La povești cu baciul Mitre

În urmă cu mai bine de 80 de ani, în zorii zilei de 1 septembrie, într-o zi de lucru, ulițele satului Cefa răsunau de strigătele toboșarului care-i îndemna pe localnici să meargă degrabă la Primărie. Nu știa nici el despre ce-i vorba. Un oficial de la Plasa Cefa îl trezise cu noaptea în cap, ordonându-i precipitat să adune repede tot satul că are ceva important de comunicat.

Stați liniști, v-am dat la unguri

Țăranii și-au lăsat toate treburile gospodăriei și au mers la strânsură cu oareșce teamă, dar și curioși să vadă despre ce-i vorba. Tot satul vuia că-i bai mare la frontieră. Nu trecuse nicio săptămână de când înmormântaseră la ei în cimitir un grănicer român omorât de unguri. Acum le era frică că vin ungurii peste ei să se răzbune. „Pe treptele Primăriei erau doi ofițeri, unul ungur și unul român. Românul ne-a anunțat sec: „V-am dat la unguri!”. Toată lumea a încremenit. „Stați liniștiți că va fi bine”, ne-a spus văzând tristețea noastră. Apoi s-a suit în mașină și s-a dus cu ungurul să-i arate unde va fi frontiera pe la Bicaci”, îmi povestea Dimitrie Raţ, abia stăpânindu-şi lacrimile.

Baciul Mitre, cum îi spun localnicii, împlinea frumoasa vârstă de 92 de ani, era cel mai vârstnic bărbat din Cefa și a fost martor la cele mai importante evenimente din istoria comunei.

La Inand, chiar pe pod, la intrarea în sat, cei doi ofițeri au fost întâmpinați de moșierul Markovits Kalman. El avea în stăpânire toată suprafața satului. Markovits a ieșit în fața comandantului ungur și i-a spus răspicat în limba maghiară, să priceapă: „Să nu vă atingeți de nici un om din satul acesta. De ăștia eu răspund”.

La Cefa, vestea a căzut ca un trăsnet peste bieții țărani. Potrivit mărturiilor baciului Mitre, printre oameni s-a stârnit o îngrijorare grea. Se temeau cel mai tare că vor fi alungați de pe pământurile lor.

Pe bătătura din fața primăriei se încrucișau toate veștile și zvonurile. Și veneau atât de multe și de deosebite, că oamenii fierbeau. În mijlocul acelei viermuieli, numa ce apare dinspre satul Ateaș un batalion de unguri, soldați cu puștile pe umăr, frumos echipați de le sclipeau până și bocancii. Câteva fete ale unor familii de unguri, stabiliți în sat de pe vremea Imperiului austro-ungar, i-au întâmpinat cu flori. «Și-a mai venit un batalion și-au venit și tancuri și tot au venit și-au venit... până ne-am săturat noi să stăm și să ne tot uităm după ei», mărturisea baciul Mitre.

Cum a ajuns Cefa teritoriu unguresc?

În iulie 1940, România, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în regele României Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică. În 29 august, prim ministrul Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden.

„Am observat întâi că este o hartă românească. Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămânea la noi.

Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința.

Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dörnberg a deschis ușa alergând prin mulțimea de ziariști, de diplomați și ofițeri care umpleau sălile, strigând: „Un pahar cu apă, un pahar cu apă…!”, a declarat ministrul român de externe, Mihail Manoilescu, la întoarcerea în țară.

La 30 august 1940, ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop impune României și Ungariei Dictatul de la Viena, în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Ungaria era deja pregătită. Chiar de-a doua zi după decizia de la Viena, adică pe 1 septembrie, și-a trimis armată în România să restabilească noua frontieră care trecea prin Salonta, Bicaci, Leș, Oradea, Cluj, Secuime, Sf. Gheorghe.

Atât locuitorii comunei Cefa cât și cei din toate satele românești „donate” Ungariei intrau sub incidența art. 3 din prevederile Dictatului care spunea că toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc, fără alte formalități, naționalitate ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într-un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adițional de un an și vor fi primiți de România.

Patru ani la unguri

Baciul Mitre n-a plecat din Cefa și nici alți țărani n-au părăsit vatra satului. Noua administrație ungară instalată la cârma Plasei Cefa nu s-a purtat urât cu localnicii. N-aveau nici un interes ca populația să plece pentru că, dacă pleca, ungurii nu mai aveau cu cine să lucreze. Prin „ordin de încorporare”, emis de Guvernul ungar, feciorii satului și bărbații în putere erau duși la fabricile din Ungaria sau la muncile câmpului. Ca să scape, baciul Mitre s-a băgat slugă la viceprimarul ungur din Cefa. În vara anului 1944 a primit și el un ordin de concentrare. Împreună cu alți 23 de tineri de vârsta lui au fost chemați la comandamentul militar din Gepiu. Dar au scăpat. La București, după răsturnarea guvernului Antonescu, la 23 august 1944, și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, Armata Română a participat, în toamna anului 1944, alături de trupele sovietice, la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.

