Întoarcerea în Eden

Tot mai mulți români au curaj să spună la revedere orașului și să se mute la țară, mânați de dorința de a trăi în natură, liberi și fericiți. Chiar dacă uneori realitatea e mai prejos decât visul, ei nu regretă pasul făcut.

Peste comuna bihoreană Roșia s-a așezat, din nou, aceeași toamnă milenară, verde-ruginie. Peșterile din cătunul Runcu adăpostesc în adâncul lor urme de pas de om vechi de patruzeci de mii de ani, bijuterii din aur și bronz ale unor conducători de acum cinci-șase mii de ani și cele mai frumoase cristale transparente de calcit. La suprafață, însă, pământul mustește în continuare de sudoarea oamenilor și a vitelor muncite pe deasupra lui.

 În zori de zi, când umbrele nopții se stingeau încet în ochiurile dolinelor seculare, un car tras de boi urca agale pe drumul de piatră ce leagă cele douăsprezece gospodării răsfirate ici-colo peste dealul Runcu. O coasă mușca, fără întreruperi, din iarba înaltă de vreo două palme.

„’Mneața bună, baciu’ Pătru! Doamne, ajută!” - zise omul din căruță.

„Bună să-ți fie inima și Doamne, ajută!”, răspunse bătrânul, întrerupând o clipă cântecul cuții pe tăișul coasei.

„Da’ tare devreme te-ai mai trezit.”

„Păi da, că amu, cât ține roua zorilor, se taie iarba mai bine”, spuse Petru. Apoi, înfipse iarăși gura coasei în covorul înflorat. Frâș… frâș… frâș… Se oprea din când în când, ascuțea tăișul și continua. În urma bătrânului Petru, otava se ofilea în brazde.

Liberi și fericiți

Pe terasa unei case din lemn, pictorița Angela Szabo așteaptă răsăritul soarelui în fața unui ibric de cafea aburind. Vorbește cu ochii pierduți pe pajiștile umezite de rouă.

„Aici, oamenii au o rânduiala a lor, la fel ca și natura. Așa cum știu că vine noaptea după zi sau iese soarele după ploaie, tot așa știu să-și rânduiască munca, traiul și întreaga viață. E drept ca unii încă mai ară pământul cu plugul din lemn, seceră grâul tot cu coasa, trudesc pământul cu mâinile goale, cum s-ar spune, însă, în ciuda condițiilor aspre, au o sănătate și-o poftă de viață de invidiat. Găsești la ei o bunătate și-o căldură sufletească care nu pot fi date decât de viața lor curată de oameni liberi. Nu-s bogați, dar nici nu am văzut pe vreunul hapsân după bani. Vin să-ți dea o mână de ajutor fără să-i chemi. Sunt calmi, și pe lângă oricine treci, îți spune o vorbă bună și te salută cu «Doamne ajută»”.

Angela a renunțat definitiv la străzile asfaltate. S-a mutat în cătunul Runcu, împreună cu soțul ei. Până la vârsta de 30 de ani, Angela și Dezideriu Szabo au trăit în oraș. Ea la Cluj, el la Timișoara. Ea profesoară de arte plastice, el absolvent al Facultății de Mediu. Amândoi au o pasiune comună, speologia, care i-a și unit de altfel. Pașii li s-au intersectat prima dată în peșterile din cătunul Runcu.

„Când am fost prima oară aici, nu m-am gândit nici o clipă că, nu peste mult timp, am să-mi ridic casa chiar în vecinătatea peșterii cu cei mai vechi pași omenești din lume”.

Soții Szabo au renunțat la lumea urbană și la condițiile de la oraș, nu din vreo constrângere socială, ci, pur și simplu, au descoperit că viața poate fi trăită și altfel. Și-au găsit alte valori. Decizia a venit ca o străfulgerare.

