Trei decenii și jumătate de capitalism

Pentru un individ, 35 de ani înseamnă o treime din viață. Pentru majoritatea românilor, acești ani au însemnat speranțe zadarnice, drepturi încălcate, umilințe și politici murdare. Au însemnat ani în care cetățeanul român a privit neputincios cum o gașcă de indivizi cu tupeu au dat, pe bani de nimic, tot ce a avut țara asta mai de preț.

Peste șase milioane de români au plecat peste hotare sperând să-și găsească un viitor mai bun. Au fost ani în care doctoranzi, cu multe clase deasupra elitei politice, au bătut din poartă-n poartă, cerșind un loc de muncă-n Occident.

Țăranul român, privind cu tristețe la ogorul nelucrat, a ajuns în situația să-și dea toată agoniseala pe mâncare făcută de alții, adusă din import în pachete congelate, învelite-n celofan.

Și toate astea, pe sângele vărsat de niște tineri care, în urmă cu 35 de ani, au sperat cu tărie că a venit vremea să o ducem și noi mai bine.

Dar cum s-a ajuns aici, cum a început capitalismul în România?

Eram în București, la una dintre cele mai bune facultăți din țară. Pe 21 decembrie 1989, decanul chemase toți studenții, de dimineață, într-un amfiteatru în care mergea un televizor, la care nu se uita nimeni. Deodată, atenția ne-a fost atrasă de fluierături și strigătele „tovarășului Ceaușescu” care încerca disperat să potolească poporul cu… promisiuni. Presimțeam că trebuie să se întâmple ceva, pentru că urmăream, seară de seară, Europa Liberă și chiar am plâns, împreună cu câțiva colegi, când s-a transmis la radio împușcături la Timișoara.

„Alo, alo!” , „Stați liniștiți la locurile voastre!”, atât am mai apucat să aud din transmisiunea directă de la televizor. În secunda următoare, împreună cu un coleg din Târgul Mureș, Ioan Matei, am ieșit amândoi glonț pe poarta facultății, cu gândul de-a ajunge pe platoul din fața Comitetului Central, acolo unde „trebuia să se întâmple ceva”. La intrarea în stația de metrou, colegul, prea emoționat de eveniment, s-a așezat pe trepte și a început să plângă. N-am avut răbdare să stau să-l conving, așa că am plecat singură. Lume puțină în mijlocul de transport și surprinzător, la stația Izvor, n-a coborât nimeni. Bulevardul Kogălniceanu era pustiu. Nicio mașină și nici picior de trecător. Pe moment, am crezut că totu-i doar o închipuire de-a mea. Însă, aveam în mine o așa de mare dorință de a pune piciorul pe locul unde se produsese evenimentul încât nu mă mai puteam gândi la nicio posibilă consecință.

O pancartă ruptă, aruncată lângă o vitrină, mi-a dat siguranța că se întâmplase totuși ceva și-am înaintat, grăbind pasul. În fața mea, vreo 15-20 de tineri, tunși scurt, toți îmbrăcați în același tip de haine din piele, ținute atipice pentru vremurile acelea, scandau ceva, ce n-am apucat să înțeleg prea bine, exact în intersecția Bulevardului Kogălniceanu cu Calea Victoriei. Brusc, un milițian trecut de prima tinerețe a apărut în calea mea ca o arătare. M-a luat de mână și, încercând să mă convingă să nu mă alătur grupului gălăgios, mi-a vorbit atât de părintește încât m-am simțit obligată să fiu politicoasă. La scurt timp, vreo cinci-zece bărbați și femei s-au oprit în spatele meu și lumea continua să se adune. Pe când un alt milițian încerca să-i convingă pe oameni să rămână pe loc, din două microbuze, apărute ca din senin, zeci de soldați în uniforme albastre, înarmați cu puști și scuturi, au făcut în fugă un zid de-a latul bulevardului și luând poziție de tragere, au îndreptat armele spre noi.

