Munții Ielelor

Povești adevărate din Codru Moma

Munții Codrul Moma este un ținut de legendă cu locuri sălbatice, de o frumusețe nelumească, neschimbate parcă de la facerea lumii. Aici, de peste două mii de ani, Rădăcinile Ardealului nostru strămoșesc au rămas tainic ascunse sub rădăcinile codrului des. La izvoarele cu apă tămăduitoare, la templele și cetățile străvechi n-au ajuns decât lupii, căprioarele și porcii mistreți. Au fost destui căutători de comori prin părțile locului, dar cu timpul s-au lecuit, unii, dacă n-au înnebunit pe loc, au pierit loviți de un strașnic blestem.

În Munții Codru Moma, ascunse în desișurile codrilor de fag și gorun se află un șirag de bijuterii străvechi format din cel puțin șase cetăți dacice: Dezna, Clit, Cetățeaua, Botfei, Finiș și Petrani. Așezate la un capăt și la altul al munților, cetatea Dezna (est) și cetatea Finiș (vest), cele două fortificații seamănă ca două picături de apă. Despre cetățile din Codru Moma, arheologii se mărginesc a spune că au fost construite târziu, prin secolul al XIV-lea, și că nu există ziduri mai vechi. Și totuși, nu poți să nu te întrebi de ce în toate satele din împrejurul acestor munți se vorbește cu atâta insistență despre daci și despre personaje ce par coborâte din cărțile de povești și întâmplări cu mult mai vechi decât ruinele acestor cetăți ce dăinuiesc, precum legendele, până în zilele noastre.

Prin însăși așezarea lor geografică, Munții Codru Moma arată ca o „cetate” uriașă delimitată de ape. La Sud, limita o formează Valea Crișului Alb, la Nord, Crișul Negru.

Această „cetate” naturală este formată din două grupe montane: Munții Codru, în partea de nord-vest și Munții Moma în partea de sud - vest. Cele două bastioane muntoase, Codru și Moma sunt delimitate, la rându-le, de două văi: La Est, valea Briheni și la Vest, valea Moneasa.

Denumirea masivului Codru provine, cel mai probabil, de la Regele Codru, amintit în scrierile lui Herodot ca fiind urmașul Regelui Doru, prezentat de istoricul grec drept conducător al dorienilor care au plecat din Ardealul strămoșesc, invadând, ca și ioniernii și acheeii, sudul Peninsulei Balcanice.

În partea de sud a Muntelui Codru, aproape de cetățile Botfei și Clit, județul Arad, există un val de pământ despre care se spune că a fost construit de Traian după cucerirea Daciei. Acest val separă teritoriile cucerite de romani de cele ale dacilor liberi.

Localnici spun că numele Moma ar veni de la Muma Ielelor. Denumirea acestui masiv muntos poate fi dedusă doar din legendele, miturile, obiceiurile și amintirile păstrate de oamenii locului.

Ielele și Muma lor

Fără a avea nevoie de dovezile istorico-antropologice, științifice sau paraștiințifice ale cercetătorilor, Munții Moma au fost și rămân în continuare cei mai puri păstrători ai unei istorii vii, o istorie în care magia a ocupat un loc special și unde nimeni nu se miră când aude de întâmplări cu ființe mitologice, vrăjitorii sau se vorbește despre strigoi ori despre iele. Tot aici, într-un loc ținut în mare taină, într-o anume zi din toamnă, se întâlnesc în fiecare an cei mai renumiți vrăjitori din țară.

De altfel, în masivul Moma se află și cele mai vechi temple ritualice peste care se spune că s-au reclădit, mai târziu, cetățile Finiș, Petrani, Botfei, Clit, Cetățeaua, locuri care au fost însoțite de-a lungul timpului de frică și admirație, mai ales datorită legendelor care se leagă de existența lor. Poveștile populare din zonă arată că în timpuri străvechi, masivul Moma ar fi fost locuit de personaje feminine dotate cu puteri supranaturale. Femeile născute aici, de o frumusețe rară, erau inițiate în tehnici spirituale speciale de către conducătoarea lor care le apăra ca o mamă - mumă, cum spun localnicii. Ca o trăsătură distinctă, vechii locuitori ai acestor zone par să fi descoperit elixirul tinereții. Nici unul nu-și arată vârsta.

