Popa Tanda din Rontău

Întâmplările și personajele din nuvela „Popa Tanda” s-au petrecut și au trăit în localitatea Rontău. Ioan Slavici s-a inspirat din „tristele realități” ale satului de pe „Valea Seacă”.

În premieră națională, vă prezentăm numele real al „preotului Trandafir” personajul principal din nuvele „Popa Tanda”, scrisă de unul dintre marii clasici ai literaturii române, Ioan Slavici, precum și satul în care preotul „greu la vorbă și cam aspru la judecată”, a slujit mai bine de două decenii. Viața și năravul țăranilor din Rontău, dar mai ales calitățile preotului Mihail Popovici poreclit de săteni popa Tanda, „obișnuit cu hărnicia”, cel care a reușit în urmă cu un secol și jumătate să schimbe mentalitatea oamenilor „leneși” au fost principalele motive care au dus la plasarea acțiunii nuvelei în „satul așezat pe valea Seacă”, situat, în linie dreaptă, la 2 km de Oradea.

„Drumul de țară vine din oraș, trece pe lângă Valea-Seacă și merge mai departe pe la Valea Răpiții. Unde se întâlnesc drumurile, la împreunarea celor două văi, pe Răpița, este o moară, lângă Răpița este o rugă, lângă rugă este o fântână, iar lângă fântână sunt opt paltini frumoși (...). De aici și până la Sărăceni nu este decât cale de un ceas. Cu toate astea, de câte ori vine din oraș, sărăceanul se oprește aici, adapă caii și mai stă puțină vreme, așteptând să vină vreun drumeț care să întrebe. «Ce sat e acela unde se vede biserica cea frumoasă cu pereți albi și cu un turn sclipitor?». Fiind întrebat astfel, el își netezește mustața și răspunde privind fălos spre acel loc. «Acela e satul nostru, Sărăceni. Dar clopotele să le auzi: ce clopote sunt în turnul acela!... S-aude cale de trei ceasuri!»”. Așa descrie scriitorul clasic al literaturii române, Ioan Slavici în nuvela „Popa Tanda” intrarea în localitatea de lângă Stațiunea Băile 1 Mai, care poartă azi numele de Rontău (denumire maghiarizată), situată la circa 2 km de municipiul Oradea, dar și mândria sătenilor pentru biserica și vatra lor strămoșească.

Când am ajuns noi în satul Rontău adică Sărăcenii prozatorului Slavici, era amurgul unei zile de toamnă timpurie. Ne-am oprit la intersecția „celor două văi”, Valea Seacă cu Pârâul Peța, „la Cruci”, cum îi spun localnici, acolo unde „sărăcenii” își adăpau odinioară caii și i-am întrebat pe câțiva bărbați care munceau la o fundație de casă, ce sat e acela de pe deal unde se vede un turn sclipitor?. „Acela e Rontăul nost” îmi răspunse prompt un tânăr care turna apă într-o betonieră cu balast. „Da, pe cine căutați?”, ne întrebă el iscoditor. „Pe Popa Tanda”, i-am răspuns... așa de încercare. „Ahaaa... da, da... înțeleg, spuse tânărul, luminându-i-se întreaga față, știu și eu de Popa Tanda, a slujit aici la noi, ne-a povestit preotul la biserică și am citit nuvela pe când eram la școală, o știu și acum, pe dinafară”.

Ulița și Valea Seacă

„Pe Valea Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat „sărăceni” pe o vale „seacă”: mai rău nu putea să sune însămnarea unui loc”,(....) „Ici, acolo câte o casă....tot una câte una... Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi, uliță este satul întreg. Ar fi fost prost lucru, un horn la casă, fumul află cale și prin acoperiș. Nici muruială pe pereții de lemn n-are înțeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dânșii”, scria prozatorul Ioan Slavici, în 1874. „De fapt în sat se știe că în secolul trecut Rontăul era un sat foarte mic, având în vremea primului Război mondial, 50-60 de case, casele nu aveau garduri, strada foarte largă și astăzi, servea ca loc de ținere a carelor și plugurilor și ca arie pentru treieratul grâului cu caii”, se precizează într-o monografie pastorală din arhiva Episcopiei Ortodoxe. După 132 de ani de când autorul nuvelei „Popa Tanda” a trecut prin acele locuri, deasupra Văii Seci (denumire păstrată și azi) privirea se pierde pe o uliță lungă, asfaltată și într-adevăr prea largă pentru un sat tipic ardelenesc, mărginită de-a dreapta și de-a stânga de case, în linie dreaptă, una lângă alta, tencuite, cu garduri de beton și porți viu colorate. La un capăt și la altul al satului, străjuiesc vile de toată frumusețea.

