O alt fel de viață

„Producându-ți singur mâncarea e ca și cum ți-ai tipări propriii bani”, Ron Finley.

Un nou fenomen a apărut în România. Zeci de familii tinere părăsesc orașele, se stabilesc în zone rurale retrase și caută să trăiască după cele trei principii etice ale permaculturii: grija față de oameni, grija față de pământ și distribuția echitabilă a muncii și a resurselor. Își construiesc case din lut și alte materiale naturale, pășesc desculți prin iarbă, mănâncă doar ce cultivă și își cresc copiii în spirit liber.

Pentru ei există și alte valori în viață decât banii și cariera. Sabin Mureșan și Ina Curic sunt din Târgu Mureș, respectiv Suceava. Activează de 13 ani ca lucrători pentru pace, muncă începută cu Institutul Român pentru Pace (PATRIR) din Cluj Napoca. Au lucrat în ultimii ani în câteva zone periculoase din Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud Est, meserie care le aducea lunar între 500 și 2.000 de euro. Au învățat să meargă printre oameni înarmați, să se ferească de proiectile și să-i protejeze pe localnici de rebeli sau de grupările militare ori forțele guvernamentale. Au fost în zone în care se terminaseră conflictele armate, cum ar fi Irak, Sudan sau Filipine, ca să ajute la vindecarea la nivel social, la vindecarea relațiilor dintre oameni. „Când lucram cu oamenii din jurul nostru s-a produs în mine un proces intern paralel cu munca pe care o făceam. Împreună cu soția mea, am început să visăm la un loc liniștit unde să putem să ne facem viața așa cum dorim noi”, spune Sabin. Și l-au găsit, în Bihor, la Zece Hotare, tocmai în cătunul Gugu, la șapte kilometri de satul reședință de comună, Șuncuiuș. La capătul unui drum pietruit ce urcă abrupt printr-o pădure și-au cumpărat trei hectare de teren pe care, în urmă cu patru ani, au început să-și ridice o casă din nisip, lut și paie (cob). Pentru familia Curic - Mureșan, cătunul Gugu nu este un capăt de drum, ci un nou început.

O viață fericită, pentru Ina și Sabin, nu înseamnă o casă de lux, ci echilibrul pe care ți-l dă mediul în care trăiești, mâncarea pe care o consumi, relațiile bune cu cei din jur și bucuriile spirituale. Sunt tineri care nu așteptă de la nimeni nimic, nici subvenții de la stat, nici ajutoare de la primărie. Deocamdată n-au nici curent electric, nici apă curentă. În schimb se simt liberi și sunt extrem de fericiți. Și fericirea asta li se citește pe chip. „Trăim o viață simplă și foarte aproape de pământ. Fetițele noastre trăiesc într-un mediu în care nu există restricții. De marea libertate de care se bucură ele ne bucurăm și noi. Aici ne dorim să îmbinăm o viață sănătoasă, fără chimicale, cu folosirea tehnologiei moderne – energia solară, internet etc., pentru a avea un trai confortabil într-un mod etic”, spune Ina.

Majoritatea familiilor de intelectuali care au ales să trăiască în zone izolate și-au înscris copiii la școli din Europa sau America cu profil Home Schooling (Școala Acasă). Contra unei taxe modice, aceste unități de învățământ trimit la domiciliul elevului programele școlare, materialele didactice și asigură examinarea copilului, la distanță, prin intermediul internetului.

Plagiatorii naturii

La începutul lunii septembrie, cătunul Gugu a găzduit primul curs de design în permacultură cu durata a 100 de ore din România. Aici s-au adunat 17 participanți din România, Franța, Germania, Austria și Portugalia pentru a-și împărtăși proiectele, pentru a face schimb de idei, pentru a lucra, a sărbători și a se bucura unii de alții. Cu toții își doresc să descoperire principiile fundamentale după care funcționează natura, să le copieze și să le aplice pe terenurile lor cultivate. De altfel, dorințele lor de plagiere a metodelor naturii nu încalcă nici un patent sau drept de autor, nu-i infracțiune.

Mauricio Umann, unul dintre cei doi instructori ai cursului, a fost om de afaceri în Portugalia. În urmă cu peste zece ani s-a retras cu familia în sălbăticie pentru a trăi ca în urmă cu o mie de ani, dar cu tehnica modernă, spune el. Declicul s-a produs în 2005, la venirea pe lume a fiului său.

