Lupii-dacici, pe ulițele Bihorului

Mai demult n-o fost ca amu...

Cetele de tineri, măștile și blănurile de animale, prezicerile și scenariile mistice fac parte din arsenalul ritualurilor de iarnă practicate încă de pe vremea traco-dacilor.

Moștenite din cele mai vechi timpuri, practicile tradiționale ale sărbătorilor de iarnă din Bihor se mai păstrează și astăzi în unele localități, îndeosebi pe Văile Crișului Repede și Negru sau Valea Barcăului.

Corindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă tot satul tradițional, deși efectiv colindă doar copiii și flăcăii, constituiți în cete, ceata fiind alcătuită după o orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător și un loc de întâlnire.

„Zmotoceala” bărbaților

„Torontoiul femeilor”, unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri de iarnă ce se desfășura odată pe ulițele unor sate ale Bihorului, a dipărut cu timpul. Pe vremuri, „torontoiul” avea loc a doua zi de Anul Nou, după calendarul dacic, cum ar veni în zilele noastre în ziua și noaptea Sfântului Ion. Atunci, câte șapte până la 30 de femei se adunau de cu seară la o gazdă unde aduceau alimente. După ce mâncau și beau din belșug, spunând că se «iordănesc», cântau, jucau și chiuiau toată noaptea. Dimineață, ieșeau pe ulițe, iar dacă le apărea vreun bărbat în cale se năpusteau asupra lui, îl luau pe sus ori îl târau după ele cu forța până la un râu sau fântână, unde, dacă bărbatul nu se răscumpăra, îl amenințau că-l aruncă în apă. La „Tontoroiul Femeilor”, normele de bună cuviință ale satului tradițional erau abolite, iar excesele de băutură și petrecerile peste măsură, tolerate. În acea zi, femeile aveau mai multe drepturi decât bărbații: lipseau de acasă, chefuiau, se distrau fără să dea cuiva socoteală.

Oficialii Bisericii recunosc că o bună parte din ansamblul obiceiurilor și ritualurilor de Crăciun și Anul Nou nu au nici o legătură cu religia creștină, ci acestea au sorginte păgână. În acest articol din Fermierul bihorean încerc să demonstrez că multe din credințele și tradițiile populare provin fără îndoială dintr-un substrat traco-dacic și că, în zeci de sate bihorene, și-au păstrat originalitatea până în zilele noastre.

„Asemenea ceremonii în timpul cărora tinerii își pun măști de animale sunt încă populare în România, mai ales în timpul celor 12 zile din ajunul Crăciunului până la Bobotează. Acest scenariu ritual nu aparține orizontului religios”, consemnează Mircea Eliade, în studiul său „Dacii și lupii”. Mare specialist în istoria contemporană a religiilor, Eliade face o asociere între „ceata de feciori” care colindă ulițele satelor, costumați în piei și măști de lup, cu o posibilă urmă a confreriilor de războinici daci, dar și cu credința puternică a românilor în existența pricolicilor, oameni cu cap de lup sau strigoi, cum sunt denumiți în Bihor. De altfel, istoricii greci îi denumesc pe traco-daci ca fiind „războinici-lupi”, iar în memoriile consemnate de Herodot, strămoșii românilor practicau inițieri șamanice, „se transformau în lupi în fiecare an” ori „puteau să aducă ploaia” sau să „împrăștie norii”. Mircea Eliade pleacă de la ipoteza că denumirea de „lupi” ar putea avea originea în numele unui grup de tineri războinici care erau inițiați în arta militară într-un cadru magico-religios. Războinicul se transforma în lup prin îmbrăcarea rituală în pielea animalului, operație urmată de o schimbare radicală de comportament. „Tânărul nu numai că devenea un războinic feroce și invincibil, stăpânit de furor heroicus, dar nu mai avea nimic omenesc, adică nu se mai simțea legat de legile și obiceiurile oamenilor”, scrie Eliade. În plus, steagul de luptă al dacilor era format dintr-un șarpe cu cap de lup. Totodată, dacii aveau și un cult al ursului, considerându-l un animal sacru. Ursul simboliza curajul și puterea.

