Povestea Paștelui

Originea sărbătorii, tradițiile și povestea ouălor încondeiate

Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină a anului. În acest an, Paștele Catolic și Paștele Ortodox cad în aceeași zi, la 16 aprilie. Paștele a fost sărbătorit de evrei cu peste o mie de ani înainte de Hristos.

Paștele creștin este similar cu două tradiții antice: una evreiască și alta păgână. Ambele tradiții sărbătoresc Învierea, trezirea la viață.

Paștele evreiesc fost sărbătorit pentru prima dată în jurul anului 1400 înainte de Hristos. În această dată, evreii au părăsit Egiptul. Scriptura în cartea Exod (Ieșirea) din Vechiul Testament ne oferă instrucțiunile date de Dumnezeu pentru sărbătorirea Paștilor în timpul lui Moise. Cu ocazia ieșirii din Egipt, când au sărbătorit pentru prima dată Paștele, toți evreii trebuiau să ia un miel și să îl sacrifice. Apoi, cu sângele mielului erau unse ramele de lemn ale ușilor de la casele în care locuiau.

Creștinii spun că Dumnezeu a reînnoit legământul făcut cu israeliții, de data aceasta nu printr-un om (Moise), ci prin Fiul Său, Iisus Mesia. Legământul cel nou nu mai este un legământ făcut doar cu evreii, ci cu toate popoarele, care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paști.

Sărbătoarea evreiască, care comemora dezrobirea poporului lui Israel din captivitatea Egiptului a fost ținută chiar și de Iisus Hristos alături de apostoli, înainte să fie trădat și crucificat pentru a învia peste trei zile.

Cuvântul Paște apare în Biblie doar o singură dată în următorul verset: Faptele Apostolilor 12:4 - După ce l-a prins, și l-a băgat în temniță, l-a pus supt paza a patru cete de câte patru ostași, cu gând ca după Paște să-l scoată înaintea norodului.

După răstignirea Mântuitorului, cei care au crezut în Hristos au ținuta acea zi și de multe ori o celebrau împreună cu Paștele tradițional. Pentru că Evanghelia s-a răspândit la națiunile ne-iudaice, printre oamenii care nu au avut o istorie a celebrării Paștelui, ritualurile de primăvară ale acestor popoare, de înnoire și înviere la viață au fost asimilate de Biserica creștină cu ziua Învierii lui Iisus Hristos.

Paștele păgân. Povestea simbolică a morții fiului (soare) pe o cruce (constelația Crucea Sudului) și renașterea lui, învingerea puterilor întunericului, vin din timpurile cele mai îndepărtate.

Unul dintre cele mai vechi mituri îl reprezintă învierea zeului egiptean Horus. Născut pe 25 decembrie, Horus și ochiul său au devenit niște simboluri ale vieții și ale renașterii.

Mircea Eliade surprindea atât de frumos cum „pentru creștinismul arhaic, Cosmosul participă la drama divină”, fiindcă la fel „cum sufletul omului este însetat de mântuire, tot așa și natura întreagă geme și suspină așteptând Învierea”

Creștinismul timpuriu a făcut o acceptare pragmatică a practicilor păgâne vechi, iar de cele mai multe dintre ele ne bucurăm și astăzi de Paște.

Originea cuvântului „Paște”

Sărbătoarea Învierii Domnului este indicată în limba română prin cuvântul „Paști” întrebuințat de obicei la plural, care este de origine ebraică. La evrei, cuvântul Pascha (pesah) înseamnă trecere și este moștenit de aceștia de la egipteni. Sărbătoarea coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Termenul nu implică o identitate a Paștilor creștine cu cele evreiești, ci numai o înrudire terminologică și cronologică dintre ele. Până în secolul al V-lea, termenul de „Paști” indica mai ales patimile și moartea Mântuitorului și nu atât serbarea învierii Lui, scrie părintele Aruppala Gheevarghis.

Toaca sau chemarea la rugăciune

Toaca este un obiect liturgic confecționat, de cele mai multe ori, din lemn.

Între Joia Mare și noaptea Sfintei Învieri, bătaia clopotelor este înlocuită cu sunetul lin al toacei, amintind de cuiele care au fost bătute în mâinile și picioarele Mântuitorului Hristos la Răstignirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci și simbolistica lemnului este legată de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.

Baterea în toacă, înainte de începutul slujbei, cheamă pe toți creștinii în Biserică.

Tradiția ouălor încondeiate

Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreștine, din timpurile când Anul Nou se sărbătorea la echinocțiul de primăvară. Colorate în roșu, ouăle făceau parte dintre darurile sărbătorii lui Janus și erau folosite la diferite jocuri și ceremonii religioase.

Spre deosebire de alte țări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolistica motivelor și perfecțiunea realizării.

Ouăle „încondeiate” („împistrite” sau „muncite”) sunt pentru români o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale cu o valoare spirituală aparte față de alte popoare.

Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paște. Cea mai răspândită relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a pus coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile Lui. Domnul, văzând că ouăle s-au înroșit, a spus celor de față: „De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi”.

În tradiția populară de la noi, ouăle de Paști sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodăria omului, sunt benefice în felurite situații etc. Culoarea roșie este simbol al focului purificator. O credință din Bucovina, consemnată de A. Gorovei, spune ca oul roșu este apărător de diavol. Acesta se tot interesează dacă oamenii mai fac ouă roșii și dacă mai umblă cu colinda, căci doar atunci când aceste obiceiuri vor înceta, el va ieși în lume.

Lumânarea Pascală

Lumânarea Pascală este simbolul Învierii, al biruinței vieții asupra morții. Această lumânare arată că noi avem legătură cu Hristos cel Înviat. Plecăm cu lumânarea aprinsă acasă și ținem această lumânare de la Înviere pentru că este cea care ne-a adus cea mai Sfântă Lumină și o aprindem în vreme de primejdie. După slujba de Înviere, fiecare credincios se întoarce acasă aducând Lumina Pascală celor dragi. Lumânarea este păstrată cu sfințenie tot anul.

Realitatea din jurul nostru ne dovedește că Paștele este un motiv de bucurie și de împlinire sufletească pentru cei mai mulți dintre noi. Fiecare găsește în sufletul său, în jurul său și alături de cei dragi, motive să sărbătorească Paștele. Acum e momentul cel mai potrivit să ne cerem iertare și să iertăm, să iubim necondiționat și să ne bucurăm de dragostea celorlalți.

Notă. Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.

(aprilie 2017)

Autor: MARIANA GAVRILĂ