Biharia - Cetatea lui Menumorut

Adevăruri incontestabile despre continuitatea poporului român pe meleagurile Crișanei.

Ungurii au pătruns prima oară în Crișana, la începutul secolului al X-lea, prin încuscrirea cu ultimul și cel mai mare voievod român, Menumorut. Teoria „vidului de populație” a fost o minciună ridicată la rang de adevăr.

Cetatea Biharia este singura așezare din câmpia de vest a țării care poartă numele Munților Bihorului. Dovezi despre existența românilor în această parte a țării sunt la îndemâna oricui, ele există pentru oricine dorește să le vadă și să se convingă.

Momente cruciale

După un drum lung străbătut prin stufărișurile Câmpiei Panonice, doi soli din partea hoardelor ungare se apropiau de poarta cetății celui mai mare voievod al Crișanei.
„Dă, Doamne, porțile acestei cetăți să se deschidă pentru pace,” grăi Menumorut curtenilor săi.
„Vor cere aur, poate sau poate, sare,” spuse unul dintre ei.
„Vor cere aur? Bine. Sunt munții noștri aceia care-l ascund în pântec. Și-n ape avem aur… și sare le dăm, că știm locul sării”, zise Menumorut.
„Nu-i un preț prea mare?”, întrebă curteanul.
„Liniștea cetății noastre n-are preț,” răspunse voievodul apăsat.
A doua zi, Usubuu, comandantul armatelor ducelui Arpad, se afla-n cetate, față-n față cu voievodul român.
„Duce, prin glasul meu vei ști că stăpânul meu, ducele Arpad, cere țara ta,” zise comandantul.
„Întreabă-l încă o dată. N-ai înțeles, se pare,” îi ceru voievodul tălmaciului său, încercând să câștige timp. „Asta-i o vorbă neînțeleasă de mine și de noi”, răspunse apoi, privindu-l fix pe Usubuu. „Sau, poate, stăpânul tău vrea aur!?”, întrebă. „Acesta o fi cuvântul. Vrea să facă bani rotunzi ca să bată chipul său ales. Vrea fetelor în salbe să-l dăruiască, poate, sau cupe minunate pentru ospăț regesc,” răspunse voievodul voind să-l încerce.
„Stăpânul meu vrea mai mult!”, rosti acesta sigur pe el.
„Poate vrea sare albă sau brună pentru vite?!”, propuse voievodul cu o voce calmă.
„Mai mult”, zise comandantul ungur.
„Atunci vrea pășuni întinse, să zburde caii voștri cu aripi la picioare în ierbi înmiresmate…”
„Mai mult decât atât,” sări comandantul hoardelor ungare.
„Sau lemn din vreo pădure ascunsă și bătrână să facă roți la care și scânduri de hambar,” continuă voievodul cu vorbă calculată.
„Vrem toate la un loc”, răspunse acesta, cinic, de sub neagra lui mustață.
„Oh, cred că știu acuma. Vreți prietenia noastră”, zise Menumorut cu viclenie.
„Stăpânul meu cere pământul acestei țări,” se răsti trimisul ducelui ungar.
„Spune-i lui Arpad, ducele Hungariei, stăpânul tău, că datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin de loc și duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voințe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viață!” - rosti voievodul, de data aceasta pe un ton oficial.
„Ducele Salanus a întâmpinat cu dragoste dorința stăpânului meu punându-i țara la picioare, înnobilând-o prin stăpânirea neamului nostru,” interveni trimisul ungur.
„Tare ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduiește. Noi, însă, nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât încape într-un pumn. Și vorbele lui nu ne tulbură inima că se laudă că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Și chiar dacă acela a răpit cu violență pământ de la strămoșul meu, acum, însă, grație stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să-l mai smulgă din mâinile mele”, zise Menumorut apăsat.

Această secvență istorică s-a petrecut în anul de grație 906 în Cetatea Biharia, construită de strămoșii lui Menumorut peste o altă cetate numită  »Cetatea Fetelor« din perioada tracilor. Cetatea Fetelor a rămas în legendă și datorită nunților princiare care au avut loc în curtea voievodului bihorean la fiecare căsătorie a celor șapte fete ale sale.

