Slovacii de la rădăcina cerului

Povestea slovacilor din satul Valea Cerului este la fel de impresionantă precum e copacul la rădăcina căruia s-au așezat. Pe o vale ce se numește atât de pașnic - Valea Cerului - trăiește o comunitate de oameni simpli, plăcuți la vorbă și cu mult bun simț, oameni care n-au cerut nimănui nimic niciodată și nici n-au ridicat vocea să revendice ceva. Pâinea și bucata de pământ pe care și-au întemeiat satul le-au câștigat cu multă sudoare, trudind la alții. Aici, în urmă cu două secole, patru familii de slovaci și-au ridicat case în mijlocul unei păduri de ceri și stejari și au însemnat locul cu o biserică. „Cerul este al soarelui, iar valea asta este a noastră, a slovacilor”, spun bătrânii satului.

Nimic nu trezește amintiri seculare și niciun detaliu nu sugerează o viață zbuciumată. Și totuși…

Pe vremea Imperiului Habsburgic, familiile de țapinari Merka, Zetoch, Meniura și Iurcic din localitatea Zemplin, situată în nord-vestul Slovaciei, și-au încărcat toată agoniseala în căruțe și au decis să plece, unde ’or vedea cu ochii, pentru a găsi un trai mai bun. Au străbătut peste 500 de kilometri, traversând regatul Ungariei și s-au așezat în inima unei păduri de ceri din Ardeal. Un grof maghiar le-a spus că-i păsuiește pe domeniile lui, în schimbul lemnului tăiat și transportat la gaterul din Suplacul de Barcău. Departe de țară, singuri în mijlocul unei păduri de foioase, slovacii au locuit, o vreme, sub cerul liber, chiar la rădăcina arborilor tăiați pentru proprietarul ungur. „Suprafețele de teren ale strămoșilor noștri au crescut pe măsură ce ei reușeau să scoată rădăcina de cer și stejar din pădure”, mărturisește deputatul Adrian Merka, președintele Uniunii Democrate a Slovacilor și Cehilor din România, originar din Valea Cerului.

Vremuri grele

Două generații mai târziu, bărbații din pădurea cu ceri slujeau la doi frați maghiari, putrezi de bogați, dar extrem de zgârciți și de răi. Nimeni nu știe de unde au venit și cum au ajuns frații Iovan și Pavel Goher să dețină suprafețe întinse de pământ și aproape o mie de capete de animale în zona Suplacului de Barcău. Ca să poată supraviețui, toată suflarea satului era obligată să muncească pentru frații Goher.

La vremea aceea, casele slovacilor din Valea Cerului arătau ca niște bojdeuci acoperite cu paie, doar casa familiei Kun, singurul ungur din sat, avea acoperiș din țiglă. Slovacii se îmbrăcau doar din materiale din cânepă și lână, toarse și țesute cu mâna. Pentru un rând de haine de oraș și o pereche de încălțări slujeau câte un an de zile la grofii din zonă. Până a închis ochii, Ioan Pap nu i-a iertat pe frații bogați pentru o pereche de bocanci promisă. „De la vârsta de șapte ani am slujit la grofii Goher, dar nici măcar o dată n-am apucat să-mi tai pită cu mâna mea, am mâncat atât cât mi-au dat. Un an am tras pentru un rând de haine și o pereche de bocanci. Nu mi-au dat decât hainele și n-am să-i iert toată viața mea pentru bocancii promiși”, îmi povestea bătrânul Pap, înainte de a se stinge din viață.

Vorbele lui sunt întărite și de Rozalia Fatura, cea mai bătrână femeie din sat. Și ea a muncit pentru o bucată de pâine la afurisiții de grofi. „Eu am prins vremurile acelea când oamenii n-aveau încălțări. Umblam iarna prin zăpadă numai cu ciorapi de lână. Da’ parcă n-am simțit frigul... cântam... toată lumea cânta atunci pe uliță, mai ales când se tăiau porcii”, îmi explică femeia.

Războiul

Rozalia a apucat să trăiască vremurile acelea în care ororile celui de-al doilea Război Mondial s-au abătut și peste Valea Cerului. Era într-o primăvară, când toți sătenii se aflau la plug pe câmp, iar copiii se jucau desculți sărind de pe o brazdă pe alta. Un raid de avioane a apărut deodată de după dealul dinspre răsărit și niște păsări uriașe și negre au întunecat satul zguduind pământul cu-n huruit puternic. Valea Cerului a încremenit pe loc. Nici o pasăre nu mai cânta. „Eu mi-am pus mâinile peste cap și m-am aruncat cu fața la pământ. Când m-am trezit, am văzut cum caii tatii, de speriați ce erau, nu mai vroiau să meargă pe brazdă,” povestește Rozalia.

