Mândra Lumii

Cuvinte simple, scrise în limba maghiară pe o cruce din piatră din satul bihorean Valea Mare de Codru, mărturisesc o iubire trăită intens, de o sfâșietoare și definitivă frumusețe.

„Suflet nobil, odihnește-te
la sânul lui Dumnezeu
ale cărui raze au strălucit
pe obrajii tăi.
Trupul tău - sub acest mormânt,
sufletul tău - sus în rai.
Cine ți-a văzut fața când mureai
nu se mai îngrozește de moarte.

Întru amintirea Elisabetei Galea,
Logodnicul ei,
Carol Eduard, contele Stuart - Albany”

Sentimentele contelui Carol Stuart, duce de Albany, au rămas adânc săpate în piatra de mormânt așezată în 1867 la căpătâiul celei care a plătit cu viața dragostea ei față de descendentul casei regale din Scoția. Un măr gutui a crescut protector peste însemnul iubirii ce arde încă intens în cer și pe pământ. Ca într-o înțelegere tainică, pomul face corp comun cu piatra până la înălțimea crucii, apoi și-a curbat tulpina spre miazăzi, venind parcă în completarea brațului lipsă, spart de niște răufăcători în 1918, după alipirea Ardealului la țara mamă.

Povestea de iubire dintre fiica preotului din Valea Mare de Codru și Contele Stuart stoarce lacrimi și acum, după un secol și jumătate.

„I-au zis Mândra Lumii, așa era de frumoasă, iară contele venea la ea cu calul în spume, așa-i era de dragă.” Acestea nu sunt cuvinte sculptate în piatră, ci sunt vorbe spuse de localnici cu lacrimile oprite în gât.

Satul

Drumul care duce spre localitatea unde s-a născut „Mândra Lumii” trece pe lângă o pădure lungă cât o istorie a contemplării. Pe margini, de-o parte și de alta, macii sălbatici păreau că dorm cu ochii larg deschiși, visând somnifere și cozonaci.

Satul, așezat idilic pe o colină, își deschide larg marginile într-o vale ce se numește atât de pașnic – Valea Codrului. La intrare, doi șoimi plictisiți de lipsa pericolului făceau rotocoale în jurul unui cuib așezat între crengile unui gorun secular.

Străbat o uliță absurd de pustie însuflețită de pioasa himeră a găsirii unei legende greu de înțeles de către o contemporaneitate confuză. Casele și gardurile din zapi cu vârfurile ascuțite se croșetau pe un teritoriu liber al datinii și al visului. La prima vedere părea pitoresc, dar nu era decât vechi.

Totul era calm și lipsit de grabă, totul părea să inspire liniștea interioară și știința de a dăinui peste veacuri. Doar biserica făcea prezentul real. În jurul ei domnea o pace fără cusur. Nimic nu făcea trimiteri la zbuciumul istoriei, nimic nu trezea amintiri seculare și niciun detaliu nu sugera tragedii. Fusese refăcută și renovată de două ori. Şi, totuși, pe această vatră s-a derulat una dintre cele mai emoționante povești de iubire. Am avut un sentiment aproape religios în momentul descoperirii crucii Elisabetei Galea, pusă acolo de logodnicul ei, contele Carol Stuart, duce de Albany.

Bătrânii

Povestea Betei, fata preotului Galea, care s-a născut și a slujit în Valea Mare de Codru, o știe tot satul, cu mic, cu mare. Deși au auzit-o de sute de ori de la părinții și bunicii lor, oamenii o spun la fel de emoționant ca acum 150 de ani. Mi-au povestit-o și mie cu de-amănuntul, de trei ori. Întâi, baciul Petru Ungur, în etate de 81 de ani, rudă cu „Mândra Lumii”, mi-a spus povestea cu lacrimi în ochi.

„Mama lu' unchiu' a fost nepoată de-a preotului Gale, adică verișoară primară cu «Mândra Lumii». Da’ ca să nu fi uitat io ceva, haideți să mergem la vecinu’, că el îi oleacă mai bătrân și poate mai are ceva de completat”, îmi spuse bătrânul, ștergându-și ochii umezi cu palmele crăpate de trudă. Baciul Vasile Mateaș își stăpânea și el cu greu lacrimile care-i curgeau necontrolat peste cutele obrazului brăzdat de vreme. Când isprăvi povestea, mă îmboldi să mergem tustrei la prietenul său Iosif, că-i cel mai bătrân din sat și că el știe și mai exact ce și cum s-a întâmplat. Când auziră vecinii că bătrânii s-au adunat să povestească, se umplu casa de lume. Femeile nu scoteau niciun cuvânt. Numai bărbații. Ei descriau cu atâta acuratețe personajele și întâmplările trecute încât aveam impresia că am în față niște cărți cu paginile îngălbenite de vreme.

