Vitezda română de la Izbuc

„Izvorul acesta fi-va de acum un colț de raiu pământesc”

Prima mănăstire ortodoxă din Ardeal a fost ctitorită la poalele Muntelui Crăișorul, în pădurea seculară Muma Codrului, lângă un izvor ale cărui ape vindecătoare de boli sunt cunoscute de oamenii locului încă din cele mai vechi timpuri.

„Îngerii care, în mod nevăzut, vor fi de față pururi la rugăciunile din biserică vor tulbura izvorul precum apa Vitezdei, pentru a primi puterea tămăduitoare”.

„Acest izvor l-a poreclit poporul de izvor al minunilor pentru că nu curge încontinuu, ci izbucnește periodic din pământ. Izbucnirii îi premerge un zgomot subteran și apa ieșind peste alvia izvorului se revarsă clocotind peste trei cascade. După puține minute apa rămasă în alvie se retrage iarăși în pământ, cu același zgomot cu care izbucnise. Nu numai din satele dimprejur, ci și din depărtări mari vin bolnavi să se scalde în apa acestei «Vitezde române», așa încât de primăvară până în toamnă, pădurea ce împrejmuiește acest miraculos izvor furnică de bolnavi, cari aici își caută alinarea durerilor trupești. Numărul vizitatorilor se ridică la o sută de mii pe an,” scrie întâiul episcop al Oradiei, Roman Ciorogariu, la 27 octombrie 1924, într-o scrisoare adresată ministrului Agriculturii din acea perioadă, prin care cerea împroprietărirea cu „600 de jughere din pădurea seculară din jurul izvorului Izbuc”, în vederea ctitoririi primei mănăstiri ortodoxe din Ardeal.

„În întreg cuprinsul metropoliei noastre avem o singură mănăstire, «Hodos – Bodog», situată în Banatul Timișan, iar aici, la noi, în vecinătatea locurilor sfinte, pe unde au trăit și au umblat pe vremuri Horea și Avram Iancu, n-avem nici un schit sau mănăstire, încât urmașii acestor eroi, când vin să-și caute leac la izvorul minunilor de la Izbuc, își fac metaniile și își rostesc rugăciunile la o simplă cruce din lemn necioplită din preajma izvorului”, susține în argumentația sa, Roman Ciorogariu, unul dintre cei mai înțelepți și patrioți episcopi pe care i-a avut ortodoxia românească.

Până la ridicarea bisericii și a chiliilor au trecut încă zece ani. Construcția a stagnat în perioada celui de-al doilea război mondial. În 1947, pe vatra mănăstirii a avut loc prima vărsare de sânge. Doi călugări au fost împușcați mișelește, de o mână criminală, asasinul rămânând pe veci necunoscut. Apoi viața monahală și-a reluat cursul, iar pe măsură ce clădirile erau extinse, mănăstirea devenea din ce în ce mai neîncăpătoare.

Spală, Doamne, slăbiciunile trupești

„Îngerii care, în mod nevăzut, vor fi de față pururi la rugăciunile din biserică vor tulbura izvorul precum apa Vitezdei, pentru a primi puterea tămăduitoare. Izvorul acesta fi-va de acum un colț de raiu pământesc, un loc de refugiu al sufletelor zdrobite, un loc de înălțare pe scara lui Iacob la cer.

Spală, Doamne, în apa tămăduitoare a acestui izvor minunat slăbiciunile trupești și păcatele celor ce se vor mărturisi aici.

Fă, Doamne, ca toți cei ce vor alege acest locaș sfânt să ducă de aici la casele lor îndepărtate: pace sufletească în mijlocul furtunii vieții, credință, iubire, nădejde în Tine, ca foc de pe vatră sfântă, sămânța cuvântului dumnezeiesc ce luminează și hrănește viața lor cu cunoștința adevărului.”

Aceste cuvinte au fost rostite de Prea Sfințitul Arhiereu Andrei Crișanul, în 15 August anul 1932, în ziua de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului, o dată cu sfințirea lăcașului de cult.

La oamenii răi apa se retrage

„Veneau aici bolnavi din toate județele din jurul Bihorului, din Cluj, Satu-Mare, Arad, Hunedoara și mulți dintre ei s-au întors după aceea spunând că s-au făcut bine și s-au tămăduit. Am văzut oameni schilozi aduși cu targa sau căruța, copii purtați de părinți în spate ori alții abia umblând sprijiniți în baston. Atunci drumul era rău, oamenii veneau 15 km pe jos, de la gara din Vașcău. Doamne, multe minuni s-or făcut la acest izvor. Și n-a secat decât o singură dată, atunci s-a oprit de tot. Era pe vremea ungurilor, când eram sub ocupație austro-ungară. Atunci n-a mai curs timp de șapte ani. S-au aciuat pe lângă el niște călugări catolici și-au pus taxă la intrare.

