Nucet – orașul uraniului

În anii ’50 rușii au ras nucii și au ridicat un oraș lângă cea mai bogată rezervă de uraniu din lume din acea vreme.

După decenii de exploatare, zăcământul cu cea mai bogată concentrație radioactivă se întoarce, pe furiș, la adăpostul nopții, sub formă de deșeuri. Printr-o hotărâre de Guvern din 2001, fosta mină de uraniu din Băița Plai a fost transformată în Depozit Național pentru Deșeuri Radioactive. Primăria orașului Nucet cere „compensații” pentru terenul din jurul „obiectivului nuclear”, iar comunitatea locală își comemorează morții în fiecare an pe 26 august.

„Pomenește-i Doamne pe adormiți, robii tăi, minerii uciși de moarte năprasnică în minele de la Băița și-i odihnește în loc luminos, în loc cu verdeață de unde a fugit durerea, întristare și suspinarea...” Așa s-a încheiat slujba oficiată, duminică, de un sobor de preoți la „Monumentul Minerilor”, ridicat în memoria zecilor de ortaci care și-au pierdut viața în galeriile minelor săpate în muntele Băița Plai, situat de la nici 4 km distanță. De-a lungul celor cinci decenii de exploatarea a zăcământului de uraniu, minerii care au apucat să scape cu viață din măruntaiele pământului s-au stins, pe rând, chiar în puterea vârstei.

„Din cauza cantității ridicate de radiații, puțini au fost cei care au reușit să atingă vârsta de 50-55 de ani”, mărturisește Nicolae Bura, preotul-paroh din satul Băița. Gherasim Bodea și Iosiv Lazăr, de 70 și, respectiv, 73 de ani, sunt cei mai vârstnici supraviețuitori ai exploatației miniere de la Băița.

Răzimați de gardul monumentului închinat confraților lor, bătrânii care au învins uraniul își ridicau din când în când privirea din pământ și, proptind-o direct în coama muntelui ucigaș, oftau.

„Ehee, prin ce robie grea am trecut. Am lucrat direct în mina de uraniu de la 18 ani. Atunci eram tânăr și-n putere, și n-am știut la ce mă expun, da’ acum simt durere-n toate oasele”, spuse bătrânul Lazăr.

„Da’ lasă măi prietene că ne-am și distrat”, îl întrerupse Ghirasim, încercând să-și acopere cu palma gura știrbă. „Așa-i, aveam bani mulți pe vremea rușilor, da’ n-am prea apucat noi să ne bucurăm de ei. Ți-aduci aminte, când ieșeam din șut, de la uraniul acela de acolo, ne lua somnul de nu ne mai puteam trezi până a doua zi când meream înapoi la mină”, îl complectă Lazăr.

Cei doi „supraviețuitori” s-au angajat la mina de uraniu la puțin timp după ce sovieticii își deschiseseră front de lucru la Băița Plai.

Orașul din pădurea cu nuci

Bătrânii spun că, dacă nu ar fi fost uraniul de la Băița Plai, orașul Nucet nu s-ar fi construit niciodată. În urmă cu 50 de ani, atrași de impresionatele cantității de uraniu, rușii au ras pădurea de nuci din apropierea zăcământului și au ridicat barăci, apoi blocuri, un spital, o școală, casă de cultură, birturi, unde să-și dea pe gât minerii salariile, și alte obiective. Numai un lăcaș de cult n-au construit. Până în 1995, Nucetul a fost singurul oraș din țară fără biserică. Localnicii spun că rezervele uranifere au fost descoperite de un geolog român, un anume Muntean, care lucra la exploatările aurifere de la Brad. În perioada 1939-1941, el a extins cercetările pe versantul de nord-vest al podișului Biharia, zona care dă spre localitatea Băița. Probele culese au fost amplasate pe hartă, cu indicarea locului de proveniență și au fost trimise la laboratorul de mineralogie din Cluj-Napoca pentru analize. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, laboratorul a trecut sub administrația nemților, care au intrat, în felul acesta, în posesia informației. Intenționând să exploateze zăcământul, nemții au construit un drum de acces până la Vârtop. Evenimentele de pe front au obligat armata germană să se retragă și să abandoneze lucrările de la Băița. După înfrângerea Germaniei fasciste, informațiile despre rezervele de uraniu românesc au intrat în posesia rușilor, care au impus statului român înființarea societății româno-sovietice „Kwarțit”.

Minele morții

Când rușii s-au văzut în fața unei fabuloase rezerve de uraniu, cu o concentrație radioactivă unică în lume, au concentrat atâta forță de muncă și tehnică, încât s-a trecut la o exploatare barbară. La minele de la Băița, lucrau în trei schimburi, circa 12.000 de civili și șapte detașamente de militari constructori. Transportul minereului de uraniu se făcea cu două garnituri de tren - linie îngustă - și 45 de basculante de mare tonaj. Se exploata cu predilecție uraniu de calitatea I și nu exista nicio preocupare pentru protecția muncii sau a mediului. Potrivit unui fost ofițer SRI, în zonele de producție, radiațiile în atmosferă erau de circa 15-20 de ori mai mari decât limita admisă, iar în apa care se consuma de cei din zona - de 13 ori peste limita admisă. Bătrânii supraviețuitori Gherasim Bodea și Iosiv Lazăr povestesc că perimetrul zonei de exploatare era închis cu sârmă ghimpată, existând posturi de observație pentru militarii din trupele MAI. La terminarea schimburilor, tot personalul era supus controlului cu aparatură geofizică, iar când aceasta indica praful de pe haine, lucrătorii erau obligați să se scuture. Mulți dintre ortacii de la Băița au fost iradiați cu uraniu. Din aceasta cauză, zecile de decese înregistrate anual erau ținute la mare secret. În scurt timp, Băița căpătase denumirea de „mina morții”.