Bătrânii spun că numele Moma ar proveni de la Muma Ielelor care are grijă de toate vietățile pădurii ca de propriii copii, locul preferat al Ielelor fiind în inima codrului neumblat de oameni, unde se întâlnesc și fac diferite lucrări magice. Cei care s-au întâlnit cu aceste misterioase femei le este oarecum teamă să povestească. „Astea nu-s lucruri de spus. Pe vremea mea, au fost câțiva bărbați care mi-au povestit că s-au întâlnit cu niște muieri dezbrăcate în pădure. Dar vorbeau despre asta numai după ce se îmbătau. Ei ziceau că au văzut niște femei cam la vreo 30 de ani care umblau în pielea goală, că aveau părul lung și despletit. Nu s-au putut atinge de ele că dispăreau și apoi apăreau ba ici, ba colo. După experiența aceea, nici unul n-a mai avut mintea limpede. Așa că nu-i bine nici să te întâlnești, dar nici să vorbești despre ele că te strică de cap”, povestește Nicolae Florea din Finiș,(Bihor).

Baciul Mihai din Hășmaș (Arad), în vârstă de 86 de ani, zice că în vremea când era-n putere și putea colinda pădurile, s-ar fi întâlnit chiar de două ori cu Muma Ielelor. „Oamenii se așteaptă să vadă o ființă cu chip de femeie așa după cum își imaginează ei. Nu-i așa. Dacă își dă jos hainele din scoarță de copac și stă nemișcată, ea devine invizibilă și zici că ai avut doar o nălucire. Oamenilor li se arată numai când vrea ea, și atunci pentru a-i pune la încercare, iar dacă sunt amabili îi răsplătește. Se mânie atunci când oamenii taie abuziv copacii, atunci face să cadă lemnele peste tăietori.”

Unii spun că Muma Ielelor strigă noaptea la Luna plină și că iese din pădure aproape de sate, unde de multe ori se leagă de cei care tulbură liniștea pădurii. „Eu am auzit-o, spune un cioban din Botfei,(Arad), am auzit-o când îmi mânam oile la stână. Era noapte, dar se vedea de lună ca ziua. La un moment dat, am început să înjur oile, să țip la ele să meargă mai repede că mă prindea miezul nopții. Întâi am crezut că-i ecoul vorbelor mele, da’ nu era. Se auzea un glas îmbufnat și destul de supărat, mi s-a făcut frică și-am tăcut, apoi n-am mai auzit nimic”.

În satele de la poalele masivului Moma, sfinții și ființele mistice trăiesc în pace și bună înțelegere. Fiecare are locul lui bine stabilit și beneficiază de respectul cuvenit. Cu Vântoasele s-au întâlnit mai toți sătenii, nu le-au văzut, dar le-au simțit prezența, mai cu seamă vara când își vedeau tot fânul strâns cu trudă într-o zi, luat pe sus de un vârtej pornit din senin și răsfirat prin crengile pădurii. Interesant este că nici unul nu pare supărat pe aceste fenomene, oamenii se amuză când povestesc despre cele pățite. Mult mai temători sunt însă când vorbesc despre căpițele de fân trăsnite. Fulgerele Sfântului Ilie îi fac să-și aducă aminte de toate păcatele săvârșite și să ceară ajutorul Bunului Dumnezeu pentru îndreptarea lor.

Comorile Ielelor

De departe însă, cele mai de temut întâmplări sunt legate de comorile din masivul Moma, comori care ar fi aparținut, se presupune, acestor femei misterioase. Se spune că respectivele comori sunt păzite cu strășnicie de duhurile cetăților.