Grupul de tineri din spatele lor scandau mai departe, de data aceasta, mult mai răspicat „Jos, Ceaușescu!”, pe fundalul unui vuiet teribil, produs de nu știu ce mașinărie. Acele sunete provocate prin emiterea la mare intensitate a unor unde de joasă frecvență, a creat o senzație fizică de spaimă atât de puternică încât aproape că nu te mai puteai ține pe picioare. Toată lumea din jurul meu privea înmărmurită. Deodată, o mână care mă trase puternic de umăr îmi produse o așa de mare spaimă că eram gata, gata să leșin. „Hai de aici... mă, tu nu vezi ce se întâmplă? Hai d-aici că-i de rău”, țipa la mine colegul pe care tocmai îl lăsasem plângând pe treptele metroului. Nici să mă fi tăiat în bucăți nu mă puteam mișca. Picioarele-mi erau ca niște butuci din lemn, iar sufletul, împietrit de spaimă, revoltă și curiozitate, toate amestecate.

Secvența a doua

Câteva ore mai târziu se formase un fel de baricadă în fața Hotelului Intercontinental din scaune și mese de la restaurantul Pescarul și de pe terasa de la localul Dunărea, coșuri de gunoi, un cărucior de aprozar, patru-cinci containere de tablă și o mașină de mare tonaj încărcată cu saltele. De o parte a baricadei se afla un cordon de scutieri, de cealaltă, pe caldarâm și pe treptele hotelului era lume, nu prea multă, circa 300-400 de persoane.

Eram câțiva sus, pe treptele acelea din jurul Teatrului și priveam la ce se întâmplă în Piață. Erau și alți privitori lângă mine, dar la distanțe oarecare.

Cred că era în jurul orei cincisprezece. Chiar în fața mea, pe trotuar, se mișca un individ solid, cu o ceafă de luptător, îmbrăcat cu o scurtă, avea o banderolă tricoloră pe braț și una legată la cap. Striga la oameni să treacă în stradă, să nu mai privească: «Nu vă fie frică, s-a terminat cu Ceaușescu...» , zicea și-i aborda pe toți cei care ieșeau din gura metroului. La un moment dat s-a oprit, ca și cum ar fi simțit privirea mea din spatele lui... a întors lent, foarte lent capul, uitându-se fix în ochii mei. Am înlemnit de frică. Individul avea o privire de ucigaș, oricum de om al armelor. Era clar că primise misiunea de a instiga mulțimea. M-a studiat preț de două secunde, apoi s-a întors și și-a continuat acțiunea.

Peste ceva timp, dinspre bulevardul Nicolae Bălcescu au apărut vreo două TAB-uri ale armatei care au intrat cu viteză încercând să spargă baricada. Lumea s-a ferit din calea lor. De la capătul spațiului verde al Teatrului Național, pe partea cu Inter-ul, câțiva tineri au smuls o dală de la marginea trotuarului și unul dintre ei a aruncat cu ea în parbrizul unui camion militar. Obiectul pare să-l fi lovit grav pe șofer, TAB-ul în viteză a luat-o haotic printre mulțime și s-a oprit cu greu pe treptele de la Inter, strivind sub roți patru civili și trei scutieri.

Mulțimea a intrat în panică. Pe fondul acela, de sus, cel mai probabil din clădirea fostului „Credit minier”, au fost trase primele focuri de armă, ucigând cinci sau șase persoane din mulțime. Toate forțele angajate, precum și revoluționari recunoscuți și responsabili afirmă că aceste focuri au fost trase cu arme speciale și care nu aveau niciun sens, decât să provoace întărâtarea mulțimii.

Dacă se trăgea foc automat de armată sau miliție acolo în mulțime, era măcel. Dar n-a fost. Până la ora douăzeci și patru nu s-a tras decât izolat, s-a tras foc cu foc, țintit.

Secvența trei

A doua zi, pe 22 decembrie, după fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalase haosul în București, precedat de o stare de euforie generală. Grupurile de muncitori din fabricile capitalei, aflați deja în Piața Universității se îndreptau, o parte, spre sediul Televiziunii Române și o alta, spre clădirea Radioului. La orele amiezii, actorul Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu, în mijlocul mai multor revoluționari, anunțau exaltați fuga dictatorului.