„Am avut un moment de luciditate, când ne-am găsit alte valori, alte scopuri în viață. Ne-am dat seama că existența mai ascunde și altceva. Nu-i numai munca, de dimineață până seara, iar la sfârșitul zilei, constați că n-ai bani nici de un ceai cu prietenii. Ne-am dat seama că viața este un bun de mare preț. E unică și irepetabilă. Ne-a dat-o Dumnezeu ca să fim fericiți, nu s-o punem la dispoziția altora sau s-o târâm după noi prin tot felul de convenții sociale, impuse de alții. La oraș, toate activitățile au început să se învârtă în jurul supermarketurilor. Acolo-i locul de joacă al copiilor, acolo își dau părinții toate întâlnirile, acolo-și petrec tinerii prețiosul lor timp liber. Orașu-i bombardat cu informații care nu fac altceva decât să comaseze oamenii spre anumite direcții, diabolic de bine controlate. Orășenii nu știu decât ceea ce li se bagă în cap. De mici sunt învățați cum să vadă realitatea. Le este întreținut efectul acela de turmă. E la modă o anumită vestimentație, un anumit tip de mașină sau un nou model de mobilă, trebuie să ții ritmul, dacă vrei să fii acceptat de societate, altfel riști să fii exclus, chiar și de cercul de prieteni. Ei nu văd că totu-i o manipulare grosolană. Sunt prinși ca-n zalele unui lanț. Numai un pic dacă ar apuca să scoată capul din acea verigă, să-și deschidă puțintel sufletul și-ar da seama cât îi de searbădă și fără rost viața pe care o duc… și că există și alte variante, mult mai simple și pe placul fiecăruia. La țară, spre exemplu. Pentru că aici îți descoperi și alte simțuri, pe care la oraș nu știi ca le ai, din cauza presiunii timpului sub care ești ținut, și a stresului. Însă, după ce reușești să te desprinzi, să intri în conexiune cu plantele, cu natura, apare o pace și o liniște interioară care nu pot fi cumpărate cu toate bogățiile din lume. Revii la starea naturală, aceea de om liber”.

Las' că fi-o

Ușor nu este! Soții Szabo recunosc că nu se pot integra încă în ritmul vieții rurale a localnicilor, dar nici să se întoarcă în stresul dat de stilul de trai urban nu vor, sub nici o formă.

„Ferească Dumnezeu! Pentru nimic în lume nu m-aș muta înapoi la oraș! La început și mie mi-a fost greu. Voiam să fac totul în grabă, așa cum fusesem deprinsă, n-aveam răbdare pentru nimic, și dacă nu terminam ceva repede, repede, credeam că lucrul acela-i deja ratat. Când le auzeam pe femeile de aici strigându-mi: «Ce atâta grabă, doamnă, lasă că fi-o»,… în loc să mă calmez, mă enervam și mai tare. Este o zicală veche asta, pe aici, însă, cu timpul, mi-am dat seama câtă învățătură și ce mare încărcătură pozitivă purtau vorbele lor. Psihologic vorbind, când exprimi «las' că fi-o», vezi lucrul deja terminat. Asta vine în momentul când nu mai ești condiționat de factorul timp, doar atunci poți să privești lucrurile în întreaga lor desfășurare. Aici, toate lucrurile se fac la momentul lor, așa cum rânduiește sfânta natură, nu după cum decide primarul sau șeful de birou sau responsabilul de la scara de bloc. Aici identitatea ți-o formezi după modul cum comunici cu natura și nu după cum te îmbraci și după ce mașină și câți bani ai”.

Soții Szabo și-au amenajat în cătunul Runcu o gospodărie în toată regula. Grădina cu solar pentru legume și apa trasă-n casă. Au condiții de oraș, încălzire pe centrala proprie, mașină de spălat, frigider, aragaz, iar pentru iarnă, și-au pregătit o stivă de lemne numai bune de crăpat. Autoturismul cumpărat la mâna a doua și-l parchează, când e vremea rea, sub un măr pădureț, la vreo două sute de metri de casă. Nu-l închid niciodată, nici nu-i nevoie. Furtul e o infracțiune încă necunoscută în cătunul Runcu.

În locuința lor, banii și televizorul sunt lucruri de prisos.

„La televizor nu ne uităm, iar banii-s doar niște hârtii de care te folosești uneori, nu-s un scop în sine”, spune Dezideriu.

Cheltuieli au doar cu factura la curent și prețul cartelei pentru telefonul mobil.

În solarul din grădină au avut în această toamnă atâtea roșii și ardei, încât au dat la toți vecinii, aceștia, la rândul lor, i-au răsplătit cu ouă, făină și lapte. Casa din lemn a familiei Szabo arată ca o galerie de artă. Lucrările inspirate din arta speologică contemporană împodobesc pereții casei, asemănător oarecum cu picturile rupestre din peșterile subterane învecinate. Pictorița Angela Szabo a câștigat cu tablourile sale câteva concursuri importante.

