Caii cu voință de fier

Noua rasă de cai înființată la Săcuieni, crescuți în cea mai mare herghelie privată din Europa, au o personalitate care impune respect, spun cumpărătorii. „Caii mei au o voință de fier, sunt inteligenți, harnici și răbdători, așa cum este și poporul român”, declară proprietarul hergheliei, Petru Fitero.

„Caii din rasa Fitero au o personalitate care impune respect. Numai că nu vorbesc. Vă dau cuvântul de onoare că numai atât le lipsește”, a declarat pentru Fermierul bihorean, Nicolae Bâlcanu din Târgu Jiu. Omul de afaceri gorjean a cumpărat șase cai de la Herghelia din Săcuieni. Nu i-a pus niciodată la lucru. Nici n-ar putea. „Au o uitătură atât de blândă că îți înmoaie sufletul. Eu sunt un iubitor de cabaline, dar vă spun sincer, acești cai îi țin doar pentru dragostea și plăcerea mea.” De când a cumpărat caii, Bâlcanu îl sună aproape zilnic pe Fitero de la Săcuieni ca să-i mulțumească pentru felul cum i-a crescut și educat.

„Domnul Fitero este cel mai bun crescător de cabaline din Europa. A înființat cea mai bună rasă de cai pe care a avut-o România vreodată. A mai încercat ceva similar un amic de-al meu din Arad, dar a stricat rasa. A adus niște monștri de armăsari de pe nu știu unde și cred că vrea să creeze o rasă numai pentru tăiere. Nu l-am înțeles, dar, până la urmă, e alegerea lui. Ca domnul Fitero nu cred că mai există un altul. E un mare păcat că cei care ne conduc nu se gândesc să facă ceva pentru astfel de oameni. Cei din PDL au suspendat subvențiile pentru cai, iar PSD-iștii n-au făcut nimic din ce au promis. Păcat, mare păcat, o rasă de cai precum cea de la Săcuieni, nu mai are nimeni în România,” ne-a mărturisit cumpărătorul din Târgu Jiu.

Istoricul rasei Fitero

Cei 250 de cai pe care îi are acum Petru Fitero provin de la trei iepe din rasa Semigreu Românesc pe care le-a primit zestre de la tatăl său din satul Tăut, comuna Batăr, în anul 1990 când s-a angajat ca pădurar și s-a mutat cu soția la Săcuieni.

„Am încrucișat iepele aduse de la tata cu armăsarii de la Herghelia Izvin”, mărturisește proprietarul. Noua linie de cai rezultată din Semigreul Românesc și Ardenezul de Izvin a fost omologată la nivel național după mai bine de zece ani de la înființare. Conform normelor hipice în vigoare, mânjii născuți după omologare primesc nume după literele din alfabet. În primul an, numele începe cu litera A, în al doilea cu B ș.a.m.d. Numele căluților născuți în acest an în herghelia Fitero începe cu litera I, ceea ce reprezintă al nouălea an de la omologare.

Caii Fitero trăiesc liberi de primăvara, cum dă colțul ierbii și până la îngheț, pe o pășune de 250 de hectare (câte un hectar pentru fiecare cal), împrejmuită doar de un cablu de joasă tensiune. Iarna, caii sunt hrăniți la fermă, în două grajduri lungi de peste 100 de metri fiecare.

Înainte de ‘89, ferma de la Săcuieni era destinată creșterii și îngrășării porcilor. Petru Fitero a cumpărat-o pe bucăți. „Întâi am luat sediul unde mi-am amenajat casa și un grajd de la complexul de porci Palota, apoi a fost transferată la Banca Agricolă de la care am cumpărat și cealaltă parte. Pământul l-am cumpărat de la oamenii care-l primiseră înapoi de la stat și mi l-au vândut”, povestește fermierul.

Personalitatea Fitero

Fitero este un cal inteligent, rezistent la munca fizică, dar și la condițiile meteo. Are o constituție fină, frunte lată, ochii expresivi, urechile scurte, gâtul proporționat, crupa dublă, spate drept, picioare scurte și puternice, copite tari. Coama și coada au păr lung și des. Culorile tipice sunt murg și roib, mai rar negru. Are un mers elegant și învață repede comenzile. Este un cal harnic, răbdător și perseverent. „Este un cal care îți impune respect”, spun cumpărătorii.

Pe câmp, caii Fitero își urmează instinctul de grup, similar cailor sălbatici. Familiile tind să stea împreună, existând o ierarhie, mamă-fiică-copil. Iepele sunt protectoare cu mânjii mici și destul de aspre cu cei trecuți de un an și jumătate, deoarece aceștia se află într-un fel de perioadă de pregătire. Ei trebuie să devină rezistenți și puternici, să învețe micile trucuri care mai târziu să le folosească pentru a-și găsi un loc cât mai bun în ierarhia respectivului grup.

„Dacă vrei să ai un cal bun trebuie să te ocupi de educația lui chiar de-a doua zi după ce s-a născut”, recomandă Petru Fitero.

