Roșia milenară
Roșia, satul din Bihor cu cele mai multe peșteri la numărul de locuitori, duce mai departe o istorie atât de veche încât n-a reușit nimeni s-o deslușească vreodată. Patru sute de peșteri pe o suprafață de șapte mii de hectare au fost găsite până acum și nu s-a isprăvit cercetarea. În Ciur Izbuc există aproape 300 de urme de pași de om, mărimea 45, 41 și 38, ce datează de vreo 40.000 de ani. Sunt urme de pași de bărbați, femei și copii, oameni cu o înălțime de peste doi metri. În Peștera cu Morminți au fost descoperite scheletele unor conducători din urmă cu 5-6 mii de ani, bijuterii din aur și bronz. Peștera Farcu are cele mai frumoase cristale transparente din calcit din Europa. „Această zonă are o locuire milenară”, spun specialiștii. Aici a fost un culoar de circulație care a mers până în zona baltică. O ramură s-a deplasat spre est, sud-estul Franței.
Speologii spun că o bună parte din cele peste 400 de peșteri descoperite în comuna Roșia au fost folosite pentru ritualuri religioase. Pereții acestor caverne sunt decorați cu picturi rupestre reprezentând urși, bizoni, cai și lei, iar în peștera Farcu, spre exemplu, au fost găsite urme de foc și stalagmite sub formă de falus plantate în jur ca într-un ceremonial ritualic. Pe toată aria comunei, zeci de dole, ca niște vârtejuri cu vârfurile adânc înfipte în pământ, indică faptul că mai sunt și alte goluri în subteran. La suprafață, contopirea comunei cu istoria se face prin mistuirea oamenilor în natura cu pământul roșu, pietre albe și păduri în jur. Întreaga așezare are o geografie creată pentru uzul unor vremuri îndepărtate, cu stânci abrupte de apărare și dealuri înalte cu crestele rotunde ca niște cetăți de unde se poate ști totul. Satul este cum nu se poate mai simplu și cum nu se poate mai ermetic, iar bucuria de a-l descoperii este cu atât mai mare cu cât e mai neînțeleasă.
Izolați de lume
Când am ajuns prima oară la Roșia, satul era atât de bine înfipt în arhitectura de vară a crengilor pădurii încât nimic nu părea să-l clintească din loc, nici măcar planurile acelei călduri puternice. Totul părea calm și lipsit de grabă, totul părea să respire liniștea interioară și știința de a trăi. După ce am trecut de vatra satului, Orașul de Jos, cum îi spun localnicii, în față mi se deschise o priveliște blândă, cu orizonturi rotunde, repetate ca într-un canon, o deschidere neînchipuit de largă, asemenea unui vechi talger dacic de aur, căruia multele carate îi întunecă strălucirea în roșu. Centrul comunei și-a pierdut farmecul vechimii lăsându-se atins necuviincios de prezent. Dincolo, casele erau răspândite în cătunuri pe colinele dealurilor și prin păduri colorate intens de o sfâșietoare și definitivă frumusețe.
Străbăteam un ev mediu tăcut. Case cu odăi joase și târnațul îngust, cu mirosul acela țărănesc de pământ bătrân și de var proaspăt, cu pardoseala muruită cu lut, cu prispa întoarsă spre soare și deschisă deasupra întregii împărății. Aici am descoperit o forță capabilă să rămână și să învingă, urmându-și legile propriei ei deveniri istorice în mijlocul istoriei noastre răvășite.
„În momente de repaos am fost surprins de bogăția obiceiurilor și a creației populare legate de acestea. Bogăția aceasta s-a păstrat pentru că Roșia este un sat care, sute de ani, a fost izolat de multe din întâmplările din jur. Roșienii au părăsit cetatea lor naturală doar când au fost duși la război și cătănie și când, siliți de sărăcie, au căutat să-și găsească traiul slugărind în „pustă” și prin Banat. Femeile n-au coborât în centrul comunei decât atunci când au trebuit să se cunune. Toată viața și-au petrecut-o în casele ascunse în pădurile din dealurile Roșiei”, notează profesorul Dumitru Bărăitaru în Schița monografică a satului Roșia.