Oficialitățile instalate la Cefa n-au părăsit localitatea decât în ultimul moment. Și după ce armata română trecuse Munții Bihorului, eliberase Beiușul și se îndrepta spre Bicaci, ungurii încă mai sperau la o răsturnare a situației.

„Mă întorceam de la cules porumbul și văd în sat o grămadă de căruțe. Vin acasă și aud că ai noștri i-au bătut pe unguri. Toți șefii unguri și cei care aveau afaceri aici la noi și-au încărcat ce-au putut prinde în căruță și-au plecat în Ungaria. Armata hitleristă s-a instalat pe digul de margine al Crișului, iar soldații unguri s-au împrăștiat prin hotar,” povestește baciul Mitre.

În schimb, la Inand, moșierul Markovits a avut o judecată mai înțeleaptă. A plecat în Ungaria imediat după ce s-a decis soarta războiului la București.

„Era în vara anului 1944, numai ce am terminat de secerat grâul. Toată suflarea satului, cu mic cu mare, a fost chemată în curtea castelului. Eu aveam pe atunci vreo 16 ani și pentru prima dată l-am văzut pe moșier îngândurat și tare supărat. Mă gândeam că s-o fi întâmplat ceva rău, dar nici prin cap nu mi-a trecut că urma o așa mare tragedie. Era o tăcere de mormânt, toți stăteam cu ochii țintă la el. De pe treptele castelului a început să ne vorbească. Părea resemnat. Ne-a povestit de război, de situația în care s-a ajuns și ne-a spus că a fost obligat să ne părăsească. La sfârșit l-am văzut că-i dau lacrimile. Căruțașii i-au încărcat lucrurile de valoare și au ieșit pe poarta castelului, după moșier. Toată agoniseala familiei Markovits a fost strânsă în cele nouă căruțe cu care a plecat la Budapesta. În urma lui s-a lăsat un bocet și-un vaiet ca la îngropăciune. Plângea tot satul,” îmi povestea, în urmă cu câțiva ani, Petru Șușman, unul dintre puținii iobagi în viață ai moșierului Markovits. „Să aveți grijă de voi că rușii ăștia îs prăpădiți rău!” Aceste cuvinte au fost ultima povață a moșierului Markovits Kalman dată iobagilor săi din localitatea Inand. Moșierul s-a stins din viață răpus de o schijă la Budapesta, pe 17 ianuarie 1945.

Soldații români, în sandale legate cu sârmă

Pentru a nu da răgaz hitleriștilor să se regrupeze, ostașii români au găsit calea cea mai scurtă pentru a ajunge la Beiuș, iar de aici la Oradea. S-a hotărât să fie tăiat drumul de-a dreptul peste Munții Bihorului. Cu eforturi supraomenești, soldații și ofițerii duceau cu ei întregul armament, trăgând cu funii tunurile peste creste noaptea, la lumina torțelor.

„Un eveniment semnificativ s-a petrecut când Batalionul de moți 5 Vânători de Munte „Avram Iancu” a trecut primul granița vremelnică, trasată nedrept prin odiosul dictat de la Viena. Cum au ajuns acolo, ostașii au scos bornele cu lopețile și paturile armelor, după care le-au aruncat. Unul dintre moți cu glas de tunet a strigat: „S-a dus granița lui Hitler! A noastră-i dincolo de Oradea!” La aceste cuvinte, ostașii au izbucnit în urale nesfârșite, reluând viguros înaintarea spre hotarul cel adevărat. Și la Miersig, și la Păușa și la Leș bornele au fost scoase și călcate în picioare”, relatează comandantul Diviziei Șoimii Carpaților într-un articol apărut în Jurnalul de război.

„Când am auzit că vin ai noștri, ne-am strâns o grămadă de oameni și, în frunte cu preotul Domocoș, ne-am dus să-i întâmpinăm la capătul satului. Au tras și clopotele de bucurie”, își amintește baciul Mitre. El se aștepta să vadă ostașii români că intră în sat așa după cum au intrat în urmă cu patru ani soldații unguri, relaxați, frumos îmbrăcați și cu ghetele lucind în soare.

„Au venit spre noi vreo zece soldați, ieșind târâș din lanul de porumb. Aveau hainele pline de pământ și, ce m-a impresionat cel mai tare, erau încălțați cu sandale, prinse pe alocuri cu sârmă, să nu le cadă din picioare”, își amintește emoționat bătrânul.