Simbolul credinței ortodoxe

„În vârful satului, adică la cel mai înălțat loc, este o alcătuială pe care sătenii o numesc «biserică». Ce să fie asta? Este o grămadă de groși bătrâni, puși unii peste alții în chip de pereți. În vremile bătrâne, cândva, nu se știe când, acest fel de pereți se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer, acum însă, nici asta nu se știe de când, ei se află în supusă plecare spre acea parte, care avea să țină locul unui turn. Asta pentru că stâlpii din față, fiind putreziți de cât a bătut vântul cel mare, s-au plecat spre răbdătorul pământ, trăgând cu sine întreaga alcătuială”, se arată în nuvela Popa Tanda. Potrivit datelor istorice din arhivele bisericești, bisericuța din bârne descrisă de Slavici a fost ridicată cam cu o sută de ani înainte de a o vedea scriitorul, prin 1725, și a reprezentat un simbol al rezistenței credincioșilor ortodocși la „marea acțiune de trecere a românilor la cultul catolic”, acțiune coordonată de călugării Ordinului Premonstratens.

Clopotarii și „tăndălitura” popii

Ei bine, conform monografiei bisericești, la acea „alcătuială de biserică”, cum a numit-o Slavici, a slujit mai bine de două decenii preotul Mihail Popovici, cel care după ce a intrat în conflict cu protopopul din Beiuș a fost „pedepsit” și trimis să slujească în satul cu cei mai înverșunați români-ortodocși, aflați la vremea aceia sub administrație ungară. „Iar acum părintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocăință”, scrie Slavici. Identificarea lui Mihail Popovici cu eroul care l-a inspirat pe prozatorul Ioan Slavici, „preotul Trandafir” sau „Popa Tanda” din nuvela cu același nume, poate fi pusă și pe seama că acesta a avut cea mai lungă păstorie, de până atunci în acel sat, dat și pe faptul că a avut cele mai mari realizări, a construit biserica care dăinuie și azi, turnul, casa parohială, școala. Dar cel mai important aspect îl constituie amintirea vie și respectul pe care localnici încă le păstrează preotului Popovici, cel care, o dată cu nuvela lui Slavici a rămas în viața lor drept „popa Tanda”. Bătrânii satului au auzit de la părinții sau bunici lor despre „tăndălitura” (mustrările) pe care preotul o profera la dresa leneșilor satului, iar tinerii spun că știu de „Popa Tanda” de la biserică și au citit nuvela la școală. „Pe tata, care a murit în etate de 80 de ani, popa Tanda l-a botezat”, ne-a mărturisit Dumitru Iancuș, zis „domnișorul”, clopotarul satului, în vârstă de 77 de ani. El știa de la tatăl lui, toate numele înaintașilor lui clopotari din Rontău. „Marcu Florii Cucului (personaj în nuvela lui Slavici n. r. ) a stat uite acolo în casa aceia de peste drum. Acum a Cucului au vândut casa și s-au mutat din sat. A urmat apoi „Delașu”, apoi „Diriță” și amu-s io „Domnișoru”, spuse clopotarul povestindu-ne râzând cum a rămas, din tinerețe, cu porecla aceia în sat după ce l-a prins un grof, furându-i un clop de prune din grădină. „Gluma și râsu nu te doare niciodată”, adăugă bătrânul grăbind pasul spre otava din fundul grădini.