Bătrânii satelor susțin că nu-i bine să cauți o astfel de comoară pentru că, chiar dacă ai găsi-o, nu vei avea parte de ea deoarece a fost lăsată acolo cu blestem. O bună parte dintre ei știu locurile unde s-ar afla ascunse, dar, de teama blestemelor, se feresc până și să îndemne pe cineva să le caute. Toți cei care s-au încumetat să se apropie de ele, dacă n-au înnebunit, au murit într-un mod inexplicabil. Povestea lui Ion din Finiș este încă vie în amintirea oamenilor. Ion știa locul exact unde se află îngropată comoara din vechea cetate. A săpat mai multe săptămâni la rând, a găsit-o, dar nu s-a putut apropia de ea. A trebuit să aștepte până în noaptea în care se spunea că, din locul respectiv, va ieși o lumină, un fel de flacără albastră. În urma unui ritual pe care-l învățase și el de la cineva, în momentul când a țâșnit flacăra, Ion a aruncat așternuturile pe care și le-a adus de acasă peste o grămadă de monede din aur și argint. Le-a legat cu șapte noduri și-a plecat înainte de primul cântat al cocoșilor. Însă nu s-a putut bucura de comoară. Chiar de a doua zi, au început să-i moară animalele din ogradă, apoi i s-au îmbolnăvit membrii familiei. Cu toate avertismentele primite, Ion s-a încăpățânat să păstreze banii. Cei trei copii și soția i-au murit rând pe rând, unul după altul, iar când a fost și el lovit de boală, a dus comoara înapoi, dar a fost prea târziu.

Renumiții căutătorii de comori din România recunosc faptul că, înainte de a dezgropa un tezaur, cer sprijinul unor persoane cu capacități speciale pentru a dezlega blestemul sub care acesta este ținut. Pe de altă parte, ei susțin că în zona din sud-vestul României există câteva sute de tone de comori ascunse. Tezaurele scoase la lumină până acum în țara noastră nu reprezintă decât zece la sută din cantitatea de comori ascunse aici din străvechime. Restul de 90 la sută așteaptă să fie dezgropate.

Lacrimile Lunii

Oamenii locului mai spun că în măruntaiele masivului Moma s-ar afla un puternic filon de zăcământ de argint. Din această cauză, cele mai multe izvoare din această zonă au proprietăți tămăduitoare. Argintul, spun ei, sunt lacrimile lunii. Depresiunea Beiușului este bine cunoscută pentru vechile sale centre argintifere. Din miturile și legendele locului se poate deduce existența unor ritualuri și a unei practici spirituale intense închinate astrului nocturn. Și astăzi, sătenii, cel puțin cei vârstnici, își desfășoară activitățile din viața de zi cu zi așa cum au învățat ei pe timpuri, după cum indică fazele Lunii. Pentru ei, lunile pământene nu încep așa după cum au fost ele fixate în calendar, ci atunci când pe cer apare Luna Nouă. Știu, de asemenea, când o să plouă sau când va fi vreme bună. Dacă un corn al Lunii este îndreptat în jos, e semn de vremuială (vreme rea), dacă ambele coarne sunt în sus, e semn de secetă. Când e Crai nou și secera se desface în două, atunci e bine să te rogi la Lună pentru sănătate, bani sau pedepsirea dușmanilor. În perioada cu Lună Plină nu se fac semănături, deoarece boabele nu se leagă și nici nunți nu se fac, pentru că nu durează căsnicia. În schimb, de cum începe Luna Nouă, gospodarii ară pământul chiar în timpul nopții, pentru că, spun ei, nu cresc buruieni și se fac recoltele sănătoase, iar vracii satelor își culeg plantele de leac ori fac descântece prin păduri. La Luna Nouă, babele satului sfătuiesc fetele de măritat să iasă din casă cu cureaua de la brâu desfăcută, s-o arunce în sus către Lună, apoi să bată cu ea streșina casei zicând: Lună, Lună,/ doamnă bună,/ bun cal ai/ și frâu n-ai/ să te duci la ursitul meu/ să te duci și să mi-l aduci/de l-ai găsi dormind în pat/ să-l iei și să-l vâri sub pat/ și de sub pat/ să-l dai pe ușă afară/ și la mine să-l pornești/prin pădure fără șine/ și prin sat fără rușine…

Practici nescrise

Nu există om din satele din jurul Munților Moma care să nu fi auzit de strigoi ori care să nu fi avut de-a face cu practicile acestora. Strigoi sunt acei bărbați sau femei care pot să ia laptele din ugerul vacilor. După unii, acești oameni se transformă în câini ori pisici, pătrund noaptea în grajdurile sătenilor și, deși nimeni nu știe ce se întâmplă acolo, toți spun că după o astfel de „vizită”, vaca lor n-a mai avut lapte. Sunt nenumărate relatări despre cei care s-au întâlnit în grajd cu câte un animal de dimensiuni mici, iar după ce au reușit să-l înțepe cu furca de fer, s-au trezit a doua zi cu vecina ori cu un sătean cu răni pe picioare sau pe brațe. Oamenii spun că vacile al căror lapte a fost „luat”, dacă li se dă drumul, se duc singure la casa strigoiului și mugesc la poartă.

