Oradea din Carmen Miserabile

Cartierul Rogerius poartă numele martorului unuia dintre cele mai sângeroase evenimente petrecute la Oradea.

Cartierul Rogerius este cea mai locuită zonă din Oradea. Publicația Fermierul bihorean explică de unde vine denumirea cartierului și cine a fost Rogerius.

„Blocurile au fost ridicate, cam prin anii '60, pe locurile unde o comunitate de bulgari își avea propriile grădini cu zarzavaturi. Prin desființarea grădinilor bulgarilor, capii comuniști au lovit în standardul economic al orășenilor care se aprovizionau zilnic cu legume proaspete”, declară istoricul orădean Mihai Drecin.

Cartierul din grădina de zarzavaturi

Singurele mărturii despre nașterea Cartierului Rogerius din Oradea le-am găsit consemnate de Emanuel Engel, cel care timp de 14 ani (1958-1972) s-a ocupat de destinele culturale ale județului în calitate de șef al Casei de Creație.

„Când arhitecții au așezat pe planșetă primele schițe ale noului cartier ce trebuia construit la marginea orașului, acolo era un vast teren viran. Construcțiile au început de unde se termina strada din vechiul cartier care avea case pe o singură parte și purta numele de Rogerius. Suna frumos acest nume cu rezonanță latină, însă la Oradea nu era un lucru neobișnuit, pentru că mai erau și alte străzi modeste cu dotări edilitare, dar cu nume pretențioase, cum ar fi Michelangelo, Galileo Galilei, Pascal, Kepler, Franklin, George Bernard Shaw și chiar Karl Marx! Cinste cui le-a botezat! Deci pe planșetă se înfigea un nou cartier ce începea de lângă strada Rogerius, așa că nu-i de mirare că în colțul planșetei s-a scris mare Cartierul Rogerius și s-a construit cu mult spor, astfel că în câțiva ani avea mii de locatari, magazine, școli, dispensar, oficiu poștal, legături cu tramvaiul și autobuzul cu centrul”, spune Emanuel Engel, unul dintre martorii direcți ai acestui eveniment.

În arhivele Primăriei este menționată str. „Canonicul Rogerius”, însă nu există nicio atestare documentară clară. Despre povestea canonicului italian Rogerius se pare că au aflat, prima dată, intelectualii Oradiei din perioada interbelică care își făceau studiile la Viena. Unul dintre cursanții școlilor vieneze, care a ajuns, mai târziu, să lucreze în cancelariile Primăriei, ar fi botezat străduța de la marginea orașului cu numele celui care a rămas în memoria înaintașilor tocmai prin descrierea, de excepție, a vieții și organizării sociale a urmașilor daco-romani din Oradea și Bihor, pe care i-a cunoscut personal în timpul evenimentelor din 1241.

Cine a fost Rogerius?

„Canonicul Rogerius” a fost un călugăr italian, care, potrivit consemnărilor istorice, „s-a născut în orășelul Turis-coepit, din regiunea Benevent”. Venind la Roma pe la anul 1234, a fost primit la curtea papală, unde a fost admis în curând capelan al cardinalului Ioan Toletanus. Acesta, având încredere în capelanul său, i-a dat mai multe însărcinări, atât în problemele de serviciu, interne și externe, cât și în chestiuni private. Rogerius a ajuns astfel să fie trimis cu misiuni de mai multe ori în Ungaria, iar într-una dintre aceste împrejurări a fost surprins de marea și neașteptata invazie tătară din 1241 și făcut prizonier. Când s-a pornit atacul tătarilor asupra Europei, trimisul Vaticanului, „magister” Rogerius, cum mai era numit, se afla în misiune la Episcopia din Oradea, unde a căzut în captivitate, iar ca să scape cu viață a trebuit să intre slugă la un ungur, care se pusese în serviciul tătarilor și care l-a silit să suporte cele mai cumplite privațiuni. Italianul a scăpat cu fuga și, pitindu-se prin păduri, a dat peste țăranii băștinași din Ardeal, care, la rândul lor, se ascunseseră de furia tătarilor.

Rogerius și țăranii ardeleni vorbeau latina vulgară

Trimisul Vaticanului și slujitorul acestuia au fost primiți și hrăniți cu „ceapă, usturoi și pâine neagră coaptă din făină și din coajă de stejar măcinată de o mulțime de bărbați și de femei”, „la o depărtare de zece mile, lângă o pădure, un sat numit Frata - în limba poporului - (sat din județul Cluj, n.r.), în care oamenii, care ne-au primit bine și cu lacrimile în ochi, ne-au întrebat de pățaniile noastre, pe cari noi, nu în puține cuvinte, le-am putut înșira pe toate”, scrie Rogerius în lucrarea intitulată „Carmen Miserabile”, în care face o descriere amănunțită a evenimentelor din Ungaria și Episcopatul Oradiei din perioada invaziei tătaro-mongole.

