Urmașii dacilor

Un drum bătut în piatră, ca o curea lată, șerpuiește colina dealului Cornișorul, pe o distanță de șapte kilometri, până la capătul satului Tășad. Coboară apoi domol spre Valea Morii și urcă de-a curmezișul printr-o pădure de gorun, până-n vârful dealului Cetățuia. Sus, doi corbi fac roată-roată deasupra sanctuarului dacic, locul unde au fost găsite podoabe de argint, monede și vase ritualice din ceramică. Cetatea se întinde pe un platou de circa două hectare, în formă ovală.

„Ca să știm totul despre cetatea dacică de la Tășad ne-ar mai trebui încă o mie de ani de cercetare”, mărturisește arheologul Sever Dumitrașcu, cel care, în căutarea unor răspunsuri certe, a scormonit fortificația mai bine de un deceniu. „Dacă vrei să faci o lucrare științifică de calitate, trebuie să ai răbdare. Răbdarea este singura calitate a unei cercetări,” spune experimentatul arheolog (istoric).

În urma cercetărilor sale, Dumitrașcu a tras concluzia că prima comunitate umană care a habitat în zona Tășad a fost alcătuită din preindoeuropeni, perioada 4000 – 2000 î. Ch. Apoi au urmat indoeuropenii, respectiv tracii, geto-dacii și ulterior, dacii liberi până în sec. V e.n.

„Adevărul îl găsim doar în biblioteca pământului,” este de părere localnicul Gabi Bobșe.

„Eu cred că noi ar trebui să intrăm în pădurea satului ca-n biserică,” îl completează Ioan Judea, un alt localnic.

Pe bătrânul Ioan David, atunci când era flăcău, tatăl său l-a dus odată până în piscul Cetății ca să-i arate un fel de turn. Un turn gol, ca un horn, despre care bătrânii au transmis până azi c-ar fi fost vârful unui templu făcut chiar de mai-marii dacilor.

„Ca un horn era, așa, de doi pe doi. Adânc rău. C-aruncam cu chiatra și se auzea mergând până-n adâncime. Acolo, 'năuntru dealului, ședeau ei, dacii. Aveau ei și-un fel de biserică 'năuntru, unde se zice că-și ardeau morții – acolo așa, subt hornu' ăl lung. Și mai era o intrare jos către dânșii - o poartă mare, se mai vedeau „rojiile” (gratiile) alea de fier acolo. Asta știu eu din tata lu' tata lu' tata... De când îi lumea. Că subt dealu' ăla o fost o cetate mare, lăsată de la daci...”.

Un templu dacic „din piatră”. Arareori așa ceva. Și totuși, absolut toate casele ceva mai vechi ale Tășadului - aproximativ 800 la număr - sunt făcute numai și numai din piatra scoasă de acolo. Piatră trasă cu carele cu boi din vârf de la Cetățaua. Orice tăședan știe că sus, în „cetatea dacilor”, a fost și încă mai este „chiatra clădită”, bucată mare și tăiată-n unghi drept, șlefuit, ce nu putea fi făcută decât de mâna omenească. Majoritatea locuințelor de astăzi au în temelii și-n ziduri bucăți din fostul templu al lui Zalmoxis nemuritorul. Ba, mai mult, aproape toți localnicii maturi susțin că ei se trag „direct” din vechea seminție a dacilor care au trăit sus, „în cetățaua”, fără mult amestec de sânge până azi.

În curtea casei sale, Floarea Judea are o piatră căreia îi zice „piatra strămoșească de moștenire”. Mare, dreptunghiulară, cât să poți ședea pe ea ca pe-o bancă. Mulți tăședani mai în vârstă au în ogrăzi asemenea pietre. O-ntreb de când o păstrează aici, pe locul ăsta, iar Floarea-mi răspunde simplu, imediat, fără ezitare:

„De 2000 de ani. De pe vremea lu' împăratu' Decebal, aici am pomenit-o toți din neamu' nostru”.