Pe propriile forțe

Petru Fitero știe tot ce e de știut pentru creșterea cailor. Deși autoritățile nu l-au ajutat cu nici un șfanț, Fitero vrea să lase în urma sa pentru toți românii o rasă de cai de care poporul român să fie mândru. „Calul a fost iubit de români de când existăm ca popor. Ne-a fost tovarăș de luptă și-am câștigat multe războaie, dar ne-a fost și prieten de nădejde ajutându-ne să ne punem pe masă o bucată de pâine.”

În urmă cu câțiva ani a vrut să acceseze un program cu fonduri europene. A venit la fermă un inspector în control și când s-a întors la birou l-a descalificat, a scris că nu are animale și pământ suficiente. „Când am văzut în ce hal pot să mintă ăștia, am zis că eu, unul, nu-mi mai fac de lucru cu astfel de oameni”, zice proprietarul celei mai mari herghelii private din Europa.

„Nu știu cât o să mai rezist, mărturisește Petru Fitero, dar am în mine o așa mare dragoste de cai... Nu știu de unde vine dragostea asta. E ca un virus de care nu te mai scapă decât pământul galben.”

Fiica lui Petru Fitero, Natalia va duce tradiția tatălui său mai departe. La cei 21 de ani, Natalia Fitero este cea mai frumoasă femeie-driver din țară. A primit o serie de cupe și diplome la diverse concursuri de atelaje din țară și străinătate. Este studentă în ultimul an la două facultăți, Drept și Zootehnie. „Dreptul, ca să pot să mă apăr, iar Zootehnia, să știu să-mi îngrijesc animalele”, spune tânăra.

Petru Fitero știe că atunci când el nu va mai fi, în urma lui va rămâne ceva. Un ceva pe care nu poți pune preț. Adică de neprețuit.

Și caii plâng

Caii plâng când sunt grav bolnavi sau necăjiți, când sunt bătuți sau schingiuiți de către stăpânii lor. Numai un om care iubește caii poate înțelege ce se întâmplă în sufletul animalului din ochii căruia lacrimile curg șiroaie. „Am avut o dată un armăsar bătrân. Înainte de a muri nu s-a mai ridicat de la pământ trei zile. Toate încercările noastre de a-l salva au fost zadarnice. Mergeam des în grajd să văd ce face. Într-o zi, stăteam în ușa grajdului și-am văzut că face efort să se ridice. Am crezut că își revine și m-am bucurat. A venit până la mine, și-a pus botul pe mâinile mele și… din ochii lui mari au început să curgă lacrimi. S-a întors, s-a culcat la loc și a murit”, mi-a povestit cu ochii scăldați în lacrimi, Florica Fitero, soția lui Petru.

Geambașii organizează târguri ad-hoc în diverse locuri din vestul județului. Ei aduc caii de afară, de cele mai multe ori cumpără cai ieftini, bolnavi pe dinăuntru, dar aspectuoși pe dinafară. Mulți provin din loturi destinate abatoarelor. Și, ca să-și impresioneze cumpărătorii, îi supun la diverse încercări, iar dacă nu le pot executa, îi bat până cad la pământ. La un astfel de târg, organizat la Marghita, a ajuns odată și Petru Fitero. Când a văzut ce face un geambaș cu caii lui, a luat biciul și l-a bătut pe proprietar până l-a lăsat lat. De atunci, toți geambașii din zonă îi știu de frică. Când îl văd pe Fitero, ori părăsesc târgul, ori mimează un comportament uman cu bietele cabaline.

Caii dacilor

Singurul bun pe care strămoșii noștri daci nu-l vindeau și nu-l negociau cu nimeni niciodată erau caii. În antichitate, caii dacilor au fost foarte renumiți pentru rapiditatea lor. Poetul Ovidiu îi descrie ca fiind „rapidus” și „celer”. Istoricul latin Vopiscus, care trăise în timpul lui Constantin cel Mare, amintește de un cal luat de soldații romani din regiunile de dincoace de Istru, care nu era nici frumos, nici mare, dar care era în stare să facă pe zi câte 100 de mile (160,934 km) și să continue astfel timp de 8-10 zile.

În secolele XVII și XVIII, faima cailor din Țările Românești trecuse deja până departe peste hotare, fiind apreciați mai ceva ca și caii arabi.

În toate baladele și colindele noastre, voinicii au cai puternici și frumoși. Puternica afecțiune față de cal o regăsim și în basmele cu caracter mitologic, în care calul fermecat, mâncător de jăratic, este ajutorul lui Făt-Frumos în toate încercările extraordinare prin care trece.

Regăsim aici credința de bază a românului cum că acest animal are însușiri miraculoase în a-l scoate din nevoi. Ceea ce s-a dovedit corect secole de-a rândul. Calul i-a fost alături în zile de sărbătoare și tristețe, la arat și semănat, fiind în același timp și mijloc de transport. Și continuă să fie, pentru majoritatea țăranilor români, semn de bunăstare, ajutor în gospodărie, facilitate de transport și prieten credincios.

O formă contemporană de supraviețuire a cultului calului este Călușul, ceremonial moștenit de la geto-daci. Călușul este capodoperă culturală a omenirii, inclus pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO.

(octombrie 2013)

Autor: MARIANA GAVRILĂ