Imaginea preotului Trandafir

„Popă? Se zice că nu e sat fără popă. Pesemne cine a făcut zicala asta n-a știut de Sărăceni. Sărăceni era un sat fără popă. Adică era sat cu popă, numai că popa lor era totdeauna popă fără sat... mai că n-a fost încă popă care să fi stat mai mult decât trei zile în Sărăceni; și care a stat mai multă vreme aici s-a curățat de păcate”. „Mare dreptate a avut Slavici când a scris vorbele astea”, ne spuse părintele Emanuil Bocșan în timp ce cobora de pe schela biserici pe care o revopsea pentru a nu știu câta oară ca să-i dea o culoare cât mai vie. „În 1979, când am venit eu în satul acesta, mi-a spus episcopul că, mai mult de trei zile nu-mi dă. Ş-am fost, de atunci, de mai multe ori gata cu bagajele pregătite să plec, da... iacătă că m-a ajutat bunul Dumnezeu și am putut să las și eu ceva în urma mea, ca înaintași mei”, adăugă părintele Bocșan, arătând spre o pictură impozantă ce străjuia intrarea în biserică. Era preotul Trandafir, Popa Tanda, surprins într-o poziție de mare durere sufletească. Deasupra picturi se mai vedeau urmele literelor care au alcătuit câtva spusele preotului. „Puternice Doamne, ajută-mă ca cei de vin să nu ne distrugă credință, limba și familia”.

„Așa îl țin minte oamenii pe popa Tanda. Știu de la bătrânii care, când am venit eu în sat aveau peste 90 de ani, că părintele a spus aceste vorbe aici pe pragul biserici după ce fusese închis de unguri pentru că n-a vrut să treacă la catolicism. Bătrânii mi-au povestit că n-a stat în închisoare decât vreo cinci zile, că oamenii au luat praporii de la biserică și s-a dus tot satul la Oradea, unde au cerut eliberarea popii și au stat toți așa cu praporii cu tot, în fața închisorii până i-au dat drumul părintelui lor”, ne-a mărturisit preotul gânditor, apoi a început să ne arate turnul biserici pe care stria mare 1868 și strălucea de se vedea din centrul Oradiei, apoi ne-a arătat biserica construită tot de popa Tanda.

Urmașii lui Popa Tanda

Turnul și biserica din Rontău a rămas la dimensiunile stabilite de preotul Mihail Popovici, doar pereții au suferit unele modificări pe vremea urmașilor lui „Popa Tanda”, preoții Teodor Pop (1897-1927, a lui Ioan Tirla (1936-1966) și a actualului părinte Emanuil Bocșan. Acum bisericuța arată precum o bijuterie prețioasă de care sătenii se arată deosebit de mândri. „Am pus uși și geamuri din termopan, iar în interior, bolta și altarul au fost pictate în frescă. Am construit o catapeteasmă din lemn de stejar sculptat, precum și strane și mobilier nou. Am încercat să fac și eu ce am putut” spune preotul Bocșan, cu modestie-n glas. De pe prispa casei parohiale, preoteasa ne îndemna, cu gesturi largi, să-i trecem pragul. Veselă de nu-și mai găsea locul, preoteasa, scuzându-se cumva, ne mărturisi și motivul fericiri sale. „Ne scuzați că-i oleacă de deranj pe aici da azi a fost o zi mare pentru noi. Cel de-al treilea băiat al nostru a fost azi hirotonisit”, spuse ea, abia stăpânindu-și emoțiile. „Da, interveni calm preotul, eu îs bătrân acum și trebuie ca cineva să-mi ia locul. Ceilalți doi băieți ai noștri sunt preoți deja așezați fiecare la casele și parohiile lor”, adăugă el, în timp ce telefonul din sufragerie suna insistent. „Vaaai..... Îi sănătos.... îs sănătoși amândoi.... Cât are... mulțumescu-Ţi Doamne și Maica cea Curată.... Hai repede Emanuil”, strigă preoteasa din cameră. După câteva felicitări adresate celui de la capătul firului, soții ieșiră amândoi cu obrajii arzându-le de bucurie. Tocmai li se născuseră primul nepot, adică cel de-al cincilea preot din familia Bocșan. „Să mă țină Dumnezeu, până-l văd și pe el preot”, spuse părintele, gâtuit de emoții.

Rontăul lui Slavici

Episcopul ortodox de Oradea, Roman Ciorogariu, a susținut, pentru prima dată, că prozatorul Ioan Slavici s-a inspirat din „realitățile tragice ale satului Rontău”.