Și-mi mai spune că, atunci când o fi să moară, ar dori să fie privegheată nu în casă. Nu între pereți. Ci să îi pună sicriul afară, în iarbă, cu capul lipit de piatra ei. Liberă, în iarbă, sub cer. Acolo să o plângă lumea, dac-o fi și-o muri. Acolo, lângă piatra „de moștenire”. O piatră la care ea ține poate mai mult decât la o cruce. Decât doar la o biată cruce de dincolo, din cimitir.

Năravuri dacice

Cu o privire rece și aspră, zgârciți la vorbă și reținuți în detalii, localnicii din Tășad se dau de gol de la prima căutătură. Nu le plac străinii. „O seamă de enoriași de astăzi suferă de anumite apucături de la strămoșii lor. Fala și mândria de locul natal îi fac să nu se prea amestece cu alți oameni din satele vecine. Rare cazuri de prietenie sinceră, să se poată lega între un tăședan și un alt om din alt sat,” stă consemnat în cronica bisericească a așezării.

De-a lungul veacurilor, localnicii au dat mari bătăi de cap preoților ortodocși. În toate documentele bisericești, aceștia se plâng de imposibilitatea de a-i convinge pe oameni să se căsătorească, „să nu mai nască copii în pat nelegiuit”.

„Biserica, prin slujitorii ei, a căutat în toate vremurile să folosească toate mijloacele pentru a dezrădăcina aceste apucături și atitudini”, notează preoții.

Sătenii spun că, pe timpuri, exista o altă rânduială a satului, prin care se știa precis cine cu cine se ia, încă de la naștere. Moașa, vraciul și birăul aveau un cuvânt greu în comunitate. Respectul pentru ei venea pe o filieră strămoșească. Pentru a-și face loc în rânduiala străbună, preoții au fost nevoiți să-și adapteze slujbele obiceiurilor locului. „Slujbele cerute de enoriași sunt împotriva boalelor, nenorocirilor, a duhurilor necurate și pentru animalele de casă. De foarte multe ori, ei cer Slujba Marelui Vasile și Slujba pentru cei cuprinși de duhuri necurate,” scriu preoții și iscălesc.

Pentru tăședani, ritualul morții are și azi o însemnătate aparte.

“Depinde cum a murit. Mai demult, fiecărui mort i se făcea un anumit ritual de îngropăciune. Dacă murea de moarte bună și era împăcat, se făcea într-un fel, dacă murea din alte cauze, erau alte obiceiuri. Acum s-au cam pierdut și astea,” mărturisește Ioan Judea.

Ritualurile și descântecele străvechi erau folosite în toate ocaziile în care în comunitate se producea vreun deranj de la bunele rânduieli.

„În urmă cu vreo 40 de ani, oamenii începuseră să se alarmeze. Le dispăreau ba câte un sac de grâu, ba câte o unealtă de lucru, ba câte un obiect din casă. Și nouă ne dispăruseră hamurile de la cai. Pentru prinderea hoțului, sătenii au apelat la câteva femei bătrâne. Eu cred că aveam pe atunci vreo opt ani. După ce au ținut post, femeile m-au chemat pe mine și încă câțiva copii de vârsta mea, ne-au dus într-un grajd, pentru că acolo se zicea că stau vitele curate, au pus apă sfințită într-o covată de frământat pâinea și au aprins câteva lumânări. Pe noi ne-au așezat roată în jurul coveții și ne-au acoperit cu un cearșaf. Nu ne-au spus ce au de gând să facă, ne-au cerut doar să privim atenți în apă. Nu știu ce-au zis și ce au făcut ele, dar mi-aduc aminte că întâi am văzut un cer plin de stele, apoi portița de la grădină și... am sărit toți copiii. „Ia, inginerul, mă!”, am strigat deodată. L-am văzut așa cum te uiți la televizor. Era unul care locuia la intrarea în sat și așa i se spunea „inginerul”. La el acasă au fost găsite apoi și lucrurile noastre”, își amintește Ioan Judea.

