Satul profeților

S-a dovedit științific. Satul Roșia, situat la 16 km de orașul Beiuș, are cea mai veche atestare istorică de pe continentul european și posibil din lume. Urmele de pași umani descoperite în Peștera Ciur – Izbuc, una dintre cele peste patru sute de peșteri existente în localitate, au o vechime de 36 500 de ani, se arată într-un studiu publicat în data de 7 iulie 2014 în American Journal of Physical Anthropology. Sunt urmele unor bărbați, femei și copii, oameni cu o înălțime de peste doi metri.

Pe lângă urmele de pași umani, cu o vechime dovedită, continuitatea locuirii milenare pe teritoriul comunei Roșia este confirmată și de scheletele unor conducători care au trăit în urmă cu 5-6 mii de ani, bijuterii din aur și bronz, găsite în peștera cu Morminți. Vatra satului este numită și azi Orașul de Jos, drept dovadă că aici a existat o așezare cu rang de „civitas”. „Aici a fost un culoar de circulație care a mers până în zona baltică”, spun specialiștii. O ramură s-a deplasat spre sud-estul Franței.

După patruzeci de ani de studii și documentări, cărturarul român Nicolae Densușianu susține în „Dacia Preistorică” și demonstrează pe zeci de pagini faptul că marea profetesă antică Sibila Eritree („Roșiana”) s-a născut la Roșia, în această zonă „roșie datorită cantităților mari de bauxită”.

Profetesa Sibila de la Roșia a ajuns renumită, temută și respectată în întreaga lume, mai ales după celebrele întâlniri (510 î.e.n.) cu cel de-al șaselea și ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, unde prezisese mărirea și decăderea Imperiului Roman, dar și după profețiile privind viitorul Greciei rostite la templul din Delphi, tălmăcite și răstălmăcite de toată elita de poeți și filozofi eleni.

Până în zilele noastre, la Roșia au existat oameni înzestrați cu harul prezicerii, oameni care puteau să prezică viitorul, dar și să facă și să desfacă vrăji împreună cu forța unor făpturi nevăzute.

Petre Cuții

Pe vremea comuniștilor, Petrea Cuții din Roșia a fost unul dintre cei mai renumiți prezicători din țară. Era un bărbat înalt, bine făcut. Nu avea copii. Locuia singur, într-o căsuță modestă cu o cameră, dincolo de cătunul Ţarina, la marginea unei păduri. Venea aproape în fiecare duminică la biserică. Veșnic era încălțat cu opinci și îmbrăcat cu pantaloni și cămașă din cânepă. Așa și-l amintesc sătenii. Era vizitat de tot felul de ștabi. Mulți localnici au văzut atunci, pentru prima oară în viața lor, autoturisme. Nicolae Pupea, Cula Cotunii - cum îi spun localnicii, a ajuns la Petre Cuții la rugămintea unor rude din Timișoara.

„El lucra ca șofer pe TIR, iar soția lui ocupa o funcție importantă. Dar, cu toate că aveau, la vremea aceea, salarii foarte bune, nu puteau pune leu pe leu. M-au rugat să-i duc la Petre Cuții, că auziseră că ăsta știe și are rezolvare pentru toate problemele. În fața căsuței prezicătorului, la umbra unui gorun mare, mai așteptau vreo 50 de persoane. Oamenii intrau pe rând în casă, el le căuta în cărți și le spunea ce avea de spus sau îi punea să aștepte. După ce-au ieșit rudele mele, îl văd pe Petre că iese în pragul casei, fluieră o dată din degete și zice: Hai că avem de lucru. Trebuie să te trimit la oamenii aceștia că au o problemă! Nu vedeam pe nimeni, toată lumea tăcea și asculta. Deodată din gorunul acela bătrân aud o voce ca de copil: Verișoara ei i-a luat fire de păr, când a fost mireasă. Le-a pus la un pom uscat și a blestemat-o să nu poată pune ceva deoparte până când va face pomul acela poame, spuse vocea aceea. Mergi să desfaci ce-i făcut acolo?, întreabă Petre. Merg, răspunse vocea care semăna cumva cu ce auzisem eu la teatrul de copii. Pe drum, la întoarcere, rudele mele au recunoscut că verișoara aceea de care a vorbit prezicătorul a fost îndrăgostită de soțul ăsteia care venise la Roșia, că-și dorise tare mult s-o ia pe ea de nevastă”, îmi povestește localnicul, Nicolae Pupea.