Printre localnici există și persoane care știu să prevină și chiar să desfacă vrăjitoria strigoilor. Se spune că, atunci când fată prima dată vaca, o femeie pricepută în astfel de lucruri se dezbracă în pielea goală și poartă vițelul de trei ori roată în jurul vacii, spunând o rugăciune într-un grai pe care numai ea îl pricepe. Apoi cu un ac, gazda face o gaură în cornul vacii unde pune sare și tămâie. După acest ritual, animalul nu va mai fi atacat niciodată de strigoi.

În satul Finiș, etnicii maghiari care au ajuns aici abia pe vremea imperiului austro-ungar, s-au trezit și ei în mijlocul acestor practici. „Noi n-am avut vacă niciodată. Bunicul meu mi-a spus că în vecini trăiește o strigoaie și că de câte ori a încercat el să crească câte-o vacă, vecina i-a luat laptele. Știu de la bunicul că noi, ungurii, cunoaștem o metodă prin care putem depista oamenii strigoi. Se zice că dacă tai capul primului șarpe care-ți iese primăvara în cale, îi bagi un cățel de usturoi în gură și îl coși pe interiorul pălăriei, când mergi la biserică vezi care-i vrăjitoare. Bunicul zice că în jurul capului acestor oameni se văd coarne și cu cât coarnele sunt mai mari cu atât sunt mai periculoși,” povestește Fery Egyed.

Potrivit localnicilor, strigoii nu pot muri până nu găsesc pe cineva căruia să-i transmită toate cunoștințele lor malefice. Bătrână și bolnavă, vecina lui Fery din Finiș a zăcut, mulți ani, pe pat fără să poată muri până când a venit la ea o femeie după care vrăjitoarea a trimis vorbă. Imediat după ce a plecat femeia aceea, bătrâna a murit. Practicile și vrăjitoriile specifice zonei n-au fost scrise niciodată, ele au fost transmise din generație în generație prin viu grai, au fost moștenite de la vreun membru al familiei ori au fost învățate de la cineva aflat în pragul morții.

Oamenii-lup

Povestea lui Grațian-omul lup din satul Izbuc a ajuns deja celebră datorită documentarului lui Tomas Ciulei (producție 1995). Povești similare cu cea a lui Grațian din Izbuc există în multe din satele Codrului Moma.

Bunăoară, se povestește că la marginea satului Tărcăița, ar fi trăit un om despre care nimeni nu bănuia că se poate transforma în lup. Era un om liniștit, avea gospodăria lui, doar că în nopțile cu lună plină nu prea stătea pe acasă. Îi spunea soției că merge să taie niște lemne din pădure, luat toporul și dispărea așa vreo două-trei nopți. Într-o zi însă, pe când se afla cu nevastă-sa la strâns fânul dintr-un loc mai îndepărtat de sat, a început să se uite și să tot laude mioarele dintr-o turmă de oi ce pășteau pe o culme de deal. Atâta le-a lăudat până când nevastă-sa s-a enervat și i-a spus că dacă nu tace pleacă acasă. Atunci omul i-a spus că după ce se duce să taie un par din pădure pentru căpița de fân a asigurat-o că n-o să mai scoată o vorbă despre frumoasele mioare. Femeia s-a liniștit, dar gândul ei rămăsese tot la ce-i spusese el despre oile acelea. Și, cum sta ea așa și se uita în direcția aceea, numai ce vede un lup că se îndreptă spre ele. Țipă cât o ținu gura și alertă ciobanii și câinii de la stână. Lupul făcu cale-n întoarsă și femeia se trezi deodată cu fiara lângă ea. Nervos, lupul o apucă cu gura de șorț și îl sfâșie cu colții, apoi dispăru. Nu după mult timp apăru și soțul din pădure, rupt de oboseală. „Unde-ai fost când te-am strigat, că era să mă rupă toată un lup?”, îi întrebă ea agitată. El îi răspunse calm că n-a auzit-o și încercând s-o liniștească îi propuse să se odihnească un pic de amiază. Bărbatul adormi buștean, ea, după sperietura trasă, nu putea închide ochii. La un moment dat, cum dormea el așa cu gura deschisă, numai ce zărește între măselele lui niște zdrențe din șorțul ei. Atunci, s-a ridicat tiptil și, după ce a ajuns în pădure, a început să alerge cu sufetul la gură până-n sat povestindu-le rudelor ce s-a întâmplat.