Viață amară

În urmă cu un secol și jumătate, satul Valea Mare de Codru, ca de altfel întreg Ardealul, se afla sub două stăpâniri. Una, grea și amară, administrată de grofi unguri, și una politică, coordonată direct din cancelariile împăratului de la Viena. Toate bogățiile ținutului erau în mâinile străinilor. Peste pădurile seculare se împroprietărise Biserica catolică, mii și mii de vagoane încărcate cu bușteni au luat, de-a lungul vremii, drumul Austriei, iar terenurile arabile, livezile și vitele erau exploatate în exclusivitate de unguri. Școlile, spitalele și justiția erau tot pentru cei bogați. Țăranii români nu aveau dreptul decât asupra vetrei de sub casă și la un petic de pământ pentru grădină. Ca să trăiască erau obligați să intre în jugul stăpânirii. Puțini au fost aceia care au cunoscut gustul cărnii, al ouălor sau al laptelui. Neavând pământ, nu puteau crește animale. Bărbații din Valea Codrului tăiau copacii din pădurea episcopului, femeile parcurgeau pe jos 30 de kilometri până la Oradea, ca să-și vândă puii și ouăle din gospodărie. Biletul de tren era prea scump pentru posibilitățile lor. Cu banii strânși, mergeau o dată la două luni până la Gyula, în Ungaria, de unde își procurau cereale pentru pâine. Gyula era singura piață unde se găseau grâu și porumb de vânzare. Cumpărau cam cât puteau aduce o dată în spate. După atâta trudă, boabele lor de grâu și porumb erau mai prețioase decât tot aurul grofilor unguri la un loc.

Preotul Galea, tatăl „Mândrei Lumii”, „era oleacă mai înstărit”. Și el se născuse tot în Valea Codrului, însă, fiind mai isteț la minte, a fost remarcat de un preot greco-catolic, care l-a trimis la o școală românească, în țara mamă, dincolo de hotarele Imperiului austro-ungar. La vremea aceea, preoții greco-catolici români aveau o fundație umanitară, clandestină, prin care, în colaborare cu școlile din țară, încercau să acorde sprijin financiar tinerilor talentați din Ardealul ocupat. Preotul Galea a avut norocul să se numere printre tinerii favorizați de soartă. După câțiva ani, s-a întors acasă deprins în rânduiala preoției, dar și cu o nevastă cu o zestre peste nivelul satului. Nu se știe nici până în ziua de azi de unde era preoteasa. Cert e că preotul și-a orânduit la Valea Codrului o gospodărie mai răsărită decât a celorlalți. A avut doi copii: pe Elisabeta, slăbiciunea lui, și pe Ion, mezinul care i-a moștenit averea. Pe copilă a trimis-o la Școala de fete din Arad, pe băiat l-a ținut acasă, că nu și-a mai putut permite. Când Elisabeta s-a întors de la școală era o adolescentă atât de inteligentă și atât de frumoasă, încât oamenii, întâlnind-o în cale, se simțeau obligați să-și scoată pălăriile și să se închine în fața ei, fără ca nimeni să le-o ceară. „Mândra Lumii” i-au spus cu toții și „Mândra Lumii” a rămas.

Întâlnirea

Contele Carol Stuart și Elisabeta, țăranca frumoasă și cu stare din Valea Mare a Codrului, s-au întâlnit prima dată tot într-o primăvară, doar că era primăvara anului 1865. Tatăl fetei, preotul Gale, a ieșit cu pâine și sare înaintea suitei arhiducelui Albrecht care mergea la vânătoare de urși la Câmpani cu aghiotantul său, ducele Stuart. Beta vorbea franțuzește, latinește, nemțește și ungurește. La acea întâlnire, fata popii traducea vorbele înalților oaspeți pe înțelesul țăranilor curioși. Contele, aflat pentru prima dată pe teritoriile locuite de români, a fost atras de straiele populare ale fetei. Beta purta veșminte de sărbătoare și o salbă de aur la gât. Era potrivită de stat, brunetă, cu pielea albă ca laptele și ochii verzi ca mugurii de fag. Contele s-a apropiat de ea și întâlnindu-i privirea s-a pierdut cu firea. Și ea și-a stăpânit cu greu emoțiile ca să nu se facă de râs. Întreaga asistență s-a prins de fâstâceala lor. Susținând că vrea să mai admire peisajul din zonă, contele i-a cerut arhiducelui să mai zăbovească o vreme înainte de a purcede spre locul de vânătoare. Deschis la minte, arhiducele i-a oferit răgazul să stea mai mult de vorbă cu fata. A cerut preotului să-i pregătească prânzul exact în poiana în care poposiseră.