Nicolae l-a mai vizitat pe Petre Cuții după aceea și cu problemele pe care le-a avut cu băiatul său. „Numai pe el îl am și, nu că-i pruncul meu, da’ a fost un fecior frumos și aveam o stare materială bună. Eu vroiam să se însoare și să stea cu mine acasă. El nu și nu, că se duce ginere la una din satul vecin. Atunci l-am consultat pe Petre Cuții. Când a auzit despre cine-i vorba s-a ridicat și mi-o zis: Măi, stai că la asta eu i-am făcut de mărit. Nu-i bai, am zis io, da’ desfă înapoi ce-ai făcut. Ba, îi oleacă de bai, îmi spuse, că asta-i cu două tăișuri. Că s-ar putea să nu pot și atunci pruncu’ tău s-ar putea să moară. No, când am auzit asta, i-am spus să-i deie pace așa cum îi. Așa o și fost, până la urmă.”

Sluga din cămară

Onuca era o femeie mică de statură și părea că bătrână se născuse. Oamenii îi purtau de frică, că era cam rea și nu mergea la biserică. Nici Onuca nu a avut copii.

„Onuca a murit cu vreo cinci-șase ani în urmă, îmi spune Nicolae. Eu am ajuns la ea o dată când cineva mi-o furat roaba. Îmi construiam casa atunci și aveam mare trebuință de roabă. Drept îi că, înainte de a merge la ea, am amenințat în stânga și-n dreapta că mă duc la Onuca și, văzând că nu are efect, m-am dus. I-am povestit femeii ce s-o întâmplat, ea stătea în picioare în cadrul ușii deschise de la cămară. După ce am terminat, ea n-a spus niciun cuvânt. Din cămară am auzit o voce ca de copil, la fel ca la Petre Cuții: Las că ți-o aduc eu. Atât și nimic mai mult. Și, într-adevăr, după două zile, m-am trezit într-o dimineață cu roaba la poartă. Ia, că mi-o adus dracu’ roaba, am zis. Că mi-o adus-o sluga lui Onuca ori că s-o temut cine mi-o luat-o și mi-o adus-o înapoi, nu știu ce să zic”, povestește Nicolae, neștiind nici astăzi prea sigur ce s-a întâmplat atunci.

Nemuritorii

Bătrânii satului spun că, pe vremuri, nimeni nu avea chef să cânte bucuria nașterii unui copil, pentru că știau ce viață zbuciumată îl așteaptă aici, pe pământ. În schimb, la moartea unui om participa întreaga obște. Nimeni nu lucra în ziua aceea. Rânduielile înmormântării erau cunoscute până-n cele mai adânci taine. Pentru roșieni, important era nu numai să știi cum să te desparți de un muribund, ci să știi să conduci sufletul mortului în lumea de dincolo, să-l ajuți să nu se rătăcească în marea trecere spre viața veșnică.

„Dacă rudele mortului greșesc ceva în timpul ritualului funerar ori dacă cel decedat nu a fost pregătit cum se cuvine pentru plecare, atunci există riscul rătăcirii. El va fi plecat de aici, dar nu va ajunge niciodată acolo. Sufletul care își părăsește trupul, adăpostul lui protector, poate fi răpit de spiritele malefice sau se poate rătăci din drumul ce îl are de străbătut, de aceea se pune pe el o seceră sau se fac unele lucruri pentru apărarea lui în aceste momente de vulnerabilitate”, explică profesoara Valentina Silaghi în lucrarea Schițe monografice ale comunei.