Câteva minute mai târziu, la balconul clădirii Radioului public a ieșit un angajat, și-a scos un bocanc din picior și, sugerând meseria de bază a lui Ceaușescu de pantofar, în aplauzele mulțimii, a lovit cu el nervos de perete.

La vestea fugii cuplului dictatorial, informație lansată concomitent pe cele două canale media publice, în majoritatea localităților din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie s-au distribuit arme de foc la mulți civili, în special celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte (formate din civili și luptători din gărzile patriotice). Cei mai mulți nu văzuseră în viața lor cum arată o armă, nici măcar la televizor, dar apoi să știe să o manevreze. Așa se face că, la orice mișcare suspectă de pe străzile Bucureștiului (de exemplu, deschiderea unei ferestre sau mișcarea unei perdele) se trăgea haotic cu muniție de război, argumentându-se că „teroriștii roiesc” și atacă de peste tot, informații susținute și difuzate în special prin intermediul Televiziunii de stat. Astfel de acțiuni au avut drept consecință pierderea de vieți omenești și mutilarea gravă a zeci de persoane.

Pe acest fond, mulțimile descătușate invadează Comitetul Central, iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate ale celor mai mulți au fost portretele dictatorului și lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.

Tot atunci, „băieții deștepți” ai capitalei s-au dus direct la țintă, în subsolurile clădirii și și-au umplut sacoșele cu mărci și dolari din seifurile Comitetului Central al PCR. Mărturia aceasta o am de la renumitul revoluționar Dan Iosif (între timp trecut la cele veșnice) care și el, împreună cu câțiva „bișnițari”, cum erau cunoscuți în vremea respectivă, hârsiți în lupta cu autoritățile, au ajuns să pună mâna doar pe niște mărunțiș din valuta comuniștilor, rămas de la alții, mai rapizi ca ei. Însă, comoara cea mai de preț pe care o căutau cu toții – mapa din piele cu conturile României din străinătate – le-o suflaseră, cu mult înainte, niște securiști isteți.

Regia

Evenimentele din decembrie 1989 au fost din timp planificate, regizate și controlate pe tot parcursul desfășurării lor de indivizi abili, dotați cu cele mai sofisticate aparate de manipulare, experți în arta subjugării mulțimilor în scopul obținerii unor rezultate înzecite.

Mitingul lui Ceaușescu nu s-a transformat spontan într-o manifestare potrivnică, așa după cum s-a lăsat să se înțeleagă, iar mult vehiculata revoltă spontană putea fi stopată, chiar de la început. Dar nu s-a vrut.

Argumentele mele se bazează pe primele evenimente, din șirul lung al întâmplărilor, petrecute în cele trei zile pe străzile Bucureștiului. În prima fază, după „cuvântarea” lui Ceaușescu, mulțimea adusă cu forța la miting dispăruse într-o jumătate de oră, de parcă a intrat în pământ. Nici urmă de cei care au avut „curajul” să-l fluiere în față pe dictator. Ce s-a întâmplat în acea jumătate de oră, până am ajuns eu acolo, a rămas și acum o enigmă pentru mine.

Această lipsă de interes a „inițiatorilor revoluției” pentru aglomerare umană de propagandiști comuniști, gata formată, o pun acum pe seama unui scenariu amănunțit pregătit.

„Regizorii”, dorindu-și, de fapt, un alt tip de mulțime, pe care s-o pregătească de la început, după toate tiparele psihologice, pentru a o putea determina, mai apoi, prin sugestii și imitații rapide, să comită un anumit tip de acte.

S-a vrut implantarea în sufletul mulțimii a unei credințe noi, a unor concepte durabile care să devină invincibile în fața vechii mentalități comuniste și pentru asta aveau nevoie de o gloată „curată”, pe care s-o inițieze și s-o supună.