Lucrarea „Carmen Miserabile”, sau „cântecul de jale” privind distrugerea regatului Ungariei de către tătari, a fost tradusă pentru prima dată din latină în limba română de istoricul Gheorghe Popa-Lisseanu în 1935. Potrivit istoricului, „călugărul Rogerius a cunoscut «de visu» pe sărmanii locuitori din satul Frata - quae Frata dicitur in vulgarii”- sat astăzi cu o populație covârșitoare românească, cărora canonicul de la Roma a putut să-și povestească necazurile prin care a trecut, dar și să afle amănunte despre viața acestora, pentru că limbile italiană și română în care vorbeau aveau origine latină. În documentarea privind pătrunderea credinței catolice în rândul ungurilor, popor care s-a așezat în vecinătatea Vaticanului, hotărât să se lepede de „traiul de jaf și vagabondaj” de până atunci, misiune cu care călugărul Rogerius a fost însărcinat, acesta descrie și formele de organizare ale băștinașilor din Transivania întâlnite de el cu ocazia intrării tătarilor în Ungaria și retragerii acestora spre alte meleaguri.

Cnezatul ardelean

„Rogerius ne spune foarte limpede că tătarii au instituit cneji sau bolivi care să facă dreptate și să le procure animale, arme, veșminte etc. (...), dar Rogerius era un străin care era mai mult în trecere prin Ungaria și nu putea să cunoască instituțiile țării. De aceea, când vorbește despre cneji, ține să precizeze că ei se asemănau cu bolivii, funcționari din patria sa, din Italia. Or instituțiunea cnezatului este curat românească. Ea nu se găsește nici în Ungaria și nici la nemții din Ardeal și nici nu a putut fi adusă de tătari din Rusia sau de pe unde au venit, pentru că acolo numirea de cneaz are o cu totul altă accepție. (...) Ardealul fiind o țară ceva mai ferită de invaziuni, din cauza munților ce o împrejmuiau din toate părțile și, în orice caz, mai scutită de atacurile neașteptate decât teritoriile de dincoace de Carpați, locuitorii autohtoni au putut să trăiască după retragerea legiunii romane într-o relativ de mare liniște și siguranță și să-și păstreze mai multă vreme rudimentarele lor organizații moștenite”, precizează istoricul Lisseanu. Afirmațiile acestuia sunt susținute și de regretatul istoric orădean Liviu Borcea. „Prima atestare documentară a unui comite de Bihor este din jurul anului 1067”, se menționează în lucrarea istorică „Bihorul Medieval”.

Oradea însângerată

Trimisul Vaticanului a fost martorul ocular al genocidului la care a fost supusă populația din Oradea în urmă cu trei sferturi de veac. După ce au trecut Ungaria prin foc și sabie, hoardele de tătari s-au îndreptat spre Cetatea din Oradea. „Și fiindcă în Ungaria această cetate era foarte vestită, se strânseseră aici nenumărate femei nobile, atât doamne, cât și femei din popor. Și cu toate că episcopul se retrăsese de aici împreună cu câțiva canonici, eu totuși eram aici cu cei ce mai rămăseseră. Și când am observat că fortăreața este dărâmată dintr-o parte ne-am pus să o reparăm cu un zid gros, pentru ca, dacă nu am fi putut să rezistăm în cetate, să avem un refugiu prin fortăreață”, scrie călugărul. După câteva încercări eșuate de a cuceri Cetatea, tătarii au recurs la un șiretlic. S-au retras la câteva mile depărtare, dându-le orădenilor ascunși în fortăreață impresia că au plecat învinși. Oamenii au ieșit liniștiți și au plecat pe la casele lor, iar călugărul Rogerius, mai experimentat în atacurile barbarilor, după ceea ce văzuse în Ungaria, s-a ascuns într-o pădure din apropiere, de unde a putut observa întreaga grozăvie ce urma să vină.

Arderea și batjocorirea femeilor nobile

„Pe neașteptate, într-una din zile, spune italianul, tătarii au dat buzna și au măcelărit pe toți câți n-au putut să se refugieze în fortăreață. Și după ce au înconjurat în grabă și din toate părțile fortăreața, au așezat în fața zidului cel nou șapte mașini de război și n-au încetat de a arunca cu pietre, și ziua, și noaptea, până l-au dărâmat.” (...) „Doamnele, însă, domnișoarele și fetele nobililor au voit să se retragă în biserica lor catedrală (...) și fiindcă tătarii n-au putut să intre în biserică, i-au pus foc și a ars tot ce era înăuntru. Cetățenii nobili, soldații și canonicii au fost uciși cu toții fără de nici o milă, afară din cetate, pe câmp. După aceea, au răscolit cu totul mormintele sfinților și au călcat cu picioarele lor criminale moaștele și au nimicit cădelnițele, crucile, potirele de aur și alte lucruri consacrate serviciului altarului. Băgau în biserici, de-a valma, bărbați și femei și după ce abuzau de ei în mod rușinos îi ucideau acolo. Și după ce au prăpădit toate și după ce un miros de nesuportat a început să exalte din cadavrele celor morți, s-au retras de aici și a rămas locul pustiu. Dar oamenii care stăteau ascunși prin pădurile din împrejurimi au început să se adune aici ca să găsească ceva de ale mâncării. Când însă răsturnau pietrele și corpurile morților, iată că tătarii se întorceau și din câți au găsit aici pe nimeni dintre vii n-a lăsat viu. Și, astfel, pe fiecare zi ce trecea, se făceau mereu noi măceluri. Iar când n-au mai găsit pe cine să omoare, s-au retras cu totul”, consemnează martorul unuia dintre cele mai sângeroase evenimente care s-au petrecut pe teritoriul orașului Oradea. Această relatare a fost făcută într-o scrisoare adresată cardinalilor Vaticanului, scrisoarea-document fiind transpusă mai târziu în opera „Carmen Miserabile”.

(mai 2012)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din mai 2012.

Autor: MARIANA GAVRILĂ