„Atunci m-am gândit ce alternativă îi pot oferi copilului meu. Nu puteam concepe ca el să trăiască captiv unei iluzii, la fel ca mine, stresat, obosit, vlăguit de viață, înstrăinat de valorile fundamentale care ne îndreptățesc să ne numim oameni. Am ajuns la concluzia că, dacă luptăm împotriva unui sistem, ne cheltuim energia degeaba. Pentru noi, este foarte important să ne orientăm spre rezolvarea problemelor noastre, nu pentru schimbarea sistemului. Dacă ai o problemă, atunci acolo trebuie să găsești și soluția pentru rezolvarea ei. Din păcate, oamenii nu fac altceva decât să contribuie la crearea problemelor sociale, nu la găsirea de soluții”, explică tânărul portughez. „Dacă aplicăm corect principiile din natură, putem crea abundență pentru toată lumea. Când ne cultivăm singuri hrana este ca și cum ne-am tipări propriii bani”, spune Mauricio.

În urmă cu mai bine de zece ani, Claudian Doboș a plecat din Miercurea Ciuc la Lisabona pentru a urma cursurile Facultății de Teologie, a doua facultate. A vrut să se facă preot catolic, dar și-a găsit un job bine plătit și s-a răzgândit. „Am avut casa mea, mașina mea, banii mei, femeia mea, dar nu eram mulțumit. Vroiam mai mult și mai mult. Într-o zi, soția mea m-a întrebat unde duc toate astea, către ce ne îndreptăm, ce avem de gând să facem cu viețile noastre? Întrebările astea m-au pus pe gânduri. Întâmplător, am auzit în vreo două rânduri pronunțându-se în apropierea mea cuvântul permacultură. N-am luat în seamă. A treia oară, am fost mai atent. Am întrebat, m-am documentat și mi s-a părut un lucru extraordinar. Acest mod de viață mă readuce într-un stadiu unde sunt eu cu mine însumi. E o reconectare cu mine însumi și cu celelalte ființe vii din jurul meu”, povestește tânărul. Familia Doboș a părăsit capitala Portugaliei, și-a cumpărat teren și o casă tradițională la marginea Ținutului Pădurenilor, în Lunca Cernii de Jos (Hunedoara). „Acum simt că sunt pe drumul meu natural”, spune Claudian. El și-a propus să înființeze un Institut de Permacultură în România.

O lume liberă

Cătunul Gugu pare să fie unul din locurile de pe pământ în care singurul guvernator este Natura. Acolo trăiește o lume liberă, care te contaminează.

„A venit multă lume la noi ca să vadă cu ochii lor ce facem noi aici, la Gugu, și-au plecat total schimbați. Schimbarea, declicul acela care te face să iei o astfel de decizie în viață se produce fie în interior, atunci când simți că drumul tău natural este altul decât cel pe care te afli, fie din exterior, când vezi exemplele altora”, spune Sabin.

Familia Curic-Mureșan intenționează să construiască pe terenul lor din cătunul Gugu un spațiu unde se vor derula cursuri practice de permacultură, transformarea conflictelor și comunicare nonviolentă, un loc unde participanții să fie cât mai aproape de natură și de ei înșiși.

Ina și Sabin țin tare mult să aibă relații bune cu vecinii și cu toți localnicii din zonă. „E foarte important pentru noi să colaborăm cu vecinii noștri și ceilalți membri ai comunității în care locuim. Învățăm cum să ne integrăm, să contribuim și noi cât mai bine la sistemul social local. Sunt foarte importante relațiile de colaborare și într-ajutorare pentru că înlocuiește nevoia de a plăti pentru un serviciu cu sprijinul și ajutorul onest pe care ni-l acordăm unii altora. Aici experimentăm economia cadoului ca mod practic de a construi o comunitate bazată pe schimb de daruri, resurse, idei, informații și energie, dincolo (doar) de bani și tranzacții financiare”, spune Sabin.

Printre vecinii lui Sabin și ai Inei sunt și patru familii venite din alte părți ale Europei. În dreapta, la vreun kilometru distanță și-au cumpărat case și teren, două familii de francezi. În stânga, la o distanță un pic mai mică, o familie de olandezi. În față, o tânără familie de bucureșteni a vândut tot ce aveau în capitala României și, cu banii strânși, și-au cumpărat zece hectare de teren pe costișa unui deal, unde au început să-și construiască un nou mod de viață.

Exemple practice

În cătunul Gugu, pământu-i argilos. Greu de obținut o recoltă bună de legume în astfel de sol. Ina a practicat o metodă folosită des în permacultură. Aceea a straturilor înălțate pe lemne, fie ele și putrezite (numită hugelkultur).