Consemnări despre Cetatea Biharia, situată la nici patru kilometri, în linie dreaptă, de actuala graniță cu Ungaria, apar în Cronica lui Anonymus (Faptele Ungurilor – Gesta Hungarorum), dar și în piesa de teatru istoric „Noapte albă”, a scriitorului orădean Mircea Bradu.

Încuscrirea

Refuzul lui Menumorut de a ceda de bunăvoie pământurile râvnite de ungurii lui Arpad, teritorii ce se întindeau de la Tisa și până la Munții Apuseni, de la Mureș până la Someș, a iscat „mânia” celui mai temut conducător al hoardelor ungare. Ducele Arpad se credea descendent direct din neamul hunului Attila și decisese că locul pe care va călca el și fiul său Zulta, împreună cu nobilii săi, din acea zi, locul acela al lor va fi.

După ușurința cu care obținuseră teritoriile dintre Dunăre și Tisa, locuite de slavi și bulgari, din mâna voievodului Salanus „lovit de frică”, după cum spun istoricii vremii, înfuriați de împotrivirea voievodului român, Arpad a trimis asupra lui Menumorut o armată puternică formată din unguri și secui. Au atacat, în prima etapă, teritoriile dintre râurile Er și Someș, cu cetatea Satmar, până sub Munții Oașului și până la Zalău. Apoi, victorioși, s-au îndreptat de-a lungul râului Er spre cetatea Biharia. N-au reușit să se apropie de cetate, cetele ungurilor au fost învinse de armata lui Menumorut la Szeghalom.

A trecut o lungă perioadă de timp până când ducele Arpad a reușit să-și organizeze o armată și mai puternică, condusă de o elită de nobili și secui, pe care a trimis-o direct spre cetatea din Biharia.
„S-au luptat între ei 12 zile, scrie cronicarul ungur, au fost omorâți 20 de unguri și 15 secui”. Oastea ungară reușise să se aproprie periculos de meterezele cetății. În cea de-a treisprezecea zi, voievodul român decise să mai încerce o variantă de a face pace cu ducele Arpad.
„Usubuu, se adresă Menumorut omului de încredere al ducelui ungar cu care se vedea pentru a doua oară, stăpânul tău n-ar face bine să ne încerce. Închide pentru o clipă ochii și vezi granițele țării tale. Vezi cercul de ură ce vă înconjoară? Și acum, închide ochii și vezi granițele țării mele. Nici o palmă de pământ nu mă leagă de vreun dușman!”.
„Stăpânul meu nu are prea multă vreme de pierdut,” îi replică comandantul.
„Ascultă, Usubuu, stăpânul tău are nevoie de noi. Doar spre noi mai are o poartă de liniște. Numai pe aici mai poate pătrunde o adiere blândă de pace. Bunul Dumnezeu mi-a sporit viața cu șapte fete. Sunt șase măritate, Usubuu, șase voievozi au copii din sângele neamului meu. La cumpănă grea, chem fiii mei. Căci ginerii sunt fii la noi. Iar când ne-atacă cineva cetatea, doar mă gândesc la ei și vin din patru zări”, rosti Voievodul român.
„Să înțeleg că nu vrei țara s-o închini stăpânului meu?”, zise ungurul bănuitor.
„Să-i spui, Usubuu, că prietenia mea nu-i orice prietenie. La curțile străine am soli în multe părți și pot, venind cu pace, să-i fac prieteni noi. Prin mine va fi prieten și cu Împăratul mare de la Constantinopol. Mai mult nu-i pot da”, spuse Menumorut.
„Voi spune tot”, zise comandantul. „Dar de mă întreabă ce garanții dai tu acestei înțelegeri, eu ce să-i spun? Sau dai ostateci?”, întrebă ungurul.
„Ostateci!”, repetă voievodul cu amărăciune-n glas. „Voi da ostateci buni care ne vor lega mai mult ca orice-n lume, răspunse după-o vreme, fixându-și privirea rătăcintă-n zare. Pe fata mea cea mică o dau de soață pentru fiul stăpânului tău. Sau știi tu, Usubuu, un ostatec mai de preț?”

Propunerea lui Menumorut a fost acceptată de ducele ungur Arpad. Teritoriile Crișanei, zestrea fiicei voievodului român, au intrat în stăpânirea soțului acesteia, Zoltan sau Zulta, cum este menționat de cronicarul ungur, fiul lui Arpad, după moartea lui Menumorut. Voievodul Crișanei moare la scurt timp după ducele Arpad care „s-a dus din această viață lumească în anul 907 de la încarnarea Domnului.”