Comori din argint

Pe locul unde se presupune că a fost incinta sacră a cetății au fost descoperite două gropi adânci săpate în stâncă. Înăuntru s-au găsit ulcele din ceramică, cu un ornament unicat, toate așezate cu fundul în sus și câteva depuneri de minerale. „Totul era intact. Acolo a fost vatra unor ritualuri,” spune prof. univ. Sever Dumitrașcu.

În aceeași zonă a fost scos la iveală primul atelier de bijutier în argint din țară. Aici erau prelucrate podoabe de argint. Au fost găsite câteva bare de argint în diferite faze de prelucrare, brățări pentru încheietura mâinii și antebraț, coliere prinse-n nouă noduri, cu opt părți spiralate, fibule cu același stil de lucrare. Arheologul susține că, date fiind proprietățile curative ale argintului, brățările, colierele și celelalte podoabe au fost folosite în ritualurile de vindecare. Dumitrașcu presupune că „bijuteriile ritualice” ar fi fost purtate de către preoții daci, dar admite că, la fel de bine, ar fi putut fi folosite și de către preotesele antice adeptele cultului Lunar. Pentru comunitatea din Tășad, astrul nopții avea un rol important inclusiv în muncile câmpului. Pe vremuri oamenii arau pământul noaptea când luna era în faza de creștere pentru că se spunea că nu cresc buruieni și se fac recolte sănătoase.

Despre comorile dacice din cetatea Tășadului circulă o seamă de legende. Sătenii spun că înăuntrul dealului s-ar mai afla un vițel de aur și o groapă plină cu bani.

„Trăia pe timpuri, aici în sat, unul Gliguță care mergea des și săpa acolo pe deal. Zicea că vrea să găsească groapa cu bani. Râdea tot satul de el. Acum ne-am adunat vreo trei - patru care încercăm să punem în valoare această zestre și strigă toată lumea după noi că suntem urmașii lui Gliguță. Nu-i bai. Noi vrem să știm adevărul. Vrem să știm ai cui urmași suntem și-apoi, cetatea asta ne poate spune multe. Noi credem că la Tășad a fost un centru economic și spiritual foarte puternic la vremea respectivă. De ce nu s-a descoperit până acum nici un atelier de bijuterii nicăieri, nici în orașele județului, nici măcar la Oradea?” se-ntreabă Gabi Bobșe.

Tăședani nemuritori

O viitură produsă pe Valea Morii a scos la suprafață un vas de incinerare cu o vechime de peste 3000 de ani.

„Este o urnă funerară de ceramică, roșie în exterior și culoare închisă în interior. Aparține culturii Coțofeni. În acea perioadă, morții erau incinerați, procesiunea având loc, de regulă, dincolo de o vale,” declară arheologul Gruia Fazecaș.

Descoperirea a iscat un nou val de povești pe ulițele satului. Localnicii și-au adus aminte cum au fost nevoiți să-l dezgroape pe Iosivu, un bărbat voinic pe care l-au împușcat jandarmii după ce i-au înconjurat casa, crezând că-i haiduc.

Scena uciderii sale a rămas în memoria întregului sat. Jandarmii i-au încercuit casa într-o seară de iarnă - ningea bogat, cu fulgi mari. El s-a uitat pe fereastră și a înțeles. I-a spus femeii să îmbrace fetele și să iasă cu ele afară. Doar atât. Nu s-a speriat, nu s-a plâns, nu le-a îmbrățișat la despărțire, nici nu le-a spus vreun cuvânt memorabil. Le iubea, ele știau, cumva. Dar nu vroia „ca să pară”. Le-a zis să meargă afară și pe urmă s-a așezat înapoi, pe același scăunel cu trei picioare de lângă cuptor, calm, ușor încruntat, privind parcă mai mult în el însuși. De afară, jandarmii i-au strigat să iasă. N-a răspuns. Au mai strigat o dată. Căsuța cu ferestre slab luminate a rămas cufundată în tăcere. Atunci, ei au ridicat armele automate și au tras din toate părțile. Mușcau gloanțele, de jur împrejur, lemnul căsuței ca din povești, ridicată cu trudă de Iosivu și nevasta lui, Saveta. De afară, din zăpezi, femeia privea ca pierdută, fără lacrimi. L-au găsit mort, căzut pe podea, cu chipul la fel de calm și de ușor încruntat. Când îl vedeai în sicriu, nu ziceai că-i în jos tot ciuruit de armă. Era senin, deloc strâmbat la față. L-au înmormântat. Și, după câtva timp, a venit iar acasă...