Na, asta pare să nu fi fost pe placul lui Dumnezeu. Izvorul s-a răzbunat pe ei. Se mai întâmplă și acum, dacă-i în preajma lui un om rău la suflet, apa se retrage și nu mai iese din pământ zile bune, poate chiar și luni întregi”, povestește Ilie Novac, un bătrân de 75 de ani din Călugări, primul sat de lângă mănăstire.

Credincioși din toate colțurile țării și, în ultimii ani, foarte mulți din străinătate, vin la mănăstire să se roage și să se ude la izvorul minune, ca în lacul Vitezdei din Ierusalim, spun călugării. Pe 15 august, de Sfânta Marie, peste 20.000 de pelerini au trecut prin tinda mănăstirii, căutându-și alinare în apele tămăduitoare ale izvorului de la Izbuc. Zilnic, aproape 100 de persoane rămân peste noapte sub adăpostul mănăstirii.

Doamne, arată-Ți încă o dată minunile Tale

Luna trecută, cu două săptămâni înainte de sărbătoarea Sfintei Marii, apele izvorului au încetat să mai curgă. Într-una din zile, trei copii se rugau pășind încet pe lespezile de piatră din împrejurul lui.

- Doamne, arată-Ți încă o dată minunile Tale: Doamne, dă să curgă apă, rostea Dragoș cu voce tare.

- Doamne, fă să izvorască acest izvor, spuse George mergând în urma lui și el cu mâinile împreunate.

- Cum să izvorască izvorul?, se întoarse Dragoș. Vezi că nu-i corectă dorința ta.

- Bine, atunci, Doamne, fă să izbucnească apa acestui izvor, să se reverse năvală peste aceste pietre. Arată-Ți încă o dată minunile Tale. Arată-le, Te rugăm, ca să credem în Tine, se corectă George, fără nici o urmă de supărare.

Copiii se opriră lângă gărdulețul de protecție și privind fix grota săpată-n stâncă așteptară câteva minute răspuns la rugăciunea lor.

- Uitați, cred că așa se face, zise Răzvan, aruncând o monedă în alvia izvorului.

- De unde ai bănuțul? - îl întrebă George.

- L-am găsit aici pe jos, răspunse Răzvan.

- Nu-i bun. Ca să fie bine primită dorința trebuie să arunci un ban muncit de tine, îi explică George.

Copiii rămaseră nemișcați ascultând și urmărind orice mișcare. Izvorul se încăpățâna să-și țină apele zăvorâte.

Aici este poarta cerului

Din poiana înflorată ce împrejmuia biserica veche, o siluetă zveltă, în veșminte monahale, coborî în pas domol dealul până-n pârâiașul izvorului, îndreptându-se spre copii. Micuții se retraseră cuminți într-o margine.

Blond, cu niște ochi albaștri ca seninul cerului de deasupra poienii, cu barbă și păr lung, cârlionțat, prins într-o coadă la spate, călugărul le zâmbi îngăduitor. Era părintele Serafim. Ionuț, cum îi spun prietenii. La cei 26 de ani ai săi, el este cel mai tânăr preot al mănăstirii.

- Așa-i, părinte, că ați fost îndemnat să veniți aici?, îndrăzni Dragoș să deschidă discuția.

Întrebarea îl surprinse un pic și pe tânărul călugăr.

- Vrei să știi dacă am avut chemare? - spuse părintele.

- Așa am vrut să spun, dar nu mi-a ieșit, spuse repede Dragoș.

- A fost un îndemn, că-i bine și așa cum ai spus tu, a fost un îndemn de la Doamne, Doamne. A urma o astfel de cale nu-i așa de bunăvoie, e ceva mai presus de înțelegerea multor oameni…

- Să știți, părinte, că și eu simt o chemare să mă fac preot, asta îmi este dorința.

- Vrei tu să depui jurământul acela? - sări George, uimit de ce aude. Vrei să te lepezi de lume, să fii sărac de bunăvoie, să asculți de poruncile părintelui stareț?

- Acum nu știu dacă chiar asta vreau, am doar 11 ani…, răspunse Dragoș.

- Zece, îl corectă George.

- Fie așa cum zici tu, zece ani și jumătate, dar, părinte, vă spun foarte serios că aici mă simt de parcă aș fi fost dintotdeauna. Eu sunt cântăreț în strană la părintele Ovidiu din Potgoria, din Oradea, poate-l știți. Nu-mi așa place la biserică, părintele-i sincer, dar e prea mult foșnet, sunt mulți copii care fac gălăgie, aici e atâta liniște și mă simt împăcat. Aici oamenii sunt simpli, îngăduitori, nu-i ca în metropolă, atât de colorat îmbrăcați și cu privirea aceea aspră.

Părintele Serafim le povesti copiilor cum, în urmă cu șase ani, a venit la mănăstire într-o vizită de trei zile. Trei zile s-au făcut trei săptămâni și după o lună și-a sunat familia că nu se mai întoarce acasă. „Abia atunci mi-am dat seama care-i viața pe care vreau s-o trăiesc,” începu el să se mărturisească.