În vremuri nu prea îndepărtate, oamenii din cătunele acestea izolate nu cunoșteau întrebuințarea banilor. Îmbrăcămintea și uneltele de lucru le confecționau singuri. Întorceau pământul aproape cu mâinile goale, pe toate fețele, pentru a scoate din el măcar cât au băgat. Purtau haine simple din cânepă sau lână, cusute cu mâna. Lipseau încrustrăturile, lipseau înfloriturile. Negrul nu era îmblânzit cu roșu, albul nu era luminat de albastru. Lipsea tot ceea ce era lipsit de sens imediat, tot ceea ce nu e pretins de nimeni în afară de utilitate. Oamenii trăiau cu pace-n suflet și în bună rânduială cu natura. Se trezeau după cum cânta cocoșul sau se orientau după stele. Nu semănau la „ivit”, între luna plină și luna nouă, pentru că boabele nu se legau și nici nunți nu făceau că se destrăma căsnicia. Dacă un corn al lunii era îndreptat în jos, era semn de vremuială, dacă ambele coarne erau în sus, era semn de secetă. „Trăiau câte două-trei familii împreună și n-aveau treabă unii cu alții. Coceau pâinea o dată pe săptămână și ajungea la toți. Într-adevăr nu era atâta carne, un poc era de ajuns la șapte persoane, dar mâncau zamă de fasole și cartofi, mămăligă cu lapte. Cine punea brânză era bogat. În orice caz, mâncau sănătos și trăiau până la 80-90 de ani”, îmi povestește Florița Codoban, nora Siminei.
Obârșii dacice
Așa după cum era obiceiul străvechi al dacilor, roșienii își tratau toate beteșugurile prin descântece. Știu cu toți și astăzi să descânte de deochi, de ulcior, de scrântitură sau de gânduri murdare. Nu exista om din sat care să nu fi auzit de strigoi sau care să nu fi avut de a face cu practicile acestora. La Roșia singurul lucru care nu se vinde și nu se dă este laptele de la vacă. Printre localnici există și persoane care știu să prevină și chiar să desfacă vrăjitoria strigoilor. De altfel, satu-i renumit nu numai prin descântecele celor care știu să „tocmească” vacile sau să aducă laptele înapoi, dar și prin prezicătorii pe care i-a avut de-a lungul vremii.
„Pe Petrea Cuții îl știe o țară-ntreagă. Eu l-am înmormântat. La el veneau oameni și din București. Numai ce privea omul și deja știa tot despre el. Avea darul acesta și nu lua bani de la nimeni, niciodată”, îmi mărturisește fostul preot Petru Ciuhandu, acum în etate de 95 de ani. Îl întreb dacă știe ceva și despre Onuca, cunoscută prin toate satele depresiunii Beiușului pentru puterile sale nelumești. Oamenii povesteau că Onuca avea slugă un spirit pe care-l punea să facă și să desfacă diferite farmece, iar înainte să moară, a chemat o tânără din sat vrând să i-l dea acesteia pe mai departe. „Da’ cum arată spiritul aista?” a întrebat fata. Atunci Onuca s-a dus în curte, a aruncat o mână de grăunțe la găini și la un moment dat, a apărut un porumbel alb care nu mânca, doar se plimba printre celelalte păsări. „No, ia fata mea, aista-i sluga”, i-a spus bătrâna. Fata ar fi refuzat oferta, iar după înmormântare, rudele bătrânei au trebuit să-i pună în fiecare seară câte o farfurie de mâncare în curte că altfel le bântuia și nu le lăsa să doarmă toată noaptea. „Onuca a lucrat cu un duh necurat și n-a făcut bine ce-o făcut”, spuse bătrânul preot și închise discuția despre prezicătorii comunei precum ai închide câteva pagini de istorie între coperte de carte.