Așa se face că în primele 2 ore, până s-a adunat mai multă lume, „flacăra revoluției” a fost întreținută de micul grup de tineri, tunși scurt și în geci din piele, postați într-o zonă de maximă circulație și care, era limpede, că știau exact ce fac. Ori, dacă n-ar fi fost așa, nimic nu-i putea împiedica pe apărătorii regimului comunist să-i ridice rapid și să-i ducă undeva, înainte de a ajunge, la locul respectiv și alți fraieri, printre care mă număram și eu.

Așadar, strigând clar, răspicat și fără teamă de nimeni, „Jos, Ceaușescu!”, menirea „grupului inițiator” era, de fapt, de a da mulțimii primul impuls eroic, capabil să șteargă din mentalul individual instinctul natural de conservare. Se spune că mulțimea este lesne călău, dar, la fel, poate fi și martir. Ori, odată formulată prima sugestie, impusă automat prin contaminarea tuturor creierelor prezente, a fost introdus în scenă momentul iritării și orientării sentimentelor grupării umane către direcția prestabilită. Așa se explică ordinul executat de primii scutieri, care și-au fixat armele către curioșii de pe bulevard și nu spre micuțul grup de demonstranți anti-Ceaușescu. S-a dorit, astfel, ca gestul soldaților să pară nedrept și exagerat ca să ațâțe sentimentul de antipatie și dezaprobare față de dictator, știut fiind faptul că, în mulțime, exagerarea unui sentiment, rapid răspândit prin sugestie și contaminare, îi sporește considerabil intensitatea și se bucură de o largă aprobare. Toate acestea fiind dublate de efectele sonore care au produs o senzație fizică de spaimă. Așa s-a reușit crearea unei mase omogene, sensibilă la stimuli exteriori, ușor manipulabilă de experții în psihologia mulțimilor, din umbră.

Regizorii

Panica, zvonurile și iritarea au fost, de altfel, punctele forte ale întregii „revoluții”. Panica a fost creată cu sânge rece și profesionalism de regizori abili care aveau la îndemână toate mijloacele, de la cele mai simple până la instrumentele cele mai sofisticate. În plan psihologic, s-a mers pe sugestii rapide prin exacerbarea unor pericole iminente și crearea unor legende, cum e cea cu teroriștii, care să circule ușor prin mulțime.

Așa au apărut împușcăturile trase cu arme la foc automat, simulate din cele mai neașteptate locuri, „teroriștii” care băgau groază în mințile manifestanților și legendele, zvonurile legate de miile de morți de la Timișoara, iminentele atacuri din partea Rusiei, a Ungariei sau chiar reîntoarcerea dictatorului.

Pentru obținerea unui efect maxim, s-a acționat asupra mulțimii pe timpul nopții și chiar din prima, spre exemplu, o rafală de gloanțe, ce răsărise brusc din părculețul din Piața Revoluției, la nici cinci metri în fața mea, a băgat spaimă în toată suflarea de pe platou. Cineva a strigat „teroriștii”, „vine dictatorul” și toată lumea a luat-o la fugă. N-a fost nimeni împușcat, doar că, mulțimea panicată s-a călcat în picioare, rănindu-se ca o turmă de oi nătânge. „Jos, Ceaușescu!”, „Jos, dictatorul!”, scanda „turma”, revenind cu forță din ce în ce mai slăbită după câteva „repetiții” de acest fel.

Și asta s-a întâmplat doar până la ieșirea „dizidenților” de prin ascunzători și repatrierii altora din străinătate. După aceea, tactica și regia s-au schimbat. Mulțimea, deja pregătită, avea nevoie de acum, de modele care să o mobilizeze și să-i bage lent în minte alte idei și concepte, mai avansate. Dacă până atunci, norodul avea treabă cu Ceaușescu și cu familia lui, din acel moment, a fost introdusă teoria diferențierii regimurilor sociale. În scenă au apărut „conducătorii”, personaje cu notorietate printre manifestanți, care se agitau nervoși, surescitați, aproape alienați, în public sau la televizor. Acești „lideri” pe care turma inconștientă trebuia să-i urmeze și să-i imite au recurs la un procedeu extrem de eficace în manipularea publică: sloganul simplu, direct și lipsit de dovezi justificative și repetarea acestuia pentru fixarea lui în minte, ca un adevăr gata demonstrat.