Primele date despre satul Rontău și locuitorii acestuia, sunt consemnate prin 1724-1725 și au legătură cu o împotrivire a românilor de aici la o acțiune condusă de călugării Ordinului Premonstratens și cu dârzenia cu care sătenii s-au zbătut pentru înființarea unei școli confesionale la ei în sat. Trebuie spus că în acea perioadă istorică, localitatea Rontău se afla în interiorul graniței imperiului austro-ungar. „Satul Rontău- românesc și ortodox- este o mărturie istorică de permanență a poporului român pe plaiurile bihorene, o verigă a continuității noastre neîntrerupte în Țara marelui Menumorut, cel care înțelept, curajos și hotărât a spus soliilor căpeteniilor ungurilor Arpad că din pământul strămoșesc nu dă nici o palmă de loc, atât cât va fi în viață, hotărât să-l apere cu prețul vieții.” În acele vremuri tulburi, locuitorii din Rontău au fost printre puținii români care s-au opus acceptării credinței Papei. Spre exemplu, sătenii din satul vecin Betfia, vărari de meserie, s-au lepădat de credința ortodoxă după ce premonstratenșii i-au scutit de biruri iar preotul lor a fost atras cu daruri, adică „un metru de lemne, palincă și vin de viță nobilă”. Preotul din satul Haieu, la a cărui biserică mergeau și cei din Rontău a cedat după o scurtă vizită a călugărului „Pali Laszlo, canonic romano-catolic din Beiuș”. Cu acea ocazie preotul Toma (în etate de 30 de ani), și sătenii din Haieu trec la unire . „Rontăuanii ripostează energic, refuzând unirea, părăsesc pe preotul papistășit și ies de sub ascultarea lui. În urmare formează o parohie separată sub ascultarea protopopului de Oradea”. În semn de respect pentru gestul românilor ortodocși din Rontău, protopopul Ioan din Velența, i-a încurajat pe localnici să-și ridice propriul locaș de cult, „după nevoile și puterile lor”, acela, pe care popa Tanda. l-a dărâmat, construind în locul lui, actuala biserică.

Slavici, Ciorogariu și popa Tanda

Prozatorul Ioan Slavici (mare prieten cu poetul nepereche Mihai Eminescu, s-a născut în anul revoluției, pe 18 ianuarie 1848, la Şiria în Arad. Scriitor transilvănean, din a doua jumătate a sec. XIX-lea, Ioan Slavici a fost una dintre personalitățile proeminente ale scrisului românesc intrat în rândul marilor clasici ai literaturii noastre. Ziarist, autor de basme și povești, Slavici s-a impus mai ales ca nuvelist. Cele șase volume de nuvele oglindesc în mod realist viața socială (vechi rânduieli din lumea satului, obiceiuri, datini, credințe, atitudini, prejudecăți și superstiții ale oamenilor simpli).

Nuvela „Popa Tanda” a fost scrisă într-o primă versiune în 1873, pe când scriitorul lucra ca arhivar la Consistoriul ortodox din Oradea, din luna iulie până în noiembrie. Doi ani mai târziu a apărut în „Convorbiri literate” la Iași în nr. din luna iunie 1875. Potrivit consemnările arhierești, se pare că în perioada în care Slavici s-a aflat la Oradea, l-ar fi însoțit des pe vicarul Miron Românul în călătoriile acestuia prin satele credincioșilor ortodocși, ocazie cu care, scriitorul a putut constata situațiile neînchipuit de tragice pe care le trăiau țăranii români, dar și caracterele figurilor proeminente din acele sate. Unii preoți nu exclud posibilitatea ca Slavici să-l fi cunoscut personal pe eroul nuvelei sale. Episcopul Roman Ciorogariu a fost cel care a mărturisit, pentru prima oară că Ioan Slavici s-a inspirat în scrierea nuvelei „Popa Tanda” „tristele realități ale satului Rontău. Episcopul Ciorogariu a făcut această afirmație cu ocazia aniversării, în sala teatrului de Stat din Oradea, a împlinirii a 50 de ani de viață a „poetului pătimirii Ardealului” Octavian Goga. Martor la acel eveniment a fost și cel care avea să slujească timp de 30 de ani, în parohia din Rontău, Ioan Tirla, la vremea aceia student la Academia teologică din Oradea.

În „Popa Tanda”, Slavici a reușit să dea copia chipului preotului ardelean, nu numai așa cum era ci și cum ar fi trebuit să fie. Și a făcut-o cu atâta artă încât a introdus în literatura un personaj literar care a rămas viu în memoria tuturor românilor dar și a celor peste 300 de locuitori ai satului Rontău.

(septembrie 2006)

Acest articol a fost scris în septembrie 2006.

Autor: MARIANA GAVRILĂ