Lupii din Bihor

Probe ale moștenirii „păgâne”, adică traco-dacice, se regăsesc și în ritualurile agrare sau obiceiurile mistice privind prezicerea viitorului, practici frecvente în satele Bihorului, mai cu seamă în noaptea Anului Nou și Bobotează.

Potrivit etnografului bihorean Crăciun Parasca, încă din cele mai vechi timpuri, bătrânii satelor bihorene își prevedeau fertilitatea ogoarelor din anul următor după mișcarea astrelor, schimbările ciclice ale vremii și puteau chiar influența obținerea unor recolte bogate prin anumite ritualuri pe care le practicau în noaptea dintre ani ori din timpul anului, exemplu clasic fiind dansul Paparudelor, pentru invocarea ploii. Practic, la Anul Nou are loc și secvența finală a colindatului „cetei de feciori” mascați, cu blană de iepure în satul Cuzap, în „moime” la Borod sau cu cap de capră, „turca”, după cum e cunoscută în majoritatea satelor județului. Ritualul ce poartă denumirea de „bulci”, „bulciug” sau „balul turcii” este de fapt un „ospăț funerar” traco-dacic, în care „moartea animalului” și „înmormântarea” anului vechi se fac cu veselie, glume, bufonerii, cu lăutari și băutură.

Însă, de departe, cele mai spectaculoase scene mistico-religioase, individuale sau de grup, specifice mediului rural al județului nostru sunt cele legate de „ghicitul ursitului sau ursitei”. Dar să le luăm pe rând:

Ursitul dacic

„Vergelatul” este un obicei care se practică doar în satele Bihorului. Potrivit etnografului Parasca, vergelul - un fel de băț, obligatoriu din alun, unul din arborii sacri la daci - reprezintă bagheta magică a vraciului, iar rolul acestuia este jucat de un „gogă”, cum este numit, adică o persoană cu anumite calități sau de un om care suferă un handicap, în special de auz, la Bratca, spre exemplu, fie de un copil care este considerat curat în fața divinității. De altfel, întreg ceremonialul poartă o puternică încărcătrură mistică.

Ritualul „vergelatului” are loc în ajunul Anului Nou, după lăsarea întunericului, când băieții și fetele nemăritate se adună, de regulă, la casa unei familii care are în bătătură o fată de măritat sau un fecior de însurat. Tinerii vin însoțiți de lăutari, băieții aducând băutură, iar fetele, cozonaci și alte preparate.

Gazda intră în rol și adună de la feciori și fete câte un obiect, mai ales inele, pe care le pune apoi separat, pe sexe, în câte un recipient de lemn sau ceramică, peste care se pun boabe de grâu, simbol al fertilității. Tot gazda trimite vorbă să vină „goga” în „vergel”. După ce i se explică ce rol important are, acesta este așezat pe un scăunel în spatele unei postave din lemn (covată sau albie în care se frământă pâinea), este acoperit cu un cearceaf sau țol de lână, astfel încât să nu-i vadă pe cei din jur. Vasele cu inelele sunt date „gogăi” de sub covată. Gazda dă participanților câte o vergea de alun, pregătite din timp, iar tinerii încep să invoce divinitatea cântând „hora vergelului” cu bătăi ritmate în lemnul postavei:

„Scoate gogă, scoate
Inel d’argințel
Deget mititel
Mire frumușel
Inelaș frumos
Pă norocul nost.”

În unele sate, goga leagă câte un inel de fată și unul de băiat, iar în altele, scoate inelele mixte și le dă gazdei. „Al cui îi inelul acesta? Dar aista?,” întreabă gazda. Proprietarii le recunosc, le iau și rămân împreună cu ceilalți continuând procesiunea până la epuizarea stocului. Dacă se întâmplă ca participanții la ceremonie să fie în număr impar, feciorul sau fata fără pereche trebuie să blesteme spiritul „gogăi”, care nu e identic cu al celui care l-a interpretat ci se crede că aparține unei ființe supranaturale. După ritualul „vergelatului”, perechile ursite trebuie să joace împreună până la crăpatul zorilor noului an. „Întâmplător sau nu, multe din perechile formate de-a lungul timpului la vergel s-au căsătorit în anul următor,” povestește Crăciun Parasca.