„Zeii, eroii și dogmele se impun, nu se discută”, spunea un mare psiholog, acum mai bine de o sută de ani. „Jos, comunismul” era noul slogan strigat de „actorii revoluționari” de pe tab-urile armatei, în timp ce le indicau civililor înarmați și soldaților, abia aduși de pe câmpurile agricole, să tragă cu tunul după „teroriști”. În Palat, Bibliotecă, Muzeu sau la mama dracului.

Un an mai târziu

Piața Universității. Seara. Doi bărbați vorbeau mulțimii de pe aceeași scenă - gardul din fața Teatrului Național. „Dați telefoane la familii, prieteni, cunoștințe, să vină aici.” „Să mergem la întreprinderi să luăm muncitorii.” „Acum”. „Acum să mergem”. Coborând, agitat de pe „scenă”, Ioan Chiforu mi-a prezentat o legitimație din partea PNȚCD, susținând că are împuternicire de la vicepreședintele Ioan Diaconescu, de a anunța mulțimea că partidul țărănesc se solidarizează cu demonstranții din Piață și că acest partid „e gata să preia puterea”. N-apucasem să mă dumiresc prea bine de cele spuse, că o mână puternică se prinse de umărul interlocutorului meu. „Unde aia a mă-tii vrei să mergi, mă? Dacă nu dispari în două secunde, pun băieții să te linșeze,” îi șuieră, printre dinți, un bărbat tuciuriu cu alură atletică. Cât ai clipi, Chiforu s-a și făcut nevăzut. „Acest om e doar un provocator, nu-i cunoscut de nimeni în Piață. Noi suntem aici din februarie, revendicările noastre sunt cuprinse în cele 19 puncte din Platforma Demonstranților de la Universitate,” mă lămuri Lucian Stanciu, sociolog la Academia Română.

Pe altarul Pieței Universității continuau injuriile la adresa Guvernului și a lui Iliescu. Mai la o parte, în fața statuii lui Mihai Viteazu, șase băieți scuturau de cântarul public, să le pice banii.

La marginea pieței Hamzei, o bătrânică plângea. Trei tineri în blugi se învârteau în jurul ei. Femeia acuza pe unul că-i șterpelise din sacoșă portmoneul cu trei mii de lei. Nici picior de polițai prin preajmă. Nimeni nu se băga. „Mă duc, maică, la biserică și mă rog să te bată Dumnezeu”, zise femeia.

La colțul pieței cu strada Mihai Eminescu, câțiva puști fugeau după o mașină cerând șoferului să le dea niște bani ... și încă nu începuse bine capitalismul românesc.

 Ce s-a întâmplat în cei 35 de ani de capitalism

În Republica Socialistă România totul aparținea statului, industrie, agricultură, turism, păduri, lacuri, până și proprietatea personală era limitată. Regimul comunist permitea românilor, persoane fizice, să aibă o locuință, primită de la stat, bunuri de folosință casnică, produse în fabricile aceluiași stat, și eventual un autoturism, bineînțeles doar de producție națională, cumpărat tot de la stat, pe lungi liste de așteptare.

La începutul anilor nouăzeci, cea mai importantă preocupare a românilor era cum să privatizeze țara, adică să o desfacă în bucățele mici și fiecare să își ia acasă partea care i se cuvenea.

Cei mai pragmatici au rezolvat problema în felul lor, unii s-au pus și au demolat CAP-urile patriei încărcând cărămizile și ce au mai găsit pe acolo în căruțe, au luat până și dalele de la digurile de irigații și, ducându-le acasă, le-au pus prin curți, să nu se murdărească pe picioare.

Alții furau tot ce găseau în întreprinderile în care lucrau, de la roțile roabelor, rulmenți, freze, burghie până la strunguri și le vindeau fie în talciocurile locale, fie în cele din Turcia, Bulgaria, Iugoslavia sau Ungaria.

