Poftiți la Pomezeu

Ultimii batozari

Drumul pâinii

Din moși-strămoși, oamenii satelor înșirate de-a lungul râului Vida (comuna Pomezeu), județul Bihor, au întors pământul pe toate fețele ca să scoată din el măcar cât au băgat. Au tras brazdă și au semănat întâia oară pe spinarea dealurilor din împrejurimi. Terenurile mănoase de la șes, de-a dreapta și de-a stânga văii au fost mai tot timpul ocupate, întâi de grofii unguri Dobsa Lajos, L. Toth, frații Bela și Karoly Szitany și emirul Inghemar Suleiman, iar mai apoi au fost băgate în CAP-uri. Bătrânii povestesc că, pe timpuri, ca să poată supraviețui condițiilor vitrege, țăranii își încărcau căruțele cu poame (mere, pere, prune) și plecau până în Banat de unde se întorceau cu cereale. „Pe vremuri era mult pomet pe meleagurile astea”, spun sătenii. După ce și-au mai desțelenit din terenurile împădurite, oamenii n-au mai plecat cu fructe la câmpie. În vremea lucrului, pământul acela arid băltea sub sudoarea oamenilor și a vitelor trudite pe deasupra lui. Ca să poată ara un hat (holdă) prindeau la jug și câte șase boi odată, dar și vacile erau puse la tracțiune. De cele mai multe ori, muncile lor agricole erau întârziate pentru că, mai întâi, trebuiau să execute zilele de robotă (de lucru) în contul obligațiilor stabilite de stăpânii locului.

„La vremea aratului, în curtea conacului lui Dobsa erau pregătite câte 100 de juguri. Țăranii și cu animalele lor intrau cu toții în brazdă deodată”, confirmă Viorel Pantea, povestitorul din Coșdeni, care știe atâtea întâmplări că nu te mai saturi să-l asculți.

Semănatul

Dintre toate lucrările agricole, semănatul grâului și seceratul au avut fiecare câte un ritual aparte, păstrate până aproape de zilele noastre.

Drumul pâinii începea cu semănatul grâului cu mâna, prin azvârlirea semințelor dintr-un sac legat după gât cu o sfoară și era strict o treabă bărbătească. Acesta trebuia să îndeplinească anumite ritualuri și să aibă trupul și sufletul curate. În sacul cu sămânță se puneau câteva boabe de grâu din cununa împletită la seceriș (mana sau rodul grâului) care se păstra la grinda casei.

Polonitul

Ziua secerișului începea prin frecarea spicului în palme și se încheia după ce țăranii se aplecau să ia de pe jos și ultimul pai rămas după cosașii tocmiți cu ziua. În luna lui „cuptor”, până la răsăritul soarelui, pe rouă, se făceau „legătorile” din tulpini de grâu smulse din rădăcină. Pe la prânz, când spicele erau suficient de uscate, începea seceratul într-o formație de trei-patru persoane: cosașul, femeia care „polonea” grâul în snopi (mănunchi), o persoană care întindea legătorile (de regulă era un copil) și un bărbat care lega snopii. Seara se adunau snopii și se așezau în cruci. Mai întâi se punea un snop numit „popă”, cu spicele îndreptate spre apus, peste care se clădeau ceilalți sub formă de cruce cu spicele spre interior, iar în vârf se așează alt „popă” cu spicele spre răsărit. După ce grâul era transportat cu care în „aria satului” unde se clădea „în stog”, de regulă rotund, cu spicele în interior pentru a fi ferite de ploaie, se aștepta momentul în care proprietarul era anunțat că batoza se apropia de stogul lui.

Treieratul

Pentru treierat era o organizare desăvârșită între vecini sau rude: un bărbat urca pe stog și arunca snopii deasupra batozei; o femeie îi ridica pe verticală și le tăia legătorile cu un cuțit special asemănător cosorului dacic; un alt bărbat îi lua în mâini și cu o legănare a brațelor îi slobozea în coșul batozei. Jos așteptau alții, unul care veghea sacii unde curgea grâul și ceilalți separau pleava și clădeau „jirezile” de paie.

(iulie 2018)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din iulie 2018.

Autor: MARIANA GAVRILĂ