Un par înfipt în a doua inimă

Cine-ar putea oare vreodată să dezlege taina asta? De ce, după moarte, unii oameni se întorc acasă? Floarea Judea își aduce aminte:

“Șapte luni de zile a tot bântuit casa și nevasta lui, Saveta, n-a zis nimănui nimic. După șapte luni s-a dus la niște vrăjitoare dinspre Bucuroaia. Alea i-o făcut niște vrăji tari, acasă și la mormânt. Vrăji tari, de viață și moarte! Da' nu s-au prins. Mai grozav venea. Și atuncea femeia o spus și la câteva neamuri. „N-ai ce face, de-acuma îi musai să îl dezgropi,” i-au zis cu toții, la nouă luni de la moarte. Na... Iartă-ne, Dumnezeu. S-au dus toți seara și-au săpat în cimitir și-au dat capacu' jos de pe copârșeu. Și ce să vezi... Iosivu era acolo, 'năutru. Da-ntors! Nu cum l-au înmormântat, drept, cu fața în sus. Era p-o lature, aproape cu fața-n jos! L-au întors și l-au văzut la față - ca-n ziua când l-o îngropat era. Ca viu. Neputrezât deloc! Păru' și unghiile crescute. Rumenior în obraji, așa, și cu gura roșie. Și parcă râdea către oameni. Așa că l-au întors în copârșeu și i-au băgat un par în piept. Un țăpoi de carpen, în inimă. Ș'apăi când i l-au bătut în piept... mortu' o deschis ochii! S-a strâmbat tot la față, ca și copilu' ăla de iese din pântecu' mamei cu caznă mare. Și-o țiuit o dată: „Iiiiihihiii!...” Da' tare! S-au îngrozit toți care-au fost acolo și s-au dat în lături, au sărit care-ncotro. „Iiiiihihiii!...”, a făcut mortu', zvârcolit, cu ochii deschiși, și cu paru-nfipt în inimă. Ca un vuiet! S-a auzit țipătu' ăsta peste tot satu', departe. Și numa' atunci, după vuietu' ăsta mare, strigoiu' o murit și-o putut să scape de el. Când i-au omorât și cealaltă inimă. Că ăia din lumea de dincolo două inimi au. Una-i a trupului și-a pământului, ce moare deodată cu ei. Da' ailaltă inimă îi mult mai tare și nu moare așa repede. Poate să mai trăiască și doi ani, zece ani, poate și sută de ani. Aceea, să știți de la mine, aceea-i inima sufletului...”, povestește Floarea.

Viorel, mortul cel harnic

Asemenea povești desprinse parcă din epoci ancestrale s-au mai petrecut în satul Tășad. Toate dovedesc, până la urmă, un lucru foarte simplu: că dincolo de moarte mai este, totuși... „ceva”. Acum vreo 50 de ani, Ecaterinei Mihaiului i-a murit omul. S-a dus undeva în pădure după lemne și, din cauză c-a obosit, a făcut „aprindere la creier” și-n câteva zile a fost mort. Îl chema Viorel.

Bărbat tânăr, om foarte bun la suflet. Dar a murit nepregătit pentru moarte. Nevasta îl îndrăgea și Viorel o iubea. Aveau trei fete împreună. De obicei, prin satele astea vechi, se spune că oamenii cu inima curată își presimt dinainte sorocul. El însă nici nu se gândea la așa ceva. „A murit cu bănat”. Și-a bănuit de fete și de nevasta lui, adică i-a fost milă să le lase așa, prea devreme. Astfel că, printr-o tainică putere a sufletului său însetat..., s-a întors lângă ele. Apărea serile. Și era trist, altfel decât când era viu. Dar se ivea. Ecaterina și fetele îl vedeau afară, în ușa grajdului, îmbrăcat la fel ca-n ziua înmormântării, într-un costumaș cenușiu, cam ponosit și cam strâmt la mâneci. Așa venea el. Și îi zicea Ecaterinei:

„Catița mea...”, cu privirea îndurerată.