Prin Legea 58/1991, Guvernul României decide ca sutele de fabrici și uzine de stat să fie privatizate prin MEBO (Management Employee Buy-Out), metodă de privatizare care presupune trecerea mijloacelor de producție ale unității economice din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaților sau salariaților.

S-au emis milioane de cupoane, fiecare cetățean adult a primit un astfel de cupon. În fapt, erau doar niște hârtii fără nicio valoare.

Îmi povestea cineva că a achiziționat 30 de astfel de cupoane pe care le-a dat pe o ladă de bere. Atunci au apărut primii profitori.

Din 1996, prin repartizarea acțiunilor către SIF-uri, privatizarea din România a intrat în altă fază, cea a marilor tunuri financiare.

Marile combinate siderurgice de la noi, dar și de exemplu, RAFO - cea mai mare rafinărie românească - au fost devalizate de personaje controversate, grupări de criminalitate transfrontalieră și combinații financiare dubioase.

Privatizările din industria siderurgică sau chimică au mers în tandem cu privatizarea șantierelor navale.

În 1989 eram pe locul trei în lume cu pescadoarele și pe locul nouă cu vapoarele comerciale. După, flota a dispărut.

În dosarul Flota, apare numele fostului președinte Traian Băsescu, alături de alte 69 de persoane. Procurorii DNA care au cercetat cum au dispărut navele românești au spus că… prejudiciul din dosar este inexistent.

Pe măsură ce industria grea din România dispărea, pusă pe butuci, în țara noastră au intrat rând pe rând, multinaționalele. România dă primul semn că deschide poarta multinaționalelor, odată cu privatizarea companiei Petrom.

Sunt anii în care se închid masiv exploatările miniere. Minerii acceptă să plece acasă cu salarii compensatorii, își cheltuiesc repede banii, apoi se văd nevoiți să lucreze la fabricile de lohn - linii de producție din industria textilă deținute de marii designeri din Occident.

Urmează anii în care se înmulțesc hipermarketurile. Mii de gulere albe și vânzători iau locul salopetelor.

Terenurile fostelor fabrici din perioada comunistă au fost cumpărate de retaileri ori de dezvoltatori imobiliari străini. În locul lor au apărut turnuri din sticlă, mall-uri ori ansambluri rezidențiale.

Cele mai multe hectare provenite din fostele fabrici - Tractorul, Electroputere, Tricodava și GrantMetal sunt, acum, în posesia francezilor de la Auchan.

Pe locul doi se situează grupul austriac Immofinanz care deține Ventilatorul, Rocar, Electronica, IUS Brașov, Eurolat Baia-Mare, Marotex Baia-Mare și Amylon Sibiu. Singurul român care s-a strecurat printre afaceriștii străini este Ion Rădulea, care avea în proprietate terenul fostei fabrici Semănătoarea, unde a lucrat, dar și Pumac și Romcolor.

Pe locul al patrulea se află olandezii de la AFI Europe, care au în portofoliu fostele fabrici UMEB, Laromet, Inox, Flacăra Ploiești și IMAR Arad.

Pe poziția a cincea se află Fondul sud-african de investiții NEPI, care deține terenurile ce au aparținut fostelor fabrici Vulcan, FEA, Electroaparataj și Dermatina Timișoara.

Între timp, românul a învățat și el să cumpere cu portbagajul, pe model european, iar boomul de vânzări are loc în preajma sărbătorilor.

În rezumat, privatizarea din Romania a fost un jaf făcut cu bună știință. În cifre, dezastrul se vede cel mai bine. Până azi, guvernanții care s-au perindat la conducerea țării au privatizat 2725 de societăți subevaluate și vândute cu sume derizorii, pentru care au încasat exact cât a cerul rusul Roman Abramovici pe clubul său de fotbal, Chelsea, când l-a scos la vânzare. Adică trei miliarde de euro.