„Știam că-i război că doar și de la noi din sat erau plecați mulți tineri pe front. Ba, în vremea când războiul înainta spre est, erau soldați unguri care dezertau și se adăposteau aici la noi în sat până găseau cărarea spre casă; da’ ce s-a întâmplat când s-au întors armele și-au ajuns rușii aici în sat a fost o mare nenorocire pentru noi. Eu eram mică atunci, dar îmi aduc aminte bine cum au răscolit soldații ruși prin tot satul după femei, băutură și cai,” spune femeia.

Și în Valea Cerului, ca de altfel în toate localitățile pe unde treceau, soldații ruși băgaseră spaima în toată populația satelor. „Când auzeam copitele cailor, fugeam toate și ne ascundeam prin cele mai întunecate cotloane ca să nu ne găsească. Rușii spărgeau ușile oamenilor, iar dacă nu găseau femei intrau în pivnițe și dacă nu puteau desface butoaiele, le împușcau, beau vin și apoi îl lăsau să curgă pe jos. Din ascunzătoarea în care mă aflam, am văzut odată cum au intrat în grajd la vecinul meu, au luat vițelul de la vacă, l-au tăiat în curte și-au dispărut cu carnea. Prin sat, desprindeau caii de la căruță și plecau cu ei; ba, dacă încerca omul să se împotrivească, îl plesnea cu patul puștii de-l lăsau lat”, îmi povesti cu amărăciune bătrânica.

Exodul

Mai târziu, într-o toamnă rece a anului 1946, când abia de se stinseseră rafalele puștilor-mitralieră, un ofițer slovac a chemat la biserică toată suflarea din Valea Cerului. I-a anunțat că dacă vor să se întoarcă în țara natală au la dispoziție două săptămâni să se pregătească. Le-a spus că nu le trebuie nimic, că au în Slovacia totul pregătit, casă, masă și pământ pe care să-l lucreze. A făcut un tabel, le-a dat întâlnire la gara din Aleșd și-a plecat. După plecarea ofițerului slovac, în locul unei bucurii generale, Valea Cerului s-a umplut de bocete și vaiete. „A fost o decizie grea pentru noi. Aici se trăia într-adevăr greu, da’ eram măcar împreună, așa că în loc să ne bucurăm, am trăit o altă tragedie. Am privit cum se despart părinții de copii, frații de surori și ne-am uscat sufletele de dorul celor dragi. Fratele nostru mai mare a plecat și el și l-am mai văzut abia după 20 de ani. Pe un frate de-al tatălui nostru, n-am mai apucat să-l vedem, el a murit. Mi-au spus copiii lui că s-a stins, pur și simplu de dor de casă”, mărturisi Rozalia.

Slovacii care nu s-au putut desprinde de vatra satului, a văii unde înaintașii lor s-au așezat, și-au strigat, timp de șapte decenii, dorul și durerea despărțirii de cei dragi printr-o doină. „Doina văii cerului”, cu o melodie lină ca o adiere de vânt peste crengile cerului, este de fapt o tânguire a unui neam întreg, care încremenește ascultătorul și-l mângâie cu adieri reci. „Cântam vara când lucram pământul rudelor plecate, iarna la pomana porcului când ne strângeam cu toții și ciocneam un pahar de vin în amintirea lor, cântam tot timpul să ne ’stâmpărăm sufletele”, îmi spuse Ana, sora Rozaliei. Din ochii lor albaștri ca seninul cerului, lacrimile începură să se prelingă pe obraji.

Trei sferturi dintre săteni au profitat atunci de prilej și-au părăsit Valea Cerului.

În Slovacia au primit fiecare câte o casă cu gospodărie cu tot. Armata slovacă a evacuat nemții dintr-un sat întreg. Le-au dat termen trei ore ca să-și ia lucrurile și să părăsească locuințele. Când au ajuns sătenii din Valea Cerului, sobele încă mai erau calde, aveau animale în grajduri și câine în curte. Autoritățile slovace le-au adus conserve până au reușit să se pună pe picioare.

Înrădăcinații

Slovacii rămași acasă, în Valea Cerului, au început să crească animale și să muncească pământul rudelor plecate. Alții, ca să-și facă rost de bani, au plecat la „metări”. De cum se ivea un petec de verdeață și până la ofilirea sub pârlitura înghețului, bărbații din Valea Cerului plecau în Banat, la Orșova, la tăiatul lemnelor. Pe timpul iernii, femeile torceau cânepa suratelor din satele românești.