Balul turcii

Cu Turca (sau Capra) umbla un grup de feciori neînsurați, petrecăreți și un „birău” sau „grăitor”, conducătorul alaiului. Turca apărea sub forma unei măști viu împodobite, cu cap de lemn acoperit cu blană de oaie sau de alt animal, cu coarne de vită sau de berbec, de care atârnau prime (panglici) și clopoței. „Maxilarul inferior” era mobil („clămpăne după dubă”). Corpul turcii era acoperit cu o pânză roșie sau o bitușă realizată din tot soiul de petice, lungă și largă, de care erau agățate fâșii colorate de hârtie creponată.
Turca era un personaj cu rol mut, muțenie compensată însă prin dans și pantomimă, deosebit de expresive, cât și prin situațiile conflictuale în care era pusă (cu corindătorii și cu spectatorii), în timpul deplasării „de la o casă la alta”, ea ciondănindu-se cu „colegii”, speriind copiii, ciupind fetele etc. Alte „personaje” erau „birăul” (grăitorul), „casierul”, „caii”, „crâjmarul”, „jindarii”, „dobașii”, „hididișii”, corindătorii (cei care cântau) etc.

În timpul deplasării alaiului, capra era „împușcată”, blestemată sau cădea la pământ, era descântată, i se cânta ca la mort, „învia” și pornea din nou la drum, clămpănind din „maxilarul inferior”, zornăindu-și clopoțeii și dansând.

Tot în acest interval al deplasării, se cântau cântece de petrecere și veselie, cu accente licențioase.

Înainte de a intra în casă, spectacolul putea avea loc și în ogradă, în fața casei, turca făcând „inspecția” gospodăriei, apoi, după intrare, se așeza în mijlocul odăii, clămpănind ritmic, în vreme ce ceata de corindători interpreta câteva corinde. Urma dansul turcii, apoi orația de mulțumire pentru daruri, în special pentru colaci și băutură, dar și pentru bani, uneori de un umor sănătos și molipsitor, creator de bună dispoziție, de veselie generală. După aceste secvențe, urmează dansul cu fetele sau femeile din casă și invitația la „nunta turcii”, care va avea loc în primele trei zile ale Anului Nou la „crâjma” din sat sau la casa unuia dintre organizatori. Aici, sărbătoarea se repetă: corinde, orații, dansul turcii, moartea turcii, dezbrăcarea măștii, petrecerea propriu-zisă de Anul Nou.

Jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie pentru anul ce vine, recolte bogate și spor de animale în turmele păstorilor (sărbători agrare).

De aceea, la plecarea din curtea gospodarului, gazda aruncă boabe de grâu peste turcă și însoțitorii săi.

Corindatul cu „dobele”

În Bihor, corindatul cu dobele se practica, de obicei, în satele în care nu se colinda cu Turca. Ca și la Turcă, ceata de corindători era formată din 10-15 bărbați. Aceștia aveau tobe confecționate din piele de capră sau de oaie întinsă pe un cadru de sită sau ciur, împodobite cu iederă, vâsc sau crenguțe de brad. Acest obicei mai dăinuie în partea de sud a județului, având o puternică tradiție în satele Hotar, Șerghiș, Lupoaia, Leș, Lăzăreni și în jurul Beiușului. Îmbrăcați de sărbătoare - cu șube, căciuli negre de oaie împodobite cu brad - și având fiecare câte o dobă decorată cu ramuri de brad, oamenii încep să colinde din casa preotului, intrând apoi din casă în casă, însoțiți de lăutari.

Ceata străbate ulițele satelor într-o mare zarvă spectaculoasă, chiuind în ritmul tobelor și scandând strigături. Larma iscată în prezent pe ulițele satelor are menirea de a vesti gazdele, dar se presupune că în trecut îndeplinea un rol magic. Corindele interpretate de dubași au, în general, texte cu caracter religios, care vestesc Nașterea Mântuitorului, dar nu numai; ei au în repertoriu și colinde laice, pentru fetele nemăritate și văduvele neconsolate, iar pentru cei care îi refuză și nu îi primesc în casă au pregătite colinde cu text ironic și acid.