Social

Înainte de 1989, existau bani în portofelele românilor, dar prin magazine bătea vântul. Imediat după schimbarea regimului, cineva s-a gândit cum să le ia și ce strânseseră ei la ciorap. În goana după îmbogățire, milioane de români și-au scos banii de la CEC și i-au băgat la Caritas, Gerald, Mondoprosper, Delphin, SAFI sau FNI.

Apoi s-au înființat o pleiadă de bănci private, multe dintre ele tot afaceri necurate, cu prejudicii în buzunarele deponenților, dar și ale statului.

Intrarea în Uniunea Europeană a adus în țară marii bancheri ai Europei care domină și astăzi prin cota lor de piață. Ca să-i încurajeze pe români la consum le-au dat credite cu buletinul, bineînțeles la dobânzi cu mult peste media europeană. Astfel, populația tânără, dinamică, a ajuns datoare pe viață sistemului de bănci străine.

Și acum, la finalul celor 35 de ani de capitalism, ne aflăm în situația în care, conform ultimei testări PISA, 44 la sută dintre elevii din România sunt analfabeți funcțional, au dificultăți reale în a înțelege ce citesc, adică nu au capacitatea de a sintetiza și genera opinii despre un text citit la prima vedere.

Agricultură

În agricultură, teoretic, România ar putea să hrănească peste optzeci de milioane de oameni, ceea ce înseamnă 15% din populația Uniunii Eurpene. Practic, pe parcursul a trei decenii și jumătate, am fărâmițat pământurile, am distrus instalațiile de irigat, am tăiat livezile și plantațiile de viță de vie. Sunt distruse toate CAP-urile din țară, iar fermele zootehnice au fost dărâmate.

În anii de glorie, spre exemplu, la Brașov un tractor ieșea pe poarta fabricii tot la 9 minute. Se făceau exporturi în peste 120 de țări. În februarie 2007, guvernul Tăriceanu a decis lichidarea uzinei mecanice. Mândria UTB a dispărut definitiv după 82 de ani de activitate.

România vândută la hectar

„Noi vrem pământ!”, au strigat străinii care în țările lor și-au exploatat terenurile în exces. „Luați-l pe-al nostru!”, a fost răspunsul în cor al românilor care și-au lăsat moștenirea pârloagă.

„Cine își vinde pământul își vinde viitorul”, ne avertizau străinii.

În anul 2014, ministrul Agriculturii de atunci, Daniel Constantin, dă un ordin prin care străinii au voie să cumpere pământ agricol în România.

Astfel, România devine prima țară de pe Continentul European care vinde terenuri agricole străinilor fără limite, celelalte state din UE au găsit subterfugii ca să scape.

Peste cinci milioane de hectare de teren agricol și o jumătate de milion de hectare din Munții României aparțin deja străinilor.

„Voi aveți păduri și terenuri ieftine, dar și un Guvern la fel de ieftin”, îmi spun fermierii italieni și unguri interesați de pădurile și terenurile agricole în special din vestul României.

„Măi, românilor! Puteți hrăni 80 de milioane de oameni, dar importați două treimi din alimente. Este cel mai mare paradox, este o nebunie”, ne spunea în urmă cu vreo zece ani ambasadorul Norvegiei la București, într-un limbaj diplomatic, evident, ca să nu ne facă idioți.

Francezii, danezii, nemții, olandezii, italienii, belgienii și arabii și-au mutat fermele în România. Ei fac profitul pe care n-am știut noi să-l facem din agricultură.

Avem cele mai bune produse ecologice din lume, dar și cei mai săraci țărani din Europa. De ce se întâmplă asta? Cine să fie de vină? Să fie tot comunismul, care a distrus spiritul întreprinzător al românului?

Dar și ungurii și țăranii nemți din fosta RDG au fost deposedați de către comuniști și n-au rămas săraci lipiți. Ce-am făcut noi și ei s-au ferit să facă? În primul rând, ei nu și-au retrocedat terenurile de-a brambura.

După căderea zidului de la Berlin, nemții n-au distrus fostele CAP-uri. Au avut un plan. Reglementările privind cumpărarea de pământ sunt extrem de severe în Germania, ele sunt dublate de condițiile draconice impuse de fiecare autoritate locală în parte.