Cum se procedează? Se sapă un șanț mai lat cu o adâncime de circa jumătate de metru. Se așează lemnele și se acoperă cu sol, straturi alternative de rumeguș, frunze, fân și resturi organice, obținându-se astfel un strat înălțat care, pe măsură ce lemnele putrezesc, devine din ce în ce mai fertil, plin de microorganisme și aerat. Cu timpul mai scade în înălțime, iar lemnele se vor umple de apă când e în exces și o vor elibera încet când nu va mai fi destulă. Lemnele acționează ca o baterie pentru apă - absorbind-o și degajând-o creează o mișcare ca de respirație, mișcare ce aerează automat solul. În plus, în timp ce lemnele se descompun degajă căldură și substanțe nutritive, ceea ce ajută plantele, mai ales primăvara, când solul e încă rece. Suprafața stratului înălțat este mereu acoperită cu un strat de paie sau fân de 10-15 cm grosime, pentru a preveni evaporarea apei și uscarea solului.

Este un procedeu folosit după modelul copacului căzut în pădure. Pe el se formează mușchi, cad frunzele și se formează sol și apoi, în acel pământ fertil încep să crească plăntuțele, într-un sistem propice pentru viață și diversitate. Cu cât un sol e mai plin de viață, cu atât acesta e mai sănătos și poate susține mai multă viață. Acest sistem se poate aplica și folosind paie în loc de lemne, paiele se udă din abundență înainte de a le acoperi.

Straturile înălțate și terasele sunt folosite de mii de ani chiar și în agricultura tradițională. Terasele au avantajul că facilitează cultivarea unor terenuri aproape impracticabile. În satele săsești, întâlnim dealuri întregi acoperite de terase făcute fără niciun utilaj mecanic. Și dealurile din Oradea au fost cândva terasate și-au fost mândria pomiculturii județului. Acolo unde e nevoie de ele, terasele pot fi adaptate pentru orice situație, pentru orice grădină, orice buget. Nu e nevoie de utilaje uriașe, excavatoare și tractoare.

Straturi potcoavă

Practicanții permaculturii nu-și fac straturile dreptunghiulare pentru că, spun ei, în natură nu există linii drepte. Cel mai des este utilizată forma de potcoavă deoarece, pe de o parte folosește la maxim suprafața disponibilă, apoi deschiderea aceea permite accesul la toate părțile stratului fără să calci pe pământul afânat. În plus, în permacultură se încearcă obținerea a cât mai multor margini fiindcă, spun specialiștii, zonele de margine sunt cele mai productive. După modelul din natură, oriunde se întâlnesc două medii, viața abundă: zonele de coastă cu cele de câmpie, lacurile cu uscatul, liziera pădurii; se creează mai multe microclimate diferite, ceea ce înseamnă că pe margini se pot cultiva mai multe tipuri de plante în condiții mai aproape de „idealul” lor.

Întodeauna, „straturile potcoavă” au exteriorul orientat spre nord, iar intrândul și părțile mai abrupte sunt spre sud. Astfel vor exista două micro-climate: unul cald, expus la soare și unul mai umbros.

Paragină controlată

În permacultură, terenul agricol se lasă „în paragină”, adică nu se smulg toate plantele și nici nu se culeg toate roadele, iar ceea ce rămâne astfel pe câmp asigură solului biomasa necesară pentru îngrășarea lui. În acest fel, terenul are aspect neîngrijit la exterior însă beneficiile pe termen lung sunt însemnate, afirmă permacultorii. Tulpinile de diferite mărimi și texturi ale plantelor cultivate în acest sistem asigură protecția suprafeței solului împotriva fenomenelor naturale din timpul toamnei, iar iarna, când se așterne zăpada, tulpinile și frunzele căzute ale plantelor oferă atât minerale solului prin putrezire, cât și protecție contra înghețului prin stratul de biomasă. Procedând astfel, permacultorii susțin că nu mai este nevoie să se sape grădina toamna, deoarece această lucrare lasă solul expus spălării de substanțele nutritive, din cauza ploilor, vântului și înghețului.

În mediul natural nu există goluri, spun practicanții, acolo unde desțelenim, unde scoatem iarba ca să facem loc plantelor cultivate de noi lăsăm pământul gol, dezechilibrat și vulnerabil. Apa se evaporă imediat, micro și macroorganismele care fac pământul fertil sunt și ele puse în pericol, iar buruienile colonizează imediat peticul de pământ dezgolit. În agricultura tradițională se lucrează din greu pentru a împiedica asta: plivire, ierbicizare etc. Permacultorii susțin că oamenii sunt setați cultural să se lupte cu natura, în loc să colaboreze cu ea. În loc de a munci la dezgolit pământul și de a munci din nou când lumea vie își urmează cursul și încearcă să umple golurile, se pot folosi metode care evită golurile: un strat de trifoi alb, spre exemplu, ține umezeala, rămâne mic și lasă loc plantelor să crească. Crește suficient de repede pentru a nu permite buruienilor să colonizeze locul. În plus, fixează azotul în pământ. Pentru a nu lăsa pământul dezgolit, în locul trifoiului se pot folosi paie, iarbă tăiată (fără semințe), compost, orice material biodegradabil.