Așa au reușit să pătrundă ungurii în Crișana, în prima etapă, prin încuscrire cu stăpânul ținutului și nu prin acea Teorie a lui Eduard Robert Roesler („vidul de populație”), bazată mai mult pe ipoteze și speculații, potrivit căreia poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, de unde o mare parte a populației ar fi emigrat la nord de fluviu.

Se știe că o minciună repetată suficient de mult devine adevăr, iar teoria „vidului de populație” a fost introdusă inclusiv în manualele școlare în perioada imperiului austro-ungar și așa a rămas până în zilele noastre.

Adevărul

Dovezi despre existența românilor în această parte a țării încă de pe vremea strămoșilor traci sunt la îndemâna oricui, ele există pentru oricine dorește să le vadă.

O descoperire recentă făcută lângă Biharia cu ocazia săpăturilor de la autostrada Transilvania a scos la iveală o veche așezare neolitică din Crișana. Vestigiile aparțin culturii Criș (5.500 – 4.200 î.Chr.). Pentru prima oară, la Biharia s-a folosit prospecțiunea geofizică, cea mai modernă metodă de cercetare, prin utilizarea magnetometrelor cu ajutorul cărora se găsește cu mare precizie locul și dimensiunea vestigiilor îngropate.

Din fericire, o parte dintre arheologii care s-au ocupat de cercetarea cetății Biharia mai sunt încă în viață, iar mărturiile descoperirilor lor stau consemnate în zeci de studii, articole și cărți, din păcate prea puțin deschise de publicul larg.
Profesorul orădean Sever Dumitrașcu, aflat de ani buni la pensie, este arheologul care a efectuat cele mai amănunțite cercetări la Biharia. Timp de șaptesprezece ani (1973-1980) - (1998-2004), Dumitrașcu a efectuat cercetări în incinta cetății și în împrejurimile acesteia, iar materialul arheologic găsit acolo a fost în întregime clasat și inventariat, încadrat cronologic și etno-cultural în realitatea istorică a țării noastre.

„Toate dovezile pe care le-am descoperit atât în Biharia, cât și în alte puncte de lucru sunt la Muzeul Țării Crișurilor, sunt înregistrate în documentele de specialitate, sunt publice. Mai multe informații decât cele pe care le-am lăsat scrise și le-am dovedit, nu am”, îmi spune profesorul, recomandându-mi să verific.

Potrivit consemnărilor sale, adunate într-o carte cu aproape 500 de file intitulată „Biharia –săpături arheologice (1974-1980)”, cultura Biharia anunță real zorile istoriei tracilor în vestul Apusenilor, în Crișana. „După părerea noastră, ceramica de la Biharia indică o populație tracică locală, deoarece în stabilirea sa nu apar elemente de tipul sud-vestic, iliric, în sensul că, deși avem ceramică fină, ea se deosebește de ceramica descoperită în special pe teritoriul Iugoslaviei. În același timp, nu apar nici piese metalice, urne ceramice etc., de felul celor găsite în mediul iliric din sud sau nordul Câmpiei Ungare”.

Neintrând în detaliile tehnice, din cercetările arheologului Dumitrașcu, stratigrafic documentate, rezultă că în sec. IV-III î.e.n la Biharia a locuit o civilizație geto-dacică, peste care s-a suprapus o scurtă perioadă de timp o locuire celtică. După înfrângerea dominației celtice din vestul Daciei, sub Burebista, viața dacilor va reintra pe făgașul său cotidian.

„La Biharia a fost descoperit un nivel de locuire dacică, ce se păstrează cronologic și în sec. I e.n, dar se continuă viguros în sec. II- III d. Hr.” Influența romană asupra dacilor liberi din Crișana și Maramureș își face cunoscută prezența. Spre exemplu, la Biharia a fost descoperit un tezaur de monede romane târzii. „După retragerea aureliană, între fosta provincie romană Dacia și zona dacilor liberi încep imediat, pe zona culturii materiale, să se facă unele apropieri, ba, chiar și un amestec de populație, care micșorează treptat deosebirile anterioare”, notează arheologul orădean în monografia sa.