Chemarea și lacrimile mamei

Părintele Serafim nu a intrat în mănăstire din pricina unor lipsuri materiale, handicapuri fizice ori a vreunei dezamăgiri sentimentale.

„Să știți că am făcut de toate. Am umblat pe la discoteci, am dansat..., am avut și prietene, iar acasă aveam tot ce-mi trebuie. Mai am doar o soră, iar nădejdea părinților mei eram eu. Tata, care era mai mult plecat, că lucrează la Căile Ferate, a cumpărat un tractor, tocmai în ideea că, fiind acum destul de matur, mă voi ocupa eu, în continuare, de muncile câmpului. Ei, ... nici nu vă pot spune ce a fost în sufletul bieților mei părinți, când le-am spus că mă călugăresc. Mi-amintesc și acum de lacrimile mamei", mi-a mărturisit părintele Serafim.

Adevărul este că hotărârea lui avea, totuși, o rădăcină. De mic i-au plăcut rugăciunile și și-a petrecut ore întregi în biserica din sat, închinându-se cu credință și ascultând Sfânta Scriptură rostită de preoții din altar.

În vara anului 2004, a îmbrăcat haina monahală, pur și simplu pentru că a dorit să trăiască tot restul vieții în comuniune cu Dumnezeu. Între timp, a absolvit Facultatea de Teologie și a fost hirotonisit.

„Viața călugărească este total diferită de viața obișnuită, din familie. Un călugăr nu-și face planuri materiale, nu-i măcinat de ambiții și de orgolii lumești, el trebuie să-și găsească mai mult timp pentru a sta în fața lui Dumnezeu. Cu o carte pe masă, cu o lumânare aprinsă, cu o candelă și cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu”, zise cu emoție în glas tânărul părinte.

Preotul Luca bătu toaca. De trei ori în jurul vechii bisericuțe. Era semnul că începea slujba de vecernie. Deodată, dangătele clopotelor din turlă aduseră parcă cerul din ce în ce mai aproape de pământ.

„Aici este tinda raiului. Aici este casa lui Dumnezeu. Aici este poarta cerului și locul împlinirilor. Ca să ajungi în cerul cel mai presus de lume, trebuie mai întâi să treci pe aici, pe la Mănăstirea Izbuc. Și eu am trecut... și am decis să rămân pentru totdeauna”, le mai spuse părintele călugăr, urcând alături de copii dealul spre vechea bisericuță.

Împreună cu alți zece elevi din câteva școli generale din Oradea, Dragoș, George și Răzvan se aflau de trei zile în tabără la Mănăstirea Izbuc. Veniseră să-i ajute pe călugări la treburile mănăstirești, spuneau ei.

Scurt istoric: Potrivit documentelor istorice, până la Unirea cea Mare din 1918, la întregirea Țării Românești, Ardealul, implicit și județul Bihor, a fost văduvit de așezămintele duhovnicești de rit ortodox. Timp de trei secole, în vreme ce capii Bisericilor Europei Occidentale își întăreau pozițiile, construind catedrale și înfrumusețând mănăstiri, neamul românesc a ținut piept invaziei turcești. Dar așezările românești dispăreau și reapăreau cu aceeași ireductibilă, misterioasă încăpățânare a vegetației. Trei decenii, între 1660-1692, Oradea și întreg Bihorul s-au aflat sub ocupație turcească. Anul următor, după pașalâcul turcesc, întreg ținutul a trecut sub stăpânire habsburgică.

„Principii străini care au subjugat poporul român din Principatul Transilvan nu vedeau cu ochi buni înființarea mănăstirilor ortodoxe. Împărații habsburgi de la Viena au dispus, în 1760, distrugerea, cu tunurile, a aproape tuturor mănăstirilor ortodoxe din Transilvania. Papa i-a cerut episcopului catolic din Oradea să aducă sub ascultarea Romei toată populația din această parte a țării”, se arată în documentele Eparhiei ortodoxe.

„Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc, din cauza Occidentului, în primul rând, a neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun”, scrie Mircea Eliade. „Timp de secole, am luptat singuri, și Apusul ne-a scos din istoria universală”.

„Istoria e alcătuită din evenimente împlinite și trebuie s-o acceptăm ca atare, căci numai ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă există în mod concret, istoric. A nu accepta istoria înseamnă a evada din concret, a trăi în abstract, deci, în cele din urmă, a nu trăi deloc”.

Notă unu. Lacul Vitezda este situat în partea de nord a Templului Sfânt din Ierusalim. Se spune că în acest loc vine Îngerul Domnului o dată pe an și tulbură apa. „Cine intră primul în apă, după ce a fost tulburată, se face sănătos de orice boală este ținut”.

Notă doi. Mănăstirea Izbuc este situată la o distanță de circa 150 de km de Oradea, pe DN 76, Oradea-Deva. În dreptul localității Cărpinet, un drum asfaltat de 15 km duce direct în curtea mănăstirii.

(august 2010)

Autor: MARIANA GAVRILĂ