Sătenii cred că morții care nu își găsesc adăpost în cealaltă lume se întorc înapoi și provoacă stricăciuni o vreme, până își găsesc drumul spre locul lor ori se transformă în strigoi. Strigoii sau vâlvele, spun ei, sunt sufletele sinucigașilor sau ale celor cu păcate foarte grele ori morții cărora li s-a greșit cu ceva în ritualul înmormântării ori au murit fără să se fi împăcat cu toată lumea.

Cămașa de strâgă

Locuitorii din cătunele comunei se apără și azi și se vindecă de boli cu puterea descântecelor. Ca să aibă efect, multe descântece se fac până-n răsăritul soarelui, iar cele de miercurea și vinerea sunt considerate mai cu leac. Descântecele de deochi, de ulcior, de scrântitură sau de gânduri murdare se spun cu voce șoptită, iar din arsenalul de lucru nu lipsește cuțitul, apa, cărbunele, untura de porc, coada de mătură sau firele de lână. În descântecul de scrântitură, spre exemplu, se folosește untura de porc și în timp ce se unge locul bolnav se zice de șase ori:

„Doamne, Mărie, Maică sfântă,
Eu mă rog ție,
Tu-mi ajută mie,
Scrântitura să se tămădească
Vână cu Vână,
Carne cu carne,
Os cu os, sânge cu sânge
Mai mult să nu-l doară!”

„Mai demult, când se îmbolnăveau copiii mici, primul lucru care se făcea era descântecul de strâgă. Copilul vedea strâga, dar ceilalți din încăpere n-o pot vedea și atunci se îngălbenea, se înverzea și începea să plângă până murea, dacă nu i se descânta. Dacă nici așa nu-i trecea, atunci musai trebuia făcută cămașa de strâgă”, spun localnicii.

Strâga era un spirit malefic și ataca copiii mici de până-n șapte ani. „Cămașa de strâgă” trebuia lucrată de către o femeie văduvă tocmită de părinții copilului la care venea strâga. Nu oricine se lega la un astfel de lucru. Dacă femeia nu putea duce ritualul la bun sfârșit ori greșea ordinea lucrului, plătea cu viața copilului sau cu propria viață.

Pânza de cămașă trebuia adunată din șapte locuri de femeia văduvă din sat. Se așeza apoi pe un scaun în casă, fără să se mai ridice și începea să coase cămașa dintr-un singur fir. Nu avea voie să-l adauge sau să-l întrerupă. Nu vorbea cu nimeni, nu făcea pauză, nu bea apă până nu găta cămașa. Apoi lua cămașa și o ducea între hotare, între două sate, fără să vorbească cu nimeni pe drum, o punea într-o bâtă sub formă de cruce înfiptă în pământ și o lăsa acolo. Atunci vorbea prima dată strigând la strâgă să vină să ia cămașa și să lase copilul.

Satu-i plin de povești despre strigoi, strâji sau borsocăi, oamenii vorbesc despre făpturile nevăzute cum ar vorbi un orășean despre vecinii de bloc de la etajele superioare. Vorbesc despre o lume care, pe cât e de nevăzută, pe atât e mai greu de înțeles.

Dar au leac și descântec potrivit pentru fiecare-n parte. Și toate lucrurile astea nu le-au învățat din cărți, căci nicăieri nu stau scrise, ci așa le-au moștenit din vremuri tare îndepărtate.

De-a lungul mileniilor, oamenii din Roșia au rămas precum copacii, care, cu cât sunt mai falnici, cu atât au rădăcinile mai adânci. Și, pe cât le sunt poveștile mai faimoase, pe atât le este istoria mai adânc înfiptă în pământ.

(mai 2014)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din luna mai 2014.

Autor: MARIANA GAVRILĂ