„Și eu cu bărbatul meu ne-am pregătit să plecăm atunci în ’46, dar m-au apucat durerile nașterii și n-am mai putut pleca. Doamne, cât am putut să plâng după aceea”. La cei 84 de ani, ochii Rozaliei Fatura sunt secați de lacrimi. Necazurile și tristețea au săpat adânc pe un obraz cândva curat și plin. Fusese o femeie frumoasă la vremea ei. A avut nouă copii. Pe vreo cinci dintre ei i-a condus deja pe ultimul drum, pe unii, abia născuți, pe alții, mai târziu. O fată i s-a prăpădit la vârsta de 45 de ani. „Nu-i durere mai mare pe lumea asta pentru o mamă decât să-și ducă copilul la groapă”, suspină femeia, în timp ce cu degetele-i crăpate de trudă, mângâie în poală un fir de busuioc.

Bătrâna slovacă își așteaptă sfârșitul liniștită. Știe că o căruță, din comunitatea slovacă, cu care odinioară se transporta cerul la gaterul grofului, o să vină s-o ia și s-o ducă. Nu în țara la care visase toată viața ei s-o ducă, ci în pământ, într-o groapă adâncă de la rădăcina cerului. „Nu vreau, maică, decât să-mi pună busuioc la cruce”. Asta-i tot ce-și dorea, drept răsplată pentru suferințele și strădaniile sale.

Fără loc de muncă

În Valea Cerului, localitate situată la 101 kilometri de Oradea, trăiesc 480 de slovaci și vreo trei unguri și români. Potrivit președintelui Uniunii Democrate a Slovacilor și Cehilor din Bihor, Sălaj și Satu Mare, Francisc Merka, dintre cei 17.500 de etnici slovaci din România, 8.500 locuiesc în județul Bihor. După 1990, aproape jumătate dintre tinerii din Valea Cerului au plecat în străinătate, o parte dintre ei au ajuns la rudele din Slovacia plecate în toamna anului 1946. De două decenii și jumătate, prin Valea Cerului e un permanent du-te vino. Unii pleacă, alții, din ce în ce mai puțini, vin. „Din cauza lipsei locurilor de muncă, foarte puțini sunt cei care se mai întorc acasă”, spune Francisc Merka. Pământurile obținute cu atâta sudoare de strămoșii lor sunt abandonate, pline de spini. Cei rămași au peste 60-70 de ani și nu mai au putere s-o ia de la capăt.

Iosif Konyarik are 53 de ani, lucrează ca mecanic la Schela de producție din Suplacu de Barcău. A fost și el tentat să plece, tot din cauza locului de muncă. „Când s-a pus problema reducerii de personal și m-au trecut și pe mine pe listă, deși nu aveam nici măcar un minut de absență nemotivată, atunci m-am gândit serios să plec și eu din țară, dar s-a rezolvat cu locul de muncă și n-am mai plecat”.

Deschisă în 1965, mina de cărbune din Valea Cerului s-a desființat în ’91. La fiecare casă din sat sunt câte doi-trei pensionari mineri.

La un pas de moarte

„În anul 1940, armata hortystă aflată în Suplacu de Barcău intenționa să vină spre Valea Cerului să-i împuște și pe slovacii de aici. La vremea respectivă Merka Ioan și Papp Ioan fiind prieteni buni cu primarul maghiar de atunci din Suplac, au apelat la bunăvoința lui ca să împiedice apropierea armatei de Valea Cerului. Oamenii erau deja ascunși, unii au fugit în munți.

Primarul le-a explicat celor care conduceau armata hortystă că slovacii din Valea Cerului lucrează pământurile celor din Suplac, iar dacă vor fi omorâți, moșierii maghiari din Suplac nu vor mai avea oameni care să lucreze pentru ei, astfel nu s-au mai întâmplat acele crime cum au fost la Ip și Trăznea, iar slovacii au putut reveni la casele lor,” povestește Monica Fatura, documentarist UDSCR-F.Z. Bihor.

Slovacii din România

Slovacii s-au așezat pe actualul teritoriu al României în valuri independente. Primul dintre acestea - în secolul XVIII - a dus la așezarea slovacilor luterani în ținuturile de câmpie ale Aradului și Banatului, în ținuturile muntoase împădurite ale Bihorului și Sălajului, în localitățile miniere ale Sătmarului și Maramureșului, precum și în Bucovina (aceste zone se aflau atunci sub dominația Imperiului Habsburgic). Alt val, al slovacilor catolici, a început din 1790 să înființeze localități în pădurile Munților Plopișului. Aceste colonizări au avut mai ales caracter economic, zonele de câmpie obligând la agricultură, coloniștilor fiindu-le acordate anumite privilegii. Natalitatea ridicată a populației nou așezate, afluxul neîntrerupt de noi coloniști și apariția unei diferențieri sociale au fost cauzele altor migrări și înființări de localități slovace (pentru cei așezați în Arad și Banat este semnificativ că s-au stabilit în localități unde trăia deja o populație de altă naționalitate și n-au înființat localități). Primii slovaci așezați în spațiul românesc au fost, în 1747, la Mocrea, județul Arad. De la bun început, coloniștii slovaci au venit în contact cu alte etnii: la Mocrea, ei s-au așezat alături de maghiari, la Nădlac, alături de români și sârbi, în Banat alături de șvabi (germani); Bihorul și Sălajul au cunoscut zone extinse locuite doar de slovaci, localitățile ridicate de ei învecinându-se doar cu hotarele unor localități populate de români sau maghiari, iar în Bucovina, slovacii au trăit alături de români și polonezi. Slovacii au cunoscut autoritatea Austro-Ungariei, ca apoi, după 1918, să trăiască în cadrul statului român.