„Primul lucru ce ne-au întrebat, dacă ungurii ne-au făcut vrun rău. Preotul nostru a zis că nu ne-au făcut necazuri, că s-au purtat frumos. Au venit cu noi în sat și văzând cooperativa închisă, au întrebat a cui îi. Am spus că-i a unui ungur care a fugit din sat. Noi nu puteam cumpăra atunci alimente decât pe bază pe cartelă. Soldații au spart ușa cu baioneta puștii, au scos tot ce era acolo, le-au aruncat în mijlocul drumului și ne-au zis: Luați ce vă trebuie. În timpul acesta, vine Petru Macra, un vecin de aici din sat, cu un soldat ungur, ținându-l zdravăn de după cap. Tremura soldatul ca varga de frică. Ostașii români au întrebat. Vreți să-l împușcăm? Preotul nostru a zis: Nu-l omorâți, săracu, că noi ne-am împăcat bine cu ei. Mai bine luați-l prizonier. Și-au plecat soldații. A doua, sau a treia zi, Petru a fost ademenit de unguri să meargă până la Ateaș. Acolo, l-au legat de picioare și l-au spânzurat cu capul în jos de cumpăna unei fântâni. Au trebuit să plece, că venea armata română, atunci l-au legat pe Petru după cazanul lor de mâncare și l-au târât după ei, așa pe jos, până în Ungaria”.

Și ... a început Războiul

Era sfârșitul lunii septembrie. Ploile cădeau cu nemiluita, prefăcând terenul în noroaie și băltoace. Recolta, ce nu mai apucase să fie culeasă, culcată în noroi făcea impresia unui martir îngropat de viu. Toată priveliștea părea amenințarea unui potop ce se apropia. Țăranii alungați de pe câmpuri își căutau refugiu cu vitele lor.

„Erau cai morți peste tot. Noi ne-am făcut niște gropi în grădină și ne ascundeam acolo. Toate ulițele satului erau pline de tancuri nemțești. Nopțile erau luminate ca ziua de schimburile de focuri dintre hortiști și armata noastră adăpostită în pădurea din Miersig,” își amintește baciul Mitre, singurul martor în viață al acelor confruntări deosebit de dure.

Ungurii țineau cu dinții de teritoriile ocupate. Cele mai grele bătălii s-au dat la Păușa, Chișirid, Leș și Nojorid. Aici a fost o încleștare pe viață și pe moarte. Au fost cazuri când aceste localități treceau într-o singură zi de la unguri la români.

„În fața noastră era o baltă lungă și lată. Ne-am apropiat de ea, folosind la maximum acoperirile din jur. Era foarte frig, dar în focul luptei și frigul te încălzește! Am intrat cu toții în apă. La un moment dat nu se mai vedeau decât brațele care țineau deasupra capului armele și sacii de spate. La câteva minute, după trecerea bălții, am început mișcarea cu coceni de porumb, frunze de dovleac, cu ierburi pe noi, așa încât nu se mai vedeau soldații moți, de parcă îi înghițise pământul. Nu peste mult timp s-a dat semnalul de plecare la atac. Într-o clipă, porumbiștea a prins viață, iar armele glas. Inamicul surprins a ripostat, dar fără efect. Unde să tragi mai întâi?... Am asaltat, și baionetele vânătorilor de munte, ca niște săgeți aducătoare de moarte, au făcut ca inamicul să părăsească poziția, buimăcit și înfricoșat, cât și cum a putut mai repede. Am luat cu acea ocazie numeroși prizonieri”, scrie un ofițer român în Jurnalul de război.

La 12 octombrie 1944, Bihorul și Oradea au fost eliberate de sub ocupația horthystă de către armatele română și sovietică.

Trei ani mai târziu, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947) încheiat între Puterile Aliate și Ungaria, se prevedea nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.

La Cefa, vestea restabilirii vechilor granițe a fost primită cu bucurie. În sat se zvonea că primul ministru Petru Groza se întoarce de la Paris pe la Valea lui Mihai. „Trenurile circulau gratis pentru cine dorea să se întâlnească cu el. Eu și câțiva localnici ne-am dus. Dar n-a venit pe la Valea lui Mihai, așa că ne-am întors acasă, tot cu trenul. Nu-mi pare rău, că nu ne-a costat nimic”, mai spuse baciul Mitre din localitatea bihoreană Cefa.

(septembrie 2019)

Acest articol a apărut în publicația Jurnal de Cefa, ediția din septembrie 2019.

Autor: MARIANA GAVRILĂ