Pătrunderea slavilor, a slavo-avarilor, pe teritoriul Transilvaniei, al Crișanei, care a urmat n-a lăsat prea multe urme la Biharia. Au fost găsite puține obiecte de ceramică specifică lucrată numai cu mâna comparativ cu ceramica lucrată la roată rapidă de proveniență autohtonă. De altfel, cercetările arheologice efectuate pe vatra vechii Dacii au constatat că „până în prezent nu s-au putut identifica așezări slave stabile de sine stătătoare, datorită caracterului temporar a celor mai multe dintre ele”.

Cotropirea

„Cercetările arheologice de la Biharia confirmă existența în Crișana a voievodatului bihorean condus de Menumorut, având drept temei etno-demografic pânza așezărilor, sate, târguri și cetăți românești și româno-slave din această parte a României. Această realitate arheologică descoperită la Biharia conturează pătrunderea în vestul Crișanei a noilor grupuri de populații aduse, colonizate, așezate aici de regatul feudal maghiar abia în sec. XI e.n., deci numai după momentul întemeierii, existenței statului feudal, ca atare. Noile grupuri de populații au fost așezate în vestul Crișanei, la granița estică a statului maghiar, ca peste tot la granițele acestui regat, ca populații călărețe și trupe de graniță numai după ce se conturează granițele tânărului regat creștin, în sec. XI, o dată cu încoronarea ca rege a lui Vajk, în anul 1000, devenit Ștefan I (997-1038). Acesta primește de la papalitate misiunea de convertire a păgânilor, statul său fiind numit stat apostolic,” notează arheologul Sever Dumitrașcu.

Cercetările de la cetatea Biharia au fost promovate și de către profesorul Florin Sfrengeu de la Facultatea de Istorie din Oradea care, împreună cu un grup de studenți, a câștigat în 2010 un proiect finanțat de Administrația Fondului Cultural Național privind promovarea patrimoniului cultural arheologic al județelor Bihor și Satu Mare.

Profesorul spune că după ocuparea de către statul ungar a noilor teritorii, feudalii, cu ajutorul regalității, trec la răpirea pământurilor obștilor țărănești și la aservirea țărănimii române, liberă până atunci. Începând mai ales din secolul al XII-lea, se formează domeniile, ale căror stăpâni sunt regele, nobilii laici și clericii (episcopi, abați ai mănăstirilor). Prin actul din 1073, mănăstirea Sf. Benedict din Slovacia a primit sate sau pământ din proprietatea obștească din care unele se aflau în comitatul Bihor, iar mai târziu, mănăstirea de la Sâniob primește de la regele Geza al II-lea 24 de sate sau părți de sate, împreună cu 258 de case și gospodării. Aceste danii regești sunt, de fapt, pământurile obștilor țărănești, cotropite de biserică cu sprijinul puterii centrale, întărite apoi prin acte juridice care consfințeau dreptul de stăpânire al bisericii.

Arheologii unguri

În perioada imperiului austro-ungar, înaintea primul război mondial, întrebări precum: „cine a construit cetatea Biharia, slavii sau un alt popor?” sau „cine a fost stăpânul părților crișene din cele mai vechi timpuri?” îi frământă pe unguri abia după memoriul națiunii române din Transilvania, Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, adresat Curții de la Viena.

Pe atunci, populația românească nu era recunoscută ca națiune. Pentru elucidarea misterului cetății Biharia, în martie 1900, Societatea de arheologie și istorie din Bihor și Oradea îi însărcinează pe P. Cseplo și pe I. Karacsonyi să facă cercetări la Biharia. Săpăturile arheologice au fost executate în 4 și 9-11 aprilie, 18-19 aprilie și 21-23 aprilie, adică fix 9 zile. Cseplo își întocmește raportul apelând la datele arheologice în confruntare cu știrile istorice, prin metoda combinatorie. „Deși relatările lui Anonymus sunt puse, în ultimul timp, sub semnul întrebării, scrie el, trebuie să le considerăm adevăruri istorice, deoarece știrile sale sunt confirmate de descoperirile istorice ulterioare”.

Cercetătorul ungur nu consideră Biharia o cetate romană, deoarece romanii nu și-au extins stăpânirea pe versantul vestic al Apusenilor. Cu toate că perioada de cercetare a fost extrem de scurtă, Cseplo trage concluzia că cetatea a fost construită în două etape: o etapă cu zid și una cu val de pământ ce aparține unei societăți mai vechi. Dacii, după părerea sa, se pricepeau la arhitectură și au pus bazele multor așezări descoperite și azi. Cseplo consideră că maghiarii vin în cetate, în Crișana, cucerind țara de la un alt popor, susținând că acesta ar fi slav.