„Din păcate, în aceste vremuri, oamenii n-au bani pentru artă, abia dacă le ajung pentru mâncare. Pentru mine, pictura e o manifestare a sufletului. Pun pe pânză ceea ce vine de undeva, din interiorul meu. Se spune că frumusețea nu-i în afară, ci este în ochii celui care privește”.

Traista cu telefon

Spre miezul zilei, Gheorghina Bolojan își isprăvise treburile din gospodărie, vacile, adăpate, porcii, hrăniți. Puse oala cu ciorbă încă fierbinte pe cuptorul sobei, ieși în curte, mai aruncă o mână de grăunțe la găini, apoi își luă traista și plecă peste deal cu o sapă pe umăr.

„Mă duc, aci, în vecini, s-o ajut pe cumnată-mea să-și scoată cartofii”, îmi spuse femeia. Vecina - cumnată locuia cam la o jumătate de kilometru distanță. Gheorghina nu alese drumul de piatră, ci o tăie drept pe costișa din fața casei sale, peste brazdele baciului Petre, dădu un „Doamne, ajută!” fetei și ginerelui bătrânului care începuseră deja să adune otava-n căpiță și, când ajunse-n vârful dealului, se opri c-o tresărire. În traistă-i suna telefonul mobil. Povesti de-a fir în păr ce făcuse de dimineață și tot ce avea de gând să facă până la lăsarea întunericului, apoi, cu fața numai zâmbet, închise tacticos clapa aparatului și-l băgă înapoi în traistă.

„O, bată-le să le bată, da’ bune-s telefoanele astea”, zise ea. Vorbise cu băiatul cel mare de la oraș și era fericită.

„Copiii mi-au cerut să-l port tot timpul cu mine ca să putem vorbi ori de câte ori mă sună. La început mi-a fost oleacă greu până m-am obișnuit, da’ acuma nu merg nicăieri fără telefon. Prima dată când l-am luat cu mine și-a început să sune, așa de tare m-am speriat că l-am aruncat cu straiță cu tot. Am uitat de telefon, n-am știut ce se aude și-am luat-o la fugă. Abia într-un târziu, când mi-am adus aminte, m-am întors și până mi-am aflat straița, copiii sunaseră de vreo cinci-șase ori. M-au întrebat ei că ce-am făcut de n-am răspuns, da’ nu le-am spus, că mi-a fost rușine, am zis numa că nu l-am auzit.”

Gheorghina are trei copii. Cei mari, fata și băiatul, s-au căsătorit și s-a stabilit fiecare la familia lui, departe de Runcu. Cea mică, Adina, care „a venit pe lume cam târziu”, abia a intrat în clasa a V-a. Clasele primare le-a făcut în cătunul vecin, la doi kilometri distanță, în casa unui localnic.

„Acum, dintr-a cincea, trebuia să meargă la școala din comună, câte șase kilometri pe jos în fiecare zi. M-am dus la Primărie și-am cerut să dea un microbuz și pentru fata mea. N-au vrut. Le-am spus că și eu plătesc dările către stat la fel ca toți ceilalți părinți și să mă ajute măcar pentru transportul de dimineață. Nici n-au vrut să audă. Am venit de acolo plângând”, povestește femeia.

„Pe drum, bunul Dumnezeu mi l-a scos în cale pe Marius și pe soția acestuia. Ei și-au construit aici o casă de vacanță și vin la Runcu la fiecare sfârșit de săptămână. Această familie binecuvântată s-a oferit să-mi înscrie fetița în orașul Beiuș și s-o țină la ei pe perioada școlii.”

Fata Gheorghinei este ultimul școlar din Runcu. Tinerii au plecat și și-au întemeiat familii care-ncotro. Cei rămași nu s-au căsătorit. N-au avut cu cine. În cătun sunt șapte flăcăi și nici o fată de măritat.

„Eu aș vrea să se stabilească cât mai mulți orășeni aici la noi, da să-și aducă și fetele cu ei. Bărbați-s deja prea mulți”, e de părere Vasile, unul dintre feciorii numai bun de însurătoare.

Paie și termopan

Chiar în vârful dealului Runcu, orădeanul Viorel Lascu, președintele Federației Române de Speologie, deține șase case pe care le-a reconstituit în stilul tradițional al zonei. La unele le-a păstrat acoperișul din paie și lemnul din care au fost construite, pe altele le-a ridicat din temelii. Fostul grajd al caprelor, șura și depozitul de alimente le-a transformat în căsuțe ca din poveste. Le-a pus geamuri termopan, parchet, gresie, faianță. A captat apă de la un izvor și și-a dotat locuințele cu baie și calorifere cu încălzire proprie.

