Ștei – orașul proiectat la Moscova

În timp ce ofițerii ruși chefuiau noapte de noapte la restaurantul Ardealul, în URSS se fabrica bomba atomică.

Rușii au construit orașul Ștei din județul Bihor în patru ani și au „furat” uraniu de la Băița cât pentru trei secole. Între 1952-1956, sătucul cu nici 200 de case a fost transformat în oraș cu peste 25.000 de locuitori. Au fost ridicate zeci de blocuri și barăci de locuit, un palat administrativ, cinci cinematografe, trei ringuri de dans, două școli, una în limba română, una în rusă, dispensare, o bază sportivă, restaurant și magazine.

În prezent, Șteiul are sub 10.000 de locuitori, iar în faimoasa mină mai lucrează 25 de persoane. Destinul urbei se află în mâinile celor de-o vârstă cu orașul.

Sute de ofițeri ruși împreună cu o garnitură de tren plină ochi cu soldați sovietici au ajuns la Ștei la începutul toamnei anului 1952, după vreo trei ani de inspectare a zonei de către mai multe echipe de geologi din URSS. În acea perioadă, cei circa cinci sute de locuitori din satul Ștei trăiau din agricultură. Puțini erau cei care lucrau ca tăietori de lemne la firma Berger, patronată de neamțul Willgetodt, al cărui bunic începuse, în 1916, construcția căii ferate de la Ștei spre Băița, pe care și-a transportat, mai apoi, buștenii la exploatarea forestieră de la Sudrigiu, de unde lemnul era expediat în Ungaria. Șteienii erau cunoscuți în toată depresiunea Beiușului ca fiind cei mai buni cultivatori de varză și castraveți.

„Iacă, mă, c-o venit și scârtaveții!”- le strigau cumpărătorii din Beiuș, Vașcău, Băița sau Arieșeni, unde își vindeau marfa. Porecla „scârtaveți” au purtat-o decenii de-a rândul. Fără pasiuni politice, localnicii se ghidau în viață după principiul „fie ce-o fi, numai să ne lase lumea-n pace”.

A muțit „higheghea Draii”

Înainte cu vreo două săptămâni de a ajunge rușii la Ștei, într-o zi de duminică, pe când oamenii se pregăteau să meargă la biserică, anunțul făcut de toboșarul satului a scos toată suflarea în uliță. Cu o voce gravă, plină de importanță, bărbatul le-a spus consătenilor săi că trebuie să se grăbească să-și adune recoltele de pe câmp, că peste grădinile lor cu zarzavaturi se va construi un „mare oraș”. Vestea a căzut ca un trăsnet peste bieții țărani. Seara, la magazinul din sat care ținea și loc de cămin cultural, cel mai renumit lăutar din zonă, „highighișul Draia”, n-a mai avut cui să cânte. A încercat două-trei danțuri, au jucat pruncul popii cu fetele lui Bălan, că erau bogătașele satului, apoi tinerii s-au împrăștiat care-ncotro. Seri de-a rândul, oamenii s-au adunat ciorchine pe la porțile caselor ca să întoarcă problema pe toate fețele. Unora nu le prea venea să creadă, iar alții au jurat că nu le vor da rușilor nicio bucată din pământul strămoșilor lor.

Cizma rusească peste rănile nevindecate

Tuturor le erau încă proaspete în minte ororile trăite în perioada celui de-al doilea război mondial, când din cauza luptelor care s-au purtat în sat au fost nevoiți să se refugieze prin păduri.

„Eu aveam pe atunci vreo opt ani, dar țin minte și acum zilele și nopțile grele petrecute în pădurile din satul Hidișel, unde se refugiaseră și alte familii; cele care aveau vite bune de jug au fugit prin părțile Hălmagiului. Satul era plin de soldați ruși care luau tot ce întâlneau, vite, mâncare, băutură, cotrobăind peste tot și nedându-se în lături de la nimic. Spre exemplu, l-au împușcat pe Nichita Petriș a Hijului pentru că n-a vrut să le dea o găină”, povestește profesorul Ioan Simedre, cel care, în calitate de director, a condus mai bine de două decenii destinele vechii școli din Ștei. În cumplitul război, profesorul Simedre, și-a pierdut tatăl, fiind crescut împreună cu cei doi frați ai săi doar de bunicul său.

