbolul vulturului.

Vulturul – folosit ca totem personal - reprezintă un semn al legăturii cu aerul. Aerul este elementul mental, iar mentalul cel mai înalt este accesibil vulturului.

Vulturul aduce iluminarea, atunci când omul s-a pierdut printre cețurile și umbrele trecutului sau în alte realități care îl împiedică să vadă calea dreaptă către Creatorul său. Exemplul vulturului este acela de a fi liber, de a învăța să trăiești asemeni sălbăticiunilor cerului, fără griji, fără constrângeri și fără teamă.

Crucea – protecția divină

Crucea reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri spirituale ale umanității, fiind folosită din timpuri antice. La noi în țară, semnul crucii a fost descoperit pe un vas aparținând culturii Cucuteni, o civilizație care a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egiptul Antic. Cele două linii perpendiculare trasate de diametrele unui cerc sau de axele unui pătrat formează o cruce, simbolul geometric cel mai general. În toate tradițiile, ea reprezintă Omul universal.

Crucea este cea care protejează tainele sfinte.

În semnul Crucii se întâlnesc cerul și pământul, se amestecă timpul și spațiul. Crucea este comunicarea dintre cer și pământ.

Trebuie, însă, făcută o distincție clară între crucea patimilor lui Cristos – adică Crucifixul –, care este un instrument de tortură și supliciu, și Sfânta Cruce, reprezentată în semnul heraldic din stema țării noastre.

Primii creștini n-au considerat crucea pe care a murit Isus ca un simbol al virtuții, ci mai degrabă ca „lemnul blestemat”, un mijloc al morții și al „rușinii” (Evrei 12:2).

Primul simbol creștin a fost peștele.

În primele două secole ale creștinismului, Crucifixul nici măcar nu era folosit în iconologia creștină, deoarece el descrie o metodă crudă și barbară de execuție publică a celor mai mari răufăcători.

Crucea a ajuns să fie considerată ca simbol creștin doar din momentul în care creștinismul a început să fie păgânizat (sau, așa cum preferă unii, păgânismul a fost creștinizat). În anul 431 s-au introdus crucile în biserici și în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât prin 586. În secolul 6, imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma. Nu li s-a cerut caselor particulare să posede cruce decât începând cu al doilea Conciliu din Efes.

(noiembrie 2018)

Autor: MARIANA GAVRILĂ