Ziua aceea a fost memorabilă pentru săteni, iar pentru Beta a fost o întâlnire decisivă în calea destinului său.

Din păcate, preoteasa visa un ginere bogat, iar singura avere a ducelui de Stuart-Albany era sabia sa. Orfan fiind, slujea de mic în armata austriacă. Tachi, un comerciant avut din Salonta, rău și cam bețiv, turc venit din Grecia, care se ținea mare ungur, o curta pe Beta cam de multișor.

Răpirea

La o lună după întâlnirea Elisabetei cu contele, Tachi a venit în pețit. Nu era acasă decât preoteasa, care l-a primit cu inima deschisă, mai cu seamă că primise de la acesta daruri bogate, stofe și dantele din mătase. Dar părintele Galea nu voia să audă de turc. Obsedată de avuția lui, preoteasa cea avară și lacomă a pus la cale cu Tachi răpirea fetei. Zis și făcut. Mama a scos fata la pădure, sub pretextul că vrea să culeagă fragi, iar turcul a venit cu o caleașcă și-a furat-o. În casa lui din Salonta, s-au făcut în mare grabă toate pregătirile de nuntă. În cele din urmă, preotul a trebuit să-și dea și el acordul. Pentru Elisabeta, rușinea era deja prea mare ca să fugă ori să se opună căsniciei silite.

Dar contele Eduard nu putea, nici el, să o uite pe fată și, după întoarcerea la Viena, a făcut toate demersurile pentru a fi repartizat în Ardeal. Întâmplarea a făcut să i se dea postul de căpitan de dragoni, tocmai în Salonta.

Între timp, Beta aproape se împăcase cu soarta. Se închisese în ea, nu frecventa cercurile înalte, nu participa la baluri, își găsise refugiul în poezie, scria versuri de dragoste pe care le dosea cu grijă să nu le găsească soțul său. Tachi, om de lume, continua nestingherit petrecerile sale nocturne în compania prietenilor și a femeilor frivole. Ca-n vremea burlăciei. Pentru el, nimic nu se schimbase. Într-o zi însă, iarnă fiind, Beta s-a hotărât să plece la patinaj, cum era moda.

Iubirea

În parcul din jurul lacului, femeile și fetele din lumea bună a orașului își făceau plimbarea zilnică. Nimeni nu avea curajul să încerce gheața. Beta învățase să patineze la Şcoala de fete din Arad. Cu o alunecare lină și câteva piruete ușoare pe gheață atrase deodată toate privirile protipendadei din parc. Simțindu-se ținta privirilor, dădu să se retragă. Prea emoționată, probabil, s-a împiedicat la mal, gata să se prăbușească. O mână puternică o prinse instantaneu de braț și-o ajută să revină pe trotuar. Își ridică fața îmbujorată pentru a-i mulțumi și... privirile lor se pierdură-n destinele cerești. Ea se agăță de el cu un ultim licăr de speranță. În primul moment, vru să se arunce în brațele lui, cu bucuria imensă că-l vede și nimic altceva nu mai contează, dar rămase locului. Părea că nimic n-o mai asculta: picioarele, inima, mintea. „De ce a trebuit să apară tocmai acum când am reușit să-l scot din gând?”, încerca să se amăgească. El stătea împietrit.

„Tu? Tu aici?”, prinse el a o întreba uluit.

„Eu, eu sunt... eu m-am măritat... nu mai știu nici eu... sunt cu Tachi”, răspunse cu jumătate de glas.

„Cum? Aaaa, deci tu ești aia răpită”, spuse contele, mai mult pentru sine decât așteptând vreun răspuns. Beta roși toată.

Întâlnirea contelui cu Beta fu întreruptă de apropierea femeilor iscoditoare, curioase s-o cunoască pe cea despre care vuia tot orașul și nimeni nu apucase încă s-o vadă.

„Nu pot să-ți spun mai multe acum. Nu se cade”, zise ea, încercând un zâmbet chinuit. „Să vii la balul primăriei de duminică”, apucă el să-i mai spună, închinându-se în fața ei, ca un gentilom bine crescut.

A doua zi, Tachi rămase surprins de interesul neobișnuit pe care Beta îl manifesta pentru petrecerea de la primărie. În sinea lui se bucură că era o ocazie numai bună să se mândrească în lume cu frumoasa lui nevastă, așa că chiar o încurajă.