Ruși, câtă frunză și iarbă

Vestea toboșarului din Ștei a devenit certitudine într-o zi însorită de toamnă timpurie când un tren lung de nu i se vedea capătul s-a oprit în gara de lângă grădina Teichi. Și pentru că nu era ora la care oamenii se așteptau să vină marfarul după buștenii neamțului de la Berger, toți țăranii de pe câmp au lăsat lucrul și au privit curioși ciudata fierătanie.

„Au venit rușii câtă frunză și iarbă. Și au început să coboare din tren și-au coborât și tot au coborât... până ne-am săturat noi să stăm și să ne tot uităm după ei. Au descărcat apoi scânduri și materiale de construcție pe care le-au cărat la capătul grădinilor cu varză din Țiguleasca, în Belgeasca, cum îi spuneam noi, cam pe unde se află acum unitatea de pompieri și și-au ridicat acolo un fel de orășel din barăci. În același timp, pe drum, în sat au intrat o grămadă de mașini de armată cu specialiștii sovietici, care veniseră cu avionul până la Oradea și imediat s-au apucat de lucru. Chiar de-a doua zi, au băgat buldozerele în «haturile» (pământurile, n.n.) noastre și au început lucrările din mai multe părți deodată. Bieții săteni s-au trezit cu toate zarzavaturile și culturile pline de scânduri și cărămizi”, își amintește profesorul Simedre.

Chefuri la Ștei, bombă atomică la Moscova

Prima grijă a elitei sovietice care venise la Ștei a fost să-și construiască un local select chiar în centrul viitorului oraș. Restaurantul „Ardealul”, ridicat înaintea blocurilor de locuit, a fost păzit în toți cei zece ani cât a durat dominația sovietică de soldați înarmați. În timp ce înăuntru, high-life-ul rusesc chefuia până-n zori, sute de mii de tone de uraniu de la Băița au luat drumul Moscovei, cu ajutorul căruia sovieticii s-au lăudat, mai târziu, că au construit bomba atomică. Rușii erau al dracului de rezistenți la băutură, spun localnicii.

Pentru aceeași elită au fost construite blocurile cu două nivele de pe strada Lenin, azi Unirea, interzisă circulației, pentru a nu deranja. A urmat apoi o bază sportivă și magazine exclusiviste la care aveau acces doar cetățenii ruși. Pentru cei mai mulți locuitori însă au fost construite blocuri de tip KD (cu pereții din panouri) și locuințe de tip BW (căsuțe verzi de inspirație nemțească), pe fostele străzi Fruntașilor (azi N. Iorga), Tineretului, Sportului, Eminescu etc. Tot în acea perioadă, 1952-1956, s-au construit blocurile vechi (cu doua etaje) din cartierul Petrileni. În întregul său, orașul Ștei a fost proiectat chiar la Moscova de un arhitect rus. De aceea străzile au o formă unică în țară, sunt paralele și deosebit de lungi.

Rușii au furat în 10 ani cât pentru trei secole

În 1952, când au început rușii să exploateze în Munții Apuseni și să construiască orașul Ștei, Departamentul Uraniului funcționa sub conducerea româno-sovietică cu titulatura „Sovrom-Kwarțit”. Zăcământul de uraniu de la Băița se afla aproape de suprafață. Pentru extracția și transportul minereului în fosta URSS, rușii au folosit toate mijloacele posibile, tren, avioane, mașini, au angajat peste 20.000 de mineri și au folosit aproximativ 10.000 de soldați.