Depozitul Național de Deșeuri Radioactive

Ca o ironie a sorții, la 51 de ani de la primele extracții de uraniu din zonă, localitatea pare să fie supusă, din nou, iradiațiilor. De data aceasta, deșeurile radioactive din toată țara sunt adunate, transportate și depozitate, în mare secret, tocmai în galeriile părăsite de la mina de uraniu. Printr-o hotărîre de Guvern din 2001, fosta exploatație minieră din Băița Plai a fost transformată în Depozit Național pentru Deșeuri Radioactive (DNDR). Potrivit Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare (CNCAN), la Băița funcționează singurul depozit definitiv de deșeuri radioactive din România. Aici sunt depuse deșeuri radioactive de joasă și medie activitate, de viață scurtă, produse în activități de aplicații industriale, medicale și de cercetare. Specialiștii CNCAN spun că acestea sunt tratate și condiționate în prealabil la Stația de Tratare Deșeuri Radioactive de la Măgurele sau Pitești. În schimb, deșeurile de viață lungă produse în aceste aplicații se stochează intermediar în principal la Măgurele. Tot la Măgurele, sunt în stocare intermediară deșeuri radioactive istorice, produse în activități din trecut, care așteaptă recondiționarea și transferarea la DNDR Băița. La fel se întâmplă și cu deșeurile radioactive produse din operarea Centralei Nuclearoelectrice de la Cernavodă.

Transporturi nocturne

„Cam de două ori pe lună, camioanele încărcate cu deșeuri radioactive sunt transportate noaptea, la ore mici, pe aici, prin localitate, și duse acolo-n munte, la mină. Din cauza secretului păstrat în jurul acestor transporturi nocturne, localnicii se tem că deșeurile sunt aduse și din afara granițelor țării”, declară preotul Nicolae Bura.

„Nu știu, n-am văzut”, răspund șefii minei de uraniu, încă activă, din Băița, făcând trimitere la Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, singura în măsură să dea informații. Surse din conducerea exploatării miniere spun că în galeriile părăsite au fost depozitate deșeuri radioactive, încă din 1980. În ultimii 10 ani, au fost aduse la Băița aproximativ 30 de vagoane cu butoaie de deșeuri, a câte 200 de kilograme. În fiecare butoi se află înglobat în beton câte un calup de deșeuri. Se spune că Apusenii au fost aleși ca depozit radioactiv pentru că nu prezintă pânze freatice și este ferit de fenomene seismice. Potrivit răspunsului primit de la Agenția de Mediu Bihor, gradul de radiații din zonă, atât din sol, cât și din apă, se înscrie în limitele normale. Autoritățile locale din orașul Nucet susțin că n-au fost consultate de nimeni atunci când s-a luat decizia înființării Depozitului Național pentru Deșeuri Radioactive de la Băița. „Din cauza acestui depozit investitorii nu vin în zonă”, declară primarul Costel Sîrghie.

Cer compensații în lapte și bani

Primăria și o asociația nonprofit au înaintat Guvernului un proiect de lege, prin care cer ca, în schimbul terenului din jurul depozitului, comunitatea locală să beneficieze de anumite compensații. „Spre exemplu, pentru terenul din jurul obiectivului nuclear de la Cernavodă, localitatea beneficiază de compensații de 20 de milioane de euro”, declară primarul. „Ne-ar putea asigura iluminatul gratuit și lapte la copiii până-n cinci ani”, precizează preotul-paroh. Spre deosebire de Cernavodă, în clasamentul național, Băița intră în categoria depozitelor de deșeuri slab și mediu radioactive, iar terenul implicat „este o suprafață circulară cu centrul Obiectivului Nuclear și cu o rază de 1 km”.

Potrivit datelor statistice, în cei 10 ani de exploatare sovietică, rușii au dus de la mina din Băița peste 300.000 de tone de minereu de uraniu de cea mai bună calitate. Specialiștii în geologie ne-au declarat că, cu cât uraniu au dus rușii, reactorul de la Cernavodă ar putea funcționa încă 300 de ani, iar necesarul de energie electrica al țării putea fi asigurat pe 30 de ani. În 1960, rușii s-au retras de la Băița. După aceea, o mare parte din minereul de uraniu a fost stocat la Feldioara. De-a lungul celor aproape 50 de ani de exploatare, în Munții Apuseni au fost forate peste 400 km de galerii miniere. Acestea sunt situate orizontal, din 50 în 50 de metri, de la cota +700 până la cota 1.100. Dacă aceste galerii ar fi puse cap la cap, s-ar fi putut ajunge, prin subteran, de la Băița până în București. Prin anii '80, din cauza unor lucrări miniere, râului Arieș i-a fost schimbat cursul în partea opusă cursului natural, ajungând în Crișul Negru. Minerii își amintesc că au ajuns cu lucrările până pe versantul estic al muntelui, exact la izvoarele Arieșului, iar apele au început să curgă prin galeria minieră până-n Crișul Negru, al cărui izvor este situat pe versantul vestic al aceluiași munte. Ei ne-au spus că au muncit două săptămâni până au zidit galeria și au reușit să-i redea Arieșului cursul geografic firesc, înspre Alba-Iulia.

(august 2007)

Acest articol a apărut în publicația Realitatea bihoreană, ediția din august 2007.

Autor: MARIANA GAVRILĂ