Strămoșii din peșteri
Urcam costișa unui deal cu un sentiment aproape religios gândindu-mă la vremurile îndepărtate, la practicile și la credința celor care au locuit pe aceste meleaguri în urmă cu trei - patru mii de ani, că mai departe mintea mea refuza să meargă. Mă gândeam la consemnările marelui cărturar român Nicolae Densușeanu care, în „Dacia preistorică”, susține și argumentează faptul că marea profetesă antică Sibila Eritree („Roșiana”) s-ar fi născut la Roșia în această zonă „roșie datorită cantităților mari de bauxită”. Tot aici, renumita profetesă și-ar fi întocmit puternicele sale oracole, scrise pe nouă suluri de coajă de frasin cu care a plecat mai apoi în bătrâna cetate de la Roma. Profetesa Sibila de la Roșia a ajuns renumită, temută și respectată în întreaga lume, mai ales după celebrele întâlniri (510 î.e.n.) cu cel de-al șaselea și ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, unde prezisese mărirea și decăderea imperiului roman, dar și după profețiile privind viitorul Greciei rostite la templul din Delphi, tălmăcite și răstălmăcite de toată elita de poeți și filozofi eleni.
Pe vremea Sibilei, dacii credeau că spiritele, înainte de a ajunge într-un loc minunat din cer, făceau un popas pe Lună, unde avea loc un fel de selecție. Cele pure urcau mai departe, iar celelalte erau azvârlite pe pământ, printre sufletele care rămâneau legate de oase.
Ei își îngropau morții lângă stejarii pe care-i venerau, crezând că sufletele mai trăiesc o vreme în trunchiuri de copaci, cu care, de altfel, vorbeau adesea în momente de cumpănă. În schimb, spiritele aruncate de pe Lună, multe alergând bezmetice pe pământ, fără trup, fără liniște și fără de suflare, erau folosite de femeile dace care le făceau părtașe magiei și vrăjilor nocturne.
Legende vii
În liniștea aceea, aproape amețitoare, examinând totul cu o cruzime proaspătă, zăresc în dreapta mea niște stânci albe, țâșnite spre cerul aglomerat de nori pufoși, contaminate de căldură și părând ele însele să ardă alb, amenințător, în liniștea văii. În față, un deal înalt cu trei case ascunse sub streșina pădurii. Din vârful dealului, pământul se lasă în jos și dezvăluie larg întreaga țară a Beiușului, printr-o vale care se numește atât de pașnic, Valea Albă. Nu se vedea nimeni împrejur, nu se arăta nimeni, dar toată întinderea aceea părea pregătită ca pentru o întâmpinare, dacă nu cumva erau așteptate să se bucure de toate acele minuni, făpturile nevăzute.
Mai spre asfințitul zilei, o siluetă purtând pe cap o pălărie cu boruri largi se îndrepta agale spre inima unei taine. Părul și barba, de un alb clar nu dădeau impresia de bătrânețe, ci, mai degrabă, de izolare călugărească, precum piscurile acelea semețe, tăioase și obosite ivite deasupra Văii Cuții. „Doamne, ajută, părinte”, era cât pe ce să-i zic. Dar nu era preotul satului. Era primarul.
În ultimii ani, valul modernismului a năvălit și peste așezarea roșienilor. Au apă-n fiecare casă, fabrica de pâine-n sat, iar asfaltul șerpuiește pe dealuri și leagă ca o curea cătun după cătun. Cu toate astea, oamenii locului se încăpățânează să are pământul tot cu sudoarea boilor și se apleacă după fiecare spic de grâu rămas în urma cosașilor tocmiți cu ziua.
Roșienii au rămas precum copacii care, cu cât sunt mai falnici, cu atât au rădăcinile mai adânci. Și, pe cât le este istoria mai ascunsă sub pământ, pe atât le sunt legendele mai faimoase.
(septembrie 2012)
Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția septembrie 2012.
Autor: MARIANA GAVRILĂ