„Catița mea, să ai grijă de fetele noastre...”. Apoi se apuca de treabă prin poiată, de parcă nici n-ar fi fost plecat. Aveau doi boi mari și el le dădea apă până îi sătura. Dădea și la cal. Închidea grajdul c-un drug. Mergea și tăia lemnele, tot așa absent, cu capul în pământ, pierdut cumva. Uneori, noaptea, auzeau în bucătărie „troanca-troanca”, blidele cum se mișcau. Și, când se duceau dimineața, vasele nu mai erau adunate grămadă, ci toate spălate și puse la locul lor. Făcea săracul om tot ce făcea și-nainte, ba chiar și treburi femeiești, doar ca să ajute și să nu fie uitat. Se uimeau vecinele, spionând peste gard. Observau. Auzeau voci dinăuntru. Discuții seara cu cineva invizibil. Uneori, Ecaterina sau fetele erau plecate, sau se culcau devreme, însă dimineața-de-noapte întreaga ogradă era pusă la punct de mâna „cuiva”. Lemnele stivuite. Fânul adunat în căpiță. Sau urcat în podul șurii. Totul. Încă de atunci au început bănuielile.

Mortul viu e doar un duh

Un lucru era cert: cel dispărut „mișca” lucruri din lumea reală. Ecaterina l-a văzut, nu o dată. Vorbea cu el, se sfătuia cu el despre tot. Și fetele l-au văzut, muncind pe afară, în unele seri târzii când iscodeau la fereastră. Era „ca în carne și oase”. Și venea. Vreme de vreo jumătate de an a tot venit, dar femeia nu a zis asta către nimeni. Mai întâi fiindcă-i era „așa” de oameni. Să n-o creadă exagerată, sau să nu zică oareșice, că nu i-a făcut pomenile cum trebuie, înmormântarea, ori altele, cine știe ce. Apoi, de ce n-ar recunoaște, fiindcă nici rău nu i-a făcut ăl din lumea de dincolo, ci mai mult a ajutat-o să biruie singurătatea. Era straniu, își dădea seama. Înfricoșător, bineînțeles. Cum altfel?

Când stătea apoi să se gândească la ce i se întâmplă, se înfiora... toată. Dar n-a spus, a tot amânat. Și Viorel tot venea s-o ajute, la fel de palid și încercănat, în costumul lui gri strâmt la mâneci, iar ea îl privea din ușă, muncind, și nu zicea nimica decât atunci când o întreba el, blând, câteodată.

Într-o seară, s-a apropiat de dânsa și i-a pus mâna pe obraz: „Catița mea...”, și pe ochi avea lacrimi, că parcă vroia să o ia în brațe, dar cumva nu putea. Ecaterinei i-au rămas în minte degetele lui. Atât de reci. Subțiri, albastre, străvezii. O răceală adâncă, venită parcă din altă lume, „ca de sub lespedea mormântului”, zicea ea. Zile la rând a stat în casă și își tot pipăia obrazul atins. Amintirea răcelii aleia o obseda, parcă îi intrase în adâncul oaselor. Se gândea, se gândea. Nu mai putea suporta gândul. Și-ntr-o bună zi a ieșit din casă, trăgându-și fetele de mână, pornind cu ele martore spre baba Ștefănoaia, descântătoarea cea vestită pentru puterea de-a „vedea” duhurile de dincolo.

Baba a pus-o să povestească totul în amănunt. O asculta ținând ochii închiși, străduindu-se parcă să vadă ce se întâmplă în casa aceea bântuită.