„Alimentez cu apă tot cătunul”, spune el. O casă-i de 4 stele, are bucătărie ultramodernă, TV, internet și o terasă cu geamuri largi de 2 pe 2 metri. Într-o alta, instalațiile sanitare sunt compuse din obiecte casnice recondiționate. Un butoi din scânduri ține loc de boiler, covata în care se frământa pâinea ocupă locul vanei, iar chiuveta-i o albie făcută dintr-un trunchi de copac.

Anul acesta, peste 300 de turiști, dintre care aproape jumătate din străinătate au dormit în casele tradiționale de la Runcu.

Viorel Lascu a ajuns la Roșia în urmă cu 20 de ani, atras de subteranele comunei. Dintre cele peste 400 de peșteri găsite până acum, 30 le-a descoperit el. I-a plăcut atât de mult zona încât în anul 2003 a cumpărat întâi o șură, apoi casa și terenul aferent. Acum, aproape jumătate din vechile gospodării ale cătunului sunt ale lui.

Locuire milenară

Președintele Federației Române de Speologie declară că o bună parte din peșterile de la Roșia au fost folosite pentru ritualuri religioase. Pereții cavernelor sunt decorați cu picturi rupestre reprezentând urși, bizoni, cai și lei, iar în peștera Farcu, spre exemplu, au fost găsite urme de foc și stalagmite sub formă de falus plantate în jur ca într-un ceremonial ritualic. În Ciur Izbuc există circa 300 de urme de pași de om, mărimea 45, 41 și 38 ce datează de trezeci-patruzeci de mii de ani.

„Sunt urme de pași de bărbați, femei și copii, oameni cu o înălțime de peste doi metri.”

Peștera Ciur Ponor are cel mai mare râu subteran parcurs de om, iar în peștera cu Morminți au fost descoperite scheletele unor conducători din urmă cu cinci, șase mii de ani, bijuterii din aur și bronz. Peștera Farcu are și cele mai frumoase cristale transparente din calcit.

„Din descoperirile făcute până acum, reiese că această zonă are o locuire milenară. Aici a fost un culoar de circulație care a mers până în zona baltică. O ramură s-a deplasat spre est - sud estul Franței”, declară speologul.

Marele cărturar român Nicolae Densușeanu susține și argumentează în „Dacia preistorică” faptul că marea profetesă antică Sibyla Eritree s-ar fi născut la Roșia în Depresiunea Beiușului. De la această zonă „roșie datorită cantităților mari de bauxită” i s-ar trage și numele de Sibyla Roșiana. Tot aici, renumita profetesă și-ar fi întocmit puternicele sale oracole, scrise pe nouă suluri de coajă de frasin cu care a plecat mai apoi în bătrâna cetate de la Roma. Profetesa Sibyla de la Roșia a ajuns renumită, temută și respectată în întreaga lume, mai ales după celebrele întâlniri (anul 510 î.e.n.) cu cel de-al șaselea și ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, unde prezisese mărirea și decăderea imperiului roman, dar și după profețiile privind viitorul Greciei rostite la templul din Delphi, tălmăcite și răstălmăcite de toată elita de poeți și filozofi eleni.

Notă. Comuna Roșia își întinde cele șapte mii două sute cincizeci și două de hectare pe dealurile premontane ale masivului Pădurea Craiului, în luncile pâraielor Albioara și Șoimuș și ale văilor Pietrei Albe și Pietrei Negre, pe care sunt așezate cele două sate componente, Roșia și Lazuri de Roșia, cu cătunele lor - Curătura, Runcuri, Teiș, Farcu, Țarina și Cuții.

Comuna Roșia are 2644 de locuitori. Din suprafața pe care localitatea o deține revenindu-i fiecărui locuitor aproape 3 hectare de teren și câte o peșteră la 66 de suflete.

Situată la 90 de kilometri de Oradea și 30 kilometri de orașul Beiuș, Roșia este păstrătoarea unor bogății subpământene unicat în Europa, dar și a unei sălbatice frumuseți montane. Roșia este localitatea cu cea mai mare densitate floristică din țară.

(iulie 2010)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean dar și în Revista Formula As numărul 939, din anul 2010.

Autor: MARIANA GAVRILĂ