La cei 80 de ani ai săi, Nicolae Florea din Finiș a auzit multe povești, dar a și trăit destule întâmplări inexplicabile. Una care i-a rămas vie în memorie a fost întâlnirea pe care a avut-o cu o femeie-lup. „Cred că-s mai bine de cincizeci de ani de atunci, spune bătrânul. Eu cu Casian și cu cumnatul meu, Cula Dorii, ne­am băgat ciobanii la oile satului. Plouase mult în primăvara aceea și-am întârziat cu urcatul oilor. Era cam prin 24 sau 25 mai. După ce-am ieșit cu turma din sat și cum urcam noi, agale, prin pădure dealul Bujorului spre Glimeiea, pe o vreme mocănească, numai ce vedem cânii c-o iau în fața turmei și încep să latre către ceva de toți se prăpădeau. „Du-te, Niculai, să vezi ce-i acolo,” zice cumnatul către mine. Ba, să margă Casian, că-i mai aproape, zic eu. Se duce Casian. „Aici-i o muiere, mă”, strâgă el către noi. Mai slobod la gură cum era, Casian începe și-o înjură, că ce aia a măsii caută ea p-acolo, că una că alta. Cula îi aruncă și el câteva vorbe, dar nu prea multe. Femeia stătea în picioare lipită de un stejar, se uita la noi și nu scotea o vorbă. Era o femeie slăbuță, cam la vreo 35-40 de ani, îmbrăcată doar cu o bluză și poale din cânepă și era desculță. Eu m-am uitat la ea și-am văzut că avea un păr negru așa ca niște țepi pe picioare. Atunci m-am gândit că nu-i lucru curat cu femeia aceea, am chemat câinii și le-am spus și ortacilor să-i dăm pace, să merem noi în treaba noastră.

Când o venit noaptea, cam pe la trei, așa către dimineață, ne trezim deodată c-o haită de lupi care ne atacă stâna din mai multe părți deodată. Întuneric de-ți băgai degetele-n ochi. Sar câinii, strig eu, strigă Casian, degeaba că nu vedeai nimic. Atacul a fost scurt. La un moment dat îl aud pe Cula venind spre mine tot bombănind. El o dormit, n-a auzit nimic. Ce-ai pățit, mă?, îl întreb. „Mă, m-o trezit un lup. O făcut pipi la mine pe cap,” zice el nervos. „Ziua, când ne-am evaluat pagubele, am văzut că lupii atacaseră numai oile lui Casian. De la fiecare proprietar care-i dăduse animalele în grija lui, lupii omorâseră cea mai frumoasă oaie. De ale mele și ale cumnatului nu s-au atins”.

Furor heroicus

O posibilă explicație a acestor povești-întâmplări o găsim în scrierile marelui savant român Mircea Eliade. Potrivit acestuia, dacii provin dintr-o confrerie războinică, inițiatică, de oameni-lupi. Marele specialist în istoria contemporană a religiilor face o asociere între „ceata de feciori” care colindă și azi ulițele satelor, în perioada sărbătorilor de iarnă, costumați în piei și măști de lup, cu o posibilă urmă a confreriilor de războinici daci, dar și cu credința puternică a românilor în existența pricolicilor, oameni cu cap de lup sau strigoi, cum sunt denumiți în Bihor. Potrivit savantului român, arta inițierii militare se făcea într-un cadru magico-religios. Războinicul se transforma în lup prin îmbrăcarea rituală în pielea animalului, operație urmată de o schimbare radicală de comportament. „Tânărul nu numai că devenea un războinic feroce și invincibil, stăpânit de furor heroicus, dar nu mai avea nimic omenesc, adică nu se mai simțea legat de legile și obiceiurile oamenilor,” spune Eliade.