Karacsonyi a descoperit lângă Biharia, pe dealul Șumuleu, opt morminte de călăreți, posibil unele de femei, așezate unul lângă altul. Morții erau așezați cu capul la apus, iar la picioare au fost depuse capete de cal. Decedații aveau inele în buclă (de tâmplă), brățări la mână și la brațul drept, în morminte au fost așezate piese de podoabă și de îmbrăcăminte din aur, argint și aramă, vârfuri de săgeți, amnarul, toporul de luptă și într-un singur caz s-a găsit o sabie. Karacsonyi datează mormintele în sec. X și spune că aparțin unei populații de luptători călăreți. Bine-nțeles, unguri sau secui.

Strigăt după adevăr

Pe o ulicioară îngustă ce duce la cetate, de-o parte și de alta, sunt rânduite casele localnicilor cu grădinile până-n zidurile fortificației.
„Ce știi tu despre cetatea asta din spatele casei tale? ”, îl întreb pe un puști de vreo zece ani care ieșea cu o bicicletă din curtea casei din partea stângă.
„Eu nu știu românește”, îmi răspunse senin.
Insist. „Dar la școală n-ai auzit nimic despre ea?”
„N-am învățat nimic”, îmi zise scurt, încălecă bicicleta și plecă.
„Doamnă, dumneavoastră știți ceva despre cetatea asta?,” întreb vecina ce tocmai ieșise la poartă.
„Hat, eu locuiesc aici numai de douăzeci de ani, habar n-am, întrebați mai bine cei mai în vârstă”, răspunse.

Pe o poartă larg deschisă intru în curtea casei din partea dreaptă a ulicioarei. O doamnă cu o privire caldă mă invită înăuntru. Când auzi că mă interesez de cetate, fața i se lumină brusc.
„Nici nu vă puteți închipui cât de mult îmi doresc să scrie cineva odată adevărul despre cetatea asta a noastră. Au fost arheologi de la Oradea pe aici, au săpat, au făcut cercetări, dar n-am mai aflat nimic despre ce-au descoperit. În ultimul timp vin foarte mulți unguri, mă întreabă și pe mine ce știu, apoi fac poze și pleacă”, spuse ea.
„Eu știu foarte multe lucruri despre cetatea asta, că aici am crescut”, interveni soțul, ivindu-se din grădină cu nepoțica de mână.
„Această cetate a fost a lui Menumorut. Ungurii au atacat-o de trei ori, ultima oară i-au încercuit pe cei dinăuntru și i-au ținut înfometați o lungă perioadă de timp. Atunci Menumorut i-a spus lui Arpad că-i dă fiica de soție pentru băiatul acestuia. Menumorut a rămas apoi guvernatorul acestei provincii. Acesta-i adevărul, nu cum încearcă ăștia să spună că aici n-a fost nimeni când au venit ungurii. Se pare ca a fost un tunel ce lega cetatea noastră de vechea cetate din Oradea, s-au și surpat câteva terenuri ale oamenilor în zona asta de sud către oraș și ar mai fi fost unul care ducea undeva către Debrețin, pentru că și acolo au fost pământurile lui Menumorut. A fost deviat un braț al Crișului Repede care înconjura cetatea și se revărsa în apropiere de localitatea Santău. Există acolo un loc cu nisip care nu are de unde să provină decât de la apele Crișului,” îmi spuse bărbatul cu atâta autoritate de parcă pronunța verdicte într-o instanță de judecată.
„Înainte de Menumorut, trebuie să fi fost aici o așezare dacică pentru că în 1970 când m-am măritat și-am venit în Biharea, am văzut în cetate câteva pietre cu o scriere dacică și mai erau și câteva băi, băi turcești le numeam noi”, a ținut femeia să-mi mai precizeze.

Soții Ana și Pavel Bițiș, pe care am avut onoarea să-i cunosc, fac parte dintre cei 12% cetățeni români care mai locuiesc în comuna Biharia.

(septembrie 2012)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din octombrie 2012

Autor: MARIANA GAVRILĂ