Ca forum tutelar al minorității slovace și cehe din România este Uniunea Democrată a Slovacilor și Cehilor din România, înființată în 1990.

Istorii în oglindă

Chiar dacă distanța geografică ce separă Ardealul de Slovacia este de circa 500 de kilometri, evenimentele istorice prin care au trecut cele două popoare s-au desfășurat parcă în oglindă. Încă din Antichitate, dacii au fost contemporani cu celții, care au locuit părți ale teritoriului de astăzi al Slovaciei, iar în anumite momente granițele apusene ale regatului dacilor au atins părțile răsăritene (ba chiar și apusene) ale Slovaciei; urme arheologice ale dacilor sunt atestate la Zemplín, dar și în împrejurimile Bratislavei.

După prăbușirea Marii Moravii și venirea maghiarilor, care au luat în stăpânire teritoriul Pannoniei și al regiunilor învecinate, slovacii și românii se regăsesc în regatul apostolic al Ungariei născut în jurul anului 1000. Acest cadru politic va marca existența celor două popoare timp de opt-nouă veacuri. Slovacii și românii din Transilvania au conviețuit secole îndelungate în cadrul acelorași formule statale: Ungaria, Monarhia de Habsburg, Austro-Ungaria.

Nesupunerea românilor din Transilvania s-a manifestat sub forma mișcării lui Pintea Haiducul, în timp ce pe teritoriul Ungariei de Sus a activat haiducul slovac Juraj Jánošík, prins și executat de autoritățile imperiale în anul 1713.

Între români și slovaci exista un spirit de solidaritate dintre naționalitățile nemaghiare, vizibil încă de la 1848.

În Primul Război Mondial, românii și slovacii au traversat aceleași dileme: a fi loiali împăratului de la Viena sau a se pune în slujba unităților de luptă organizate de puterile Antantei; slovacii cu cehii în formula cehoslovachistă, iar românii cu regatul României.

În ambele cazuri, finalul de an 1918 a impus soluții politice identice: Cehoslovacia, respectiv România Mare.

Destrămarea Cehoslovaciei, proclamarea Statului Slovac și pierderea de către România a Transilvaniei de nord constituie un alt element al istoriei în oglindă. Statul Slovac condus de monseniorul Jozef Tiso și România condusă de mareșalul Ion Antonescu devin state-satelit ale Germaniei naziste și participă la „Cruciada împotriva bolșevismului”.

La 23 august 1944, România întoarce armele și intră în rândul Aliaților eliberând teritoriul Transilvaniei de nord, în schimb, insurecția slovacă de la 29 august 1944 a eșuat după două luni de lupte.

Luptele din Munții Tatra

Teritoriile Cehoslovaciei și Slovaciei vor fi eliberate de armatele sovietice și române. Unii dintre bunicii românilor își mai amintesc și astăzi de luptele grele pe care le-au purtat în Munții Tatra în lunile ianuarie - aprilie 1945.

Instaurarea regimului comunist a avut loc în mai 1946 în Cehoslovacia, în luna noiembrie a aceluiași an în România.

Atât Tiso cât și Antonescu au fost judecați pentru înaltă trădare și crime de război: Jozef Tiso a fost executat în data de 18 aprilie 1947, iar Ion Antonescu la 1 iunie 1946.

La 21 august 1968, Cehoslovacia era ocupată de armatele sovietice și ale țărilor „Pactului de la Varșovia”, însă România a refuzat să participe la intervenție și, în aceeași zi, Nicolae Ceaușescu a ținut un discurs electrizant în Piața Palatului din București, în care a condamnat vehement „amestecul în treburile interne” ale Cehoslovaciei, atitudine care i-a adus mulțumiri din partea poporului slovac și a fost un prilej de mândrie pentru români.

La 1 ianuarie 1993, Republica Federativă Cehoslovacă s-a dezmembrat. Slovacia a devenit independentă.

Slovacia și România au fost primite în NATO în anul 2004, însă Slovacia a avut o ascensiune mai rapidă la structurile Uniunii Europene (2004), spre deosebire de România (2007). Începând cu anul 2009, Slovacia a adoptat moneda europeană euro.

(august 2013)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din august 2013.

Autor: MARIANA GAVRILĂ