De altfel, istoricii greci îi descriu pe traco-daci ca fiind „un popor care se consideră nemuritor” și sunt denumiți „războinici-lupi”, iar în memoriile consemnate de Herodot, strămoșii românilor practicau inițieri șamanice, „se transformau în lupi în fiecare an” ori „puteau să aducă ploaia” sau să „împrăștie norii”.

Până cu un sfert de veac în urmă, în satele Hinchiriș și Mierag, localități situate pe versantul nordic al masivului Moma, existau câteva bătrâne văduve care știau un descântec și, cu ajutorul unor copile-fecioare, puteau să aducă ploaia. Marta Lucaciu din satul Hinchiriș este de profesie inginer zootehnist. Ea a fost una dintre fecioarele pe care văduvele le-au folosit într-unul din ritualurile lor de ploaie.

Iată ce povestește: „Cred că aveam vreo 8 sau 10 ani pe atunci. Trei văduve m-au luat deoparte și mi-au cerut ca timp de trei zile să fu cea mai cuminte fată din sat, să nu înjur, să nu mânii pe nimeni și să nu mă mai joc cu copiii în uliță, pentru că au de gând să-mi încredințeze o misiune foarte importantă. Mi-au atras atenția că nu trebuie să vorbesc cu nimeni despre asta. A patra zi, au venit la mine niște prietene, cam de vârsta mea, și ne-am dus toate în pădure, într-un loc unde numai una dintre ele știa. Aici ne așteptau văduvele cu o găleată de apă și un maldăr de crengi de alun. M-au dezbrăcat în pielea goală, m-au spălat și au început să mă îmbrace cu crengile acelea, rotindu-se în jurul meu și spunând niște cuvinte pe care nu le-am înțeles. Apoi ne-au condus până la marginea satului, le-au spus prietenelor mele să aibă grijă de mine să nu cad, pentru că pășeam greu învelită așa, în crengi, să nu vorbesc cu nimeni și să cânt cu toată nădejdea ce mă învățaseră. Fetele au început să cânte și ele: »Dordoliță liță/ Dă, Doamne-o ploiță/ O ploaie curată/ De la Domnul dată./ Dordoloaie loaie/ Dă, Doamne, o ploaie/ O ploaie curată/ De la Domnul dată«. Până la ieșirea din sat, din fiecare casă a ieșit câte cineva cu o găleată de apă, și după ce o arunca peste mine, își făcea semnul crucii spunând: »Dă-ne, Doamne, o ploaie curată«. Numai ce-am ieșit noi din sat, că dinspre vârful Dievii au și început să se formeze niște nori, iar până seara se slobozise și ploaia. Atât de mândră am putut fi atunci de mine că n-am să uit asta toată viața”.

Site-urile oficiale

Din punct de vedere geografic, Munții Codru Moma apar ca o masă muntoasă insulară înconjurată de depresiuni. Sunt bine conturați, aproape detașați de masa mare a Munților Apuseni (Vlădeasa și Metaliferi) și au o punte îngustă de legătură cu Munții Bihorului.

În limitele descrise, Codru Moma ocupă o suprafață de circa 1.200 kmp, înălțimea maximă o ating în vârful Pleșu, de 1.112m și vârful Dievii, de 1.044 m.

Pe site-urile oficiale, cele mai cunoscute locuri din Munții Codru Moma apar Stațiunea balneară Moneasa (Arad), supranumită și „Perla Munților Apuseni”, cu apele sale termominerale, Izvorul Tămăduirii de la Mănăstirea Izbuc ( Bihor), ale cărui ape nu curg continuu, ci izbucnesc periodic din pământ, cetățile Dezna ( Arad) și Finiș (Bihor) și, mai nou, Schitul Huta (Bihor).