Printre ceilalți participanți la bal, Beti avu prilejul să danseze în câteva rânduri și cu contele, fără să atragă prea tare atenția. Nici nu le erau necesare prea multe cuvinte. Iubirea se trăiește, nu se exprimă prin vorbe.

„Vino, că eu mor”

În zilele următoare, contele își făcu publică intenția de a învăța limba română și, în consecință, lansă o ofertă tentantă, de nerefuzat. Dintre toate doritoarele interesate, Stuart a ales-o pe Beta. Din acel moment, întâlnirile lor au devenit frecvente și aveau și o justificare în ochii opiniei publice. Însă suspiciunile turcului creșteau proporțional cu gelozia. Tachi a început să fie mai atent la gesturile soției, ba, chiar s-o urmărească.

Contele trecea zilnic pe lângă casa ei cu soldați călare și ea se arăta la geam. Într-o zi, Tachi a pândit-o și, când a prins-o, a tras-o de la geam și-a călcat-o în picioare. Stuart a auzit strigătele, a spart ușa și, după ce a reușit cu greu să pătrundă-n casă, l-a lipit pe turc de toți pereții. A scos-o pe Beti mai mult moartă decât vie. A dus-o la hotel și-a chemat repede un doctor. Tachi, om de vază în oraș, ajuns între timp consilier orășenesc, a trimis după ei jandarmii ungurești. Stuart a tras sabia și le-a zis: „N-aveți putere peste mine că-s ofițer austriac!”. L-au lăsat...

Bătută, Beta și-a revenit greu. Când s-a mai întremat, Stuart a dus-o cu caleașca la Valea Mare. Trei luni a stat contele cu ea, până la divorț, când s-au logodit în biserica satului. Apoi s-a dus la Viena să ceară un grad mai mare să-și poată întemeia o familie alături de iubita lui. N-a ajuns bine în cancelaria arhiducelui Albrecht că a și primit o telegramă de la Beta: „Pot să te facă împărat, vino, că eu mor!”. Pentru el, întregul imperiu s-a năruit atunci sub greutatea cuvintelor iubitei sale. 

Sărutul morții

Contele Stuart n-a mai așteptat încuvințarea împărăției și-a plecat de la Viena cu primul tren spre Budapesta, apoi cu un altul până la Oradea.

„Când a intrat în curtea popii, calul numa' nu cădea în spume. N-a mai prins-o decât cu mâinile pe piept și lumânări la cap. N-a mâncat, n-a băut, n-a hodinit, a sărutat-o tăt timpul până au îngropat-o”.

Această imagine a rămas atât de întipărită în mintea localnicilor încât stoarce lacrimi și-n ziua de azi. Bătrânii spun că Stuart a pus cu Beta în mormânt o cutie, dar nimeni nu știe ce e acolo. Când s-a făcut seară a încălecat și-a plecat să moară în războiul cu Prusia.

Preotul Gale s-a stins din viață câțiva ani mai târziu de inimă rea, fratele Betei, Ion și-a vândut moștenirea și-a plecat în America, unde a și murit. Preoteasa a mai trăit mulți ani fericiți. S-a luat cu pădurarul, i-a crescut acestuia trei fete, a vândut casa preotului la jidani, acareturile - unui om din sat și nu s-a mai ales nimic de urma lor.

De ducele Stuart n-a mai auzit nimeni nimic. Singura urmă a trecerii lui prin sat e piatra de mormânt și slovele săpate în porfir roșu ca sângele: „Logodnicul Carol Eduard, conte de Stuart-Albany”.

În urmă cu vreo 50 de ani, au venit mai multe oficialități în sat, au vrut să dezgroape cadavrul „Mândrei Lumii” să vadă ce obiect prețios i-a lăsat contele, dar puținele rude aflate atunci în viață s-au opus.

Povestea fiicei preotului din Valea Mare de Codru este o tragedie greu de înțeles și greu de suportat. Abia după ce am auzit-o a treia oară mi-am dat seama că iubirea nu e ceva ce nu se poate, în mod firesc, întâmpla, ci ceva ce nu se poate firesc povesti.

La întoarcere, deși treceam cu mașina prin aceeași falnică pădure, de data asta, mi se părea că trec printr-o dureroasă concluzie. Simțeam că n-o să mai pot desprinde niciodată chipul imperial și nostalgic al „Mândrei Lumii” de pe dealurile acelea rotunde, repetate ca mătăniile pe ață, din țarina ondulată cald până sub streșina legendarului codru...

(mai 2013)

Acest articol a apărut în revista Formula AS și publicația Fermierul bihorean, ediția din luna mai 2013.

Autor: MARIANA GAVRILĂ