Umblatul cu Steaua

Este un obicei care evocă momentul în care, la nașterea lui Iisus, pe cer a apărut steaua călăuzitoare a magilor, având ca tematică principală drumul magilor în căutarea Noului Născut.

Stelarii se constituie în grupuri de 6-7 copii: grăitor, Irod, Înger, Voltezar, Melchior, Gașpar, uneori și un „ciobănaș” sau „pitic”. Ei sunt îmbrăcați cu cămăși albe, de cânepă sau in, fiind încinși peste umeri și brâu cu prime tricolore. Pe cap poartă comănac, lucrat din carton viu ornat cu hârtie creponată de varii culori.

Sunt prezente dialogurile între Înger și Craii de la Răsărit, dar și cu Irod. Cântecele de stea încep cu Nașterea, apoi se cântă, în special, „Trei Crai de la Răsărit”, „Steaua sus răsare”, „Trei păstori”, „Răsărit-o răsărit”, „Cântecul lui Adam”, „Viflaime, Viflaime”, „Sara Crăciunului nost”, „Noi umblăm a corinda”, „Mergând Iosif și Maria”, „Colo sus, colo mai sus” etc.

În final, este adus un elogiu gazdei și se primesc daruri sau bani, pe care-i adună conducătorul trupei, „grăitorul”.

„Bitușerii”

Un obicei răspândit în Bihor, mai cu seamă în satele de munte și de deal, poartă numele de „Moșii”, sau „Bitușerii”. Colindătorii poartă câte o țundră lungă, numită în graiul local „bitușe”. Grupul „moșilor” sau al „bitușerilor” este format din 5 până la 8 membri, având în frunte un conducător, „moșu’ moșilor”, care rostește orațiile tradiționale. Din recuzita moșilor nu lipsesc bota cu zurgălăi, căciula (cușma) mițoasă, bitușa.

Ocultism religios

De Bobotează, unul dintre cele 12 praznice împărătești, se pot observa cum obiceiurile arhaice ale strămoșilor noștri, pentru aflarea ursitei, împlinirea farmecelor, a descântecelor de măritiș, pentru fecunditatea oamenilor și a animalelor se împletesc și se completează cu ritualurile credinței creștine. Practicile cu obiecte sfințite, cele mai cunoscute fiind cu firele de busuioc și smocurile din fuiorul de cânepă, și chiar prezența preotului în casele oamenilor, este un bun prilej pentru efectuarea unor ritualuri care prezic sau schimbă viitorul. Spre exemplu, după ce ține post negru și reușește să nu se așeze jos toată ziua din ajunul Bobotezei, fata de măritat pune două oglinzi sub preș, acolo unde stă preotul cu picioarele, iar noaptea, ținând o oglindă în față și una în spate și aprinzând lumânări sfințite, ținute de la Paște, îi apare chipul viitorului soț. Ori ghicitul în oglindă, denumit catoptromancie, este o pratică ocultă și datează dinaintea fabricării oglinzilor, pe când omul se putea zări în apă sau se reflecta în cristale.

Prin „arhaismul creștinismului românesc”, Simion Mehedinți, una dintre cele mai reprezentative figuri științifice și culturale ale țării, înțelege creștinarea noastră timpurie și aproape organică, făcută fără vărsări de sânge și căreia nu i se poate stabili o dată sau un reper evenimențial. Străvechile credințe și practici geto-dacice vor fi contat și în acest caz, fiind fără echivalent în zonă și „singurul popor creștinat pe nesimțite”.

„Iată pentru ce această Ortodoxie nu are nevoie de certificatul nimănui, fie de la Apus, fie de la Răsărit sau de aiurea. Aibă parte fiecare de ceea ce este al lui, dar să ne lase și pe noi cu ceea ce este al nostru”, consemnează Simion Mehedinți.

(decembrie 2015)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din decembrie 2015.

Autor: MARIANA GAVRILĂ