Potrivit documentelor scrise, Cetatea Dezna a fost atestată în anul 1318, importanța cea mai mare înregistrând-o în secolele XVI-XVII, prin 1552 făcând parte din sistemul de apărare a vestului Transilvaniei, mai ales după căderea Ineului în mâna turcilor (1566). De aceea se trece la amplificarea cu noi întăriri, printre care și bastionul din partea de nord-est, când cetatea poartă oarecum amprenta arhitecturii Renașterii cu elemente similare cetății Şoimoș. Probabil tot atunci s-au adăugat în unele sectoare mai vulnerabile noi rânduri de ziduri paralele, din piatră de stâncă, completate apoi cu piatră de râu și cărămidă cu mortar foarte rezistent, folosindu-se varul de Agris. Pierdută în 1574 și recucerită de ardeleni în 1596, cetatea Deznei se găsește între 1599 și 1601 în posesia lui Gaspar Kornis, adept al lui Mihai Viteazul, care a ușurat trecerea domnitorului prin această zonă în drum spre Praga. Între 1601 și 1658, cunoaște mai mulți stăpânitori, fiind donată în 1619 de către principele Gavril Bethlen lui Marcu-Cercel Vodă. Cucerită în 1658 din nou de către turci, o dată cu Ineul, cetatea Deznei dispare ca fortificație în deceniile următoare, datorită unei explozii probabile. O legendă ne spune că turcii ar fi adunat în cetate un mare număr de fete, destinate haremului unui șef militar.

Neputând scăpa, una din fete, pentru a evita trista soartă ce le aștepta, a reușit să se furișeze până la depozitul de pulbere, căruia i-a dat foc. Cercetările recente nu exclud un sâmbure de adevăr al acestei legende, întrucât anumite semne fac verosimilă distrugerea cetății prin explozie. Până în prezent s-au păstrat trei ziduri mai importante din sectorul bastionului principal de odinioară. La fel se disting urmele celorlalte ziduri, conturul curții interioare și fragmente din șanțurile cetății. Acum toate aceste povești se regăsesc în ultimele trei ziduri care au trenat peste secole.

Potrivit unei legende, Ladislau Nagy de Peretseny (1817) afirmă că denumirea cetății derivă din numele regelui dac Decebal. Dominând regiunea și drumul de acces spre inima Munților Codru-Moma, cetatea a fost ridicată în centrul unui cnezat românesc.

Cetatea Finiș a existat înaintea atestării documentare a satului cu același nume. În 1291, localitatea și Cetatea erau consemnate ca făcând parte din proprietatea Episcopului din Oradea. Teritoriul a fost locuit de dacii liberi.

Cetatea Finiș este așezată la hotarul satului (lângă orașul Beiuș, Bihor), pe vârful unui pisc, cetate din care, din păcate, mai sunt doar ruinele. Adevărat castel feudal, cetatea este o fortificație medievală de refugiu și apărare. Întrunește toate calitățile de defensivă: vedere, obstacol și adăpost, fiind accesibilă numai dintr-o parte. Este de remarcat faptul că Mihai Viteazul, în drumul său spre Viena, a poposit în cetatea Finișului timp de două zile.

În lucrarea „Școlile din Beiuș între 1828-1829”, Pavel Constantin amintește că „la noiembrie 1599, Mihai Viteazu pune stăpânire pe cetatea Finișului”.

Documentele istorice arată rolul important al cetății în luptele cu turcii și în răzmerița curuților.

Notarul regelui Bela al IV-lea menționează în cronica „Gesta Hungarorum” că această cetate a fost construită de Menumorut din lemn și reconstruită din piatră în timpul regelui Bela al IV-lea, imediat după năvălirea tătarilor (1241). Prin poziția sa strategică, cetatea apăra calea de acces spre Oradea și părțile de S-V ale Transilvaniei, dar în același timp centrele argintifere din zona Beiușului, precum și minele de fer și aramă de la Băița și Pietroasa. În timpul domniei lui Bela al IV-lea, în cetate aveau loc consfătuiri între conducătorii maghiari.

Cetatea, azi ruine, e alcătuită dintr-un complex de trei turnuri, unul fiind mai înalt, acesta este vizibil din comună. Zidurile sunt construite din bolovani colțuroși și masivi, zidurile sunt la 6-9 m unul de altul și sunt înconjurate de șanțuri de apărare.

„Într-o epocă de minciună universală, să spui adevărul este deja un act revoluționar” - George Orwell

(august 2012)

Acest articol a apărut în REPORTAJE, carte editată în 2024

Autor: MARIANA GAVRILĂ