Materialul de la Băița se transporta cu mașini de mare tonaj la Ștei unde era prelucrat în trei mori, într-o fază primară, apoi se ambala în cisterne speciale și se expedia cu vagoanele prin Halmeu în URSS. Zilnic, plecau câte două-trei garnituri de tren. Rocile care aveau un conținut foarte mare de uraniu erau transportate spre Uniunea Sovietică cu avionul de pe aeroportul special amenajat pe dealul de lângă Spitalul de Neuropsihiatrie, din partea estică a orașului. Potrivit datelor statistice, în cei 10 ani de exploatare sovietică, rușii au dus de la mina din Băița peste 300.000 de tone de minereu de uraniu de cea mai bună calitate. Aceleași date mai arată că la cât uraniu au dus rușii de la Băița, reactorul de la Cernavodă ar putea funcționa încă 300 de ani, iar necesarul de energie electrică al țării ar putea fi asigurat pe 30 de ani. În 1960, rușii au părăsit Șteiul și bazinul minier.

Statele de plată, semnate la cârciumă

Atrași de mirajul câștigului, la Ștei au ajuns peste 17.000 de oameni din toate colțurile țării. Mulți dintre noii veniți au ales să rămână. Cu toate că muncitorii erau foarte bine plătiți pentru vremurile acelea, cu excepția câtorva localnici din satele din împrejur, au fost extrem de puțini aceia care au reușit să-și încropească câte o gospodărie mai răsărită.

„Aproape toți cei care au lucrat la mină sau pe la construcțiile de aici își lăsau salariile la birturi. Cum ieșeau din șut sau plecau de pe șantier, intrau direct în crâșmă și ajungeau acasă doar ținându-se de garduri”, ne-a explicat unul dintre cei mai vechi cârciumari din oraș.

După plecarea rușilor, mina de la Băița a intrat într-un regim de exploatare strict-secretă. În urmă cu zece ani, extracția zăcământului de uraniu a încetat. Printr-o decizie a guvernului PSD dată în anul 2000, galeriile miniere au fost transformate în Depozit Național de Materiale Radioactive.

Singura activitate rămasă în zonă a fost cea de extracție a minereului de molibden. Exploatarea zăcământului a trecut în sistem privat. Patronii care s-au perindat au înglodat mina-n datorii, și-au luat câștigurile și au plecat.

Din cei 6.000 de mineri câți lucrau înainte de 1989, la Băița mai semnează statele de plată doar 25 de persoane.

De-o vârstă cu orașul

Întâmplător sau nu, soarta urbei se află acum în mâinile generației născute o dată cu orașul. Politicianul Vasile Blaga, unul dintre cei care au văzut lumina zilei exact în acele vremuri, a reușit să repare o parte din stricăciunile rușilor. Prin decizia Prefecturii Bihor, nr. 210 din 5 iunie 1991, semnată de Vasile Blaga în calitate de prefect, cultivatorii de „scârtaveți” expropriați au fost despăgubiți sau și-au primit terenurile înapoi. Primarii aleși în fruntea administrației locale, au încearcat și ei să dea urbei o față cât de cât europeană.

De aceeași vârstă cu orașul, oamenii de afaceri Ioan și Viorel Micula au cumpărat aproape toate obiectivele construite de ruși, fabrici, depozite, magazine, localuri. În restaurantul Ardealul, spre exemplu, acolo unde, cu o jumătate de secol în urmă, ofițerii ruși jucau destinul zonei la ruleta halbelor de vodkă, frații Micula își serbează, an de an, ziua onomastică.

În prezent, trei sferturi din populația activă a orașului Ștei lucrează la firmele fraților Micula, cealaltă parte aspiră să prindă și ea un loc de muncă.

La Băița, liderul ortacilor, Alexandru Iștoc, se chinuie de unul singur să întrețină încă vie flacăra unui lămpaș minier gata să se stingă.

Notă. Printr-un decret guvernamental, în ianuarie 1956, satul Ștei devine oraș de subordonare raională. Doi ani mai târziu, în 1958, guvernul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej îi dă numele de Doctor Petru Groza. În anul 1996 revine la vechea denumire de Ștei.

(februarie 2010)

Autor: MARIANA GAVRILĂ