În Ungaria, vânzarea terenurilor agricole și a pădurilor către străini este considerată o crimă și se pedepsește cu închisoare de la unu la cinci ani.

În Polonia, „Mai bine te căsătorești cu o poloneză, decât să treci prin hățișurile birocrației lor funciare”, îmi povestea un investitor străin.

În Franța, legislația națională te obligă să lucrezi pământul în scop agricol timp de 15 ani. În această perioadă nu-l poți revinde, arenda sau închiria.

Fermierii italieni nu vând terenuri agricole și nu permit străinilor să se înfiltreze în branșa lor.

Ce a făcut românul cu terenul ? Speculă imobiliară. A luat niște bani pe care și i-a prăpădit în această perioadă caraghioasă. Și autoritățile ? Clasa politică din România n-a reușit să se trezească la realitate nici acum, după 35 de ani de la căderea comunismului. În loc să-l ajute pe țăran să-și eficientizeze gospodăria, să-l facă competitiv pe piața Uniunii Europene, autoritățile române impun noi biruri și vor să-l stimuleze prin amenzi. „Ei vor acționa prin taxe și noi vom reacționa cu emigrarea și cu evaziunea fiscală,” îmi spunea un tânăr.

Nimic din ce depozitează fermierii străini nu rămâne în România. Totul ia calea exportului. Străinii controlează deja prețurile la alimente, la cereale și încep să ne condiționeze până și porția zilnică de mâncare. Nu au nici un respect pentru legislația română, lucrează cu evazioniști din toată lumea, profită de lăcomia autorităților naționale corupte, scot din țară tot ce produc și se întorc cu produsul finit la suprapreț.

În plus, în plină pandemie, demnitarii țării au decis ca marii comercianți străini de alimente să nu mai fie obligați să achiziționeze produse de la producătorii autohtoni. De asemenea, prin lege a fost eliminată și obligația de a acorda spații distincte de expunere și vânzare a produselor românești și tot atunci a fost scoasă și eticheta de „produs românesc” (produs obținut pe teritoriul național din materii prime de bază provenite în proporție de sută la sută din fermele din România).

Așa au ajuns românii care și-au vândut terenurile agricole să bată acum la poarta stăpânilor pământului lor ca să le dea de lucru, să muncească ceva măcar și cu ziua.

Din punctul de vedere al guvernanților, poporul român este bun doar să plătească taxe și impozite, să furnizeze forță de muncă peste hotare și să mănânce ce refuză alții.

În concluzie:

Am ieșit de sub tutela unei Uniunii socialiste și am intrat, de bunăvoie, sub masca unei alte Uniunii așa zis democrate. Timp de trei decenii și jumătate am fost „păstoriți” de cinci președinți. Fiecare cu o educație și un trecut diferite. Dar, toți, ca frații buni, la fel de ploconiți în fața „străinilor”.

Și acum ... mai avem un pic și ajungem o țară colonie cu acte în regulă. În ultimii ani, în loc să investească în propria dezvoltare economică, România este împinsă să finanțeze un sistem ucrainean corupt ca să ajungă în incapacitate de plată. Apoi, … sub presiunea birocraților de la Uniunea Europeană și a creditorilor internaționali , guvernații noștri… niște slugi obediente …vor zice iar că ne salvează țara vânzându-le străinilor, pe bani de nimic, și ultimele companii strategice care ne-au mai rămas ca: Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romsilva, Salrom, CFR sau Portul Constanța.

Prin urmare: În această perioadă există foarte multă propagandă și uneori, cei care folosesc canalele oficiale spun lucrurile exact invers decât sunt ele în realitate. Așa că… mai întâi informați-vă, ca să știți cine vă dez-informează.

Pentru că… vorba scriitorului Ioan Slavici… O singură datorie are omul: să nu fie prost. Deci,… mare atenție!

(decembrie 2019)

Acest articol a apărut în REPORTAJE, carte editată în 2024

Autor: MARIANA GAVRILĂ