„Și tu îl vezi ca viu sau doar așa?”, întrebă Ecaterina.

„În realitate”, răspunse femeia. „Apăi, uite ce trebuie să faci tu, mă fată, zise bătrâna după o vreme: du-te acasă și așteaptă-l să vie. Ș'apăi când vine, să nu mai vorbești cu dânsul”. A sfătuit-o să meargă pe lângă el ca și cum n-ar fi. Să nu se uite, să nu-i răspundă, să nu-și amintească. Vrăjitoarea a făcut un descântec și i-a spus să se gândească mereu că el e doar duh, iar duhul, dacă nu-i stârnit, se rușinează, se „descarnează” și se risipește cu timpul, ca un abure.

... „De ce nu vorbești cu mine, Catiță? Catiță, de ce mă alungi de la casa ta?... Nu mă alunga de la tine, Catița mea...”. Cu capul în pământ, femeia plângea încet și muncea mai departe. De parcă, cumva, el ar fi fost viu și ea moartă.

Alți bântuiți care-au spus

Din ziua aceea... femeia a spus. A spus peste tot. Oricui o întreba, fără rușine. A spus ceea ce până atunci nu se putea spune. Mărturisirea asta a Ecaterinei a fost ca spargerea unei îndelungi taine ce plutea tensionat peste întreaga așezare. A fost prima femeie care a îndrăznit să rupă tăcerea, după multă vreme. Atunci s-a aflat ceea ce de mult doar se bănuia. De pildă, că și Ciobu Judea, pădurarul acela mătăhălos de pe Valea Morii, timp de 10 ani la rând, după deces, a venit la femeia lui acasă și se culca cu ea în pat întocmai ca un soț viu.

„Măi, maică, măi, înțeleapto, fă-mi ceva, dezvrăjește-mi ceva, că iar mă pițigă Ciobu...”, a început să zică Florița, nevastă-sa, prinzând curaj, către aceeași descântătoare. Apoi baba Floarea Petrii, zisă Cicaloaie. O muiere măi drăcoasă, așa. Mult timp a tăinuit noru-sa Ileana că bătrâna se făcuse strigoi și „că-i producea ravagii” prin casă. Duhul ei azvârlea lucruri. Dezlega vacile în poiată. Mișca masa prin odaie și-o izbea de pereți. Trăgea de pe mobile.

„Venea și îmborda patu' cu perine și le arunca toate jos de pe pat. Cum le puneam la loc, iar îmborda.” Trei ani de zile nora Ileana și cei doi fii ai ei au fost martori la această forță invizibilă. Trei ani, aproape noapte de noapte, până la primul cântec al cocoșului. Însă abia acum au avut curajul să spună.

Apoi au mai spus și alții, femei și bărbați. Că și lor li s-a întâmplat. Și-au învins rușinea și povara unor răposați care le obsedau gospodăriile de atâta timp. Pățaniile lor au renăscut amintirea unor vremuri magice, în care la patru-cinci case din Tășad dădea târcoale câte un suflet din lumea de dincolo. Așa era altădată - oamenilor li se arătau mai multe. Cei mai moderni au început să țină toate aceste „întâlniri” în secret, poate din teamă, poate din rușine, poate și fiindcă, cu toate relele îndurate, măcar așa tot nu rămâneau singuri în casele lor. Când întrebi despre strigoi orice ins de pe ulița Tășadului, mai întâi ești privit cu uimire. Cu uimire și suspiciune, totodată. Apoi, dacă insiști, omul încearcă, cumva, să evite subiectul:

„Eee, au fost... Da' astea-s povești...”. Și abia la sfârșit, dacă cumva reușești să te mai și împrietenești puțin, poți afla că astea nu sunt chiar numai simple „povești”. Ci aproape toți sunt convinși și astăzi că duhurile răposaților se pot întoarce acasă.

(iulie 2013)

Acest articol a apărut în revista Formula As și publicația Fermierul bihorean, ediția din iulie 2013.

Autori: MARIANA GAVRILĂ și BOGDAN LUPESCU