Un sistem de permacultură practicat din cele mai vechi timpuri în județul Bihor (vizibil și astăzi pe micile ogoare din proprietatea țăranilor) este format din: dovleac, porumb și fasole. Dovleacul, cu frunzele sale mari, umbrește solul și încetinește creșterea buruienilor. Porumbul protejează dovleacul de razele fierbinți ale soarelui, iar fasolea ajută această comunitate îmbogățind solul cu azot. Dovleacul mai poate fi învecinat cu: hrișca (atrage insectele benefice), ridichea (alungă gândacii dăunători), condurașii (resping gândacii de dovleci) și busuiocul.

Ocupație care înnobilează caracterul

Specialiștii în permacultură spun că nimeni nu va avea succes în agricultură sau grădinărit fără a da atenție legilor care guvernează natura. Trebuie studiate nevoile speciale ale fiecărui soi de plante. Fiecare soi are nevoie de un anumit sol, de un anumit fel de îngrijire, iar respectarea acestor lucruri constituie cheia succesului. Atenția necesară la transplantarea răsadurilor, astfel ca nici un fir de rădăcină să nu fie înghesuit sau așezat rău, grija pentru plantele tinere, curățirea și udarea, protejarea de frig în timpul nopții și de soare în timpul zilei, îndepărtarea buruienilor, ferirea de boli și de atacul insectelor, pregătirea și aranjarea, toate acestea nu numai că ne învață lecții importante privind dezvoltarea caracterului, însă chiar lucrarea aceasta în sine este un mijloc de dezvoltare. Cultivând grija, răbdarea, atenția față de detalii, ascultarea față de legea naturii, se dobândește cea mai importantă educație. Contactul continuu cu misterul vieții și dragostea față de natură, ca și grija necesară față de toate creațiile Bunului Dumnezeu vor ascuți mintea și vor rafina și înnobila caracterul.

„Scopul ultim al agriculturii nu este de a cultiva terenul, ci acela de a cultiva și perfecționa ființa umană”, spune Sepp Holzer, un pionier la permaculturii.

Gânduri pe o frunză

„Nu toată lumea știe care îi e darul. Nu toți îl trăiesc în fiecare zi, iar asta îi face nefericiți. Un serviciu pe care îl faci altuia pentru bani, pentru o ‘carieră’, pentru orgoliu – și care are puțin în comun cu harul tău – îi va face pe toți nefericiți. ‘Munca’, ‘scârbiciul’, orice faci împotriva darului tău, te seacă de energie. Îți ucide frumusețea, îți strangulează sufletul. Vei încerca mereu să scapi, să amâni, să eviți, să bați pasul pe loc, să rămâi într-un loc confortabil. Te vei simți sleit de puteri chiar și după două-trei săptămâni de concediu, pentru că 11 luni pe an trebuie să-ți ignori, suprimi și chiar să-ți uiți darul. Nu e de mirare că ești atât de obosit. Trăim într-o societate chinuită pentru că oamenii nu își pot potrivi darurile în șabloanele conformismului.

Munca devine joacă atunci când îți urmezi harul. Tot ce faci și ce spui devine artă pentru că, de fapt, creezi o capodoperă. Lași Universul să-și exprime frumusețea prin tine, nefăcând nimic deosebit decât… ceea ce-ți place. Ceea ce te deosebește de ceilalți. Calitatea sau calitățile pentru care te apreciază cei din jur cu adevărat. O faci fără efort (cu toate că lucrezi uneori din greu), cu plăcere, în joacă, cu forță, cu pasiune.

Îmi reînnoiesc azi promisiunea de a-mi trăi darul în fiecare zi. O parte din el este să-i ajut pe ceilalți să și-l trăiască pe al lor”, notează Sabin Mureșan într-unul din jurnalele sale.

Părinții permaculturii: Bruce Charles „Bill” Mollison s-a născut în Tasmania (Australia) în anul 1928. Este om de știință, naturalist, cercetător, profesor și autor. Este considerat a fi părintele și co-autor, împreună cu David Holmgren, al Permaculturii ca sistem integrat interdisciplinar ce cuprinde agricultura non-invazivă, horticultura, arhitectura și ecologia, un sistem deopotrivă economic profitabil pentru comunitățile de pe întregul cuprins al Planetei, un sistem sustenabil. Permacultura este, de asemenea, o formă de profund Respect pentru mediul înconjurător, în comuniune cu Planeta Mamă.

(iunie 2016)

Autor: MARIANA GAVRILĂ