Divide et impera

„Când cineva vrea să dezbine o țară sau o comunitate, nu are nimic de făcut decât să arate fiecăruia cât de rău este celălalt - și atunci ei se dezbină de la sine”. – susține profesorul Doroftei Dijmănescu.

„Divide et impera”, acest proverb latin este cunoscut în română ca „Divide și cucerește”, „Dezbină și stăpânește”. Alte posibile traduceri ar fi: „Dezbină și impune-ți voința” sau „Dezbină și domină”.

În politică și sociologie, dezbină și stăpânește este o combinație de tactici (politice, militare sau economice) de câștigare și menținere a puterii prin divizarea unei populații în entități mai mici, care, luate separat, au putere mai mică decât cel care își impune voința. Este deseori întâlnită ca o strategie în care grupuri de putere mică sunt împiedicate să se unească și să devină mai puternice.

Vă este cunoscută această strategie, nu-i așa???? Românii sunt învrăjbiți de forțe politice din interior, dar și din exterior, care folosesc această strategie de ani de zile.

Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește

Asistăm de ceva vreme la adevărate lupte fratricide între unii cârmuitori politici: dispute, polemici, acuze, declarații belicoase, reproșuri. „Bine, bine”, vor spune unii, „asta e democrația, pluripartidismul”.

Freamătul societății noastre l-a prevestit Mântuitorul Hristos, când a zis: „Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei 12 cu 25). Spusele Domnului reflectă perfect starea neogoită a nației române, dar mai cu seamă ne atenționează asupra pericolului care ne pândește - spunea arhimandritul Mihail Daniliuc într-una din scrierile sale.

„Nu este nimic creștinesc în a împărți oamenii pe categorii pentru a eticheta sau a discrimina. Nu se pot pune la zid mulțimi de oameni în numele unui impersonal «bine general». Nu se poate construi sau revitaliza o societate sacrificând libertăți individuale. Avem nevoie nu de dezbinare, ci de conștiința că toți împreună suntem și împreună pătimim în aceste vremuri grele, că doar prin solidaritate putem birui, iar nu prin măsuri abuzive sau condiționări nejustificate. Putem fi împărțiți (de forțe lumești sau de isterii apocaliptice), dar să rămânem nedespărțiți în Dumnezeu”, puncta preotul ortodox Constantin Sturzu.

Dacă dragoste de Dumnezeu nu e...

Trăim vremuri în care uităm esența, uităm că standardele noastre de viață nu sunt date de X sau de Y, ci sunt standardele lui Dumnezeu... și El ne chemă la unitate.

Nu putem să fim dezbinați și să pretindem că totul e OK. Nu putem să fim dezbinați și să pretindem că într-o zi totul va fi bine. Mulți vor spune că în biserică nu e dezbinare, că sunt cântări și programe frumoase. Da, putem avea programe frumoase, putem avea rugăciuni frumoase, putem avea predici frumoase, dar... dacă dragoste de Dumnezeu nu e, nu suntem nimic.

Ne prindem în tot felul de dispute politice, care, din păcate, tulbură din ce în ce mai mult societatea și ne ducem la biserică certați cu familia, cu prietenii, cu vecinii, supărați pe toată lume și pe conducătorii ei, spunând: „Doamne, dă-mi, Doamne, fă-mi...” și uităm să ne punem în genunchi ca să cerem dragoste divină și înțelepciune pentru toți semenii noștri, așa cum ne îndemna Mântuitorul: „Să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi, și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5 cu 45)

Făuritorii de pace

Mergând cu gândul spre Învățătura creștinească, în Predica de pe munte, în una din cele nouă fericiri, Mântuitorul spune: „Fericiți făcători de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5 cu 9), încurajând întreaga omenire la pace și bună înțelegere. Hristos vorbea de pacea pe care o vom găsi în primul rând în noi („împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, Luca 17 cu 21). Dar pacea pe care ne-o dorim în sufletele noastre depinde de pacea dobândită în societatea în care trăim, dorită și în lumea întreagă.

„Pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea”, spunea părintele Arsenie Papacioc.

De altfel, într-una dintre liturghiile Sfântului Vasile cel Mare găsim o rugăciune de înălțare pentru autoritățile lumești, care spune: „Pomenește, Doamne, pe conducătorii pe care i-ai rânduit să stăpânească pe pământ; încununează-i pe dânșii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinței, veghează asupra capului lor, întărește stăpânirea lor, dăruiește-le adâncă și statornică pace, pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica Ta și pentru tot poporul Tău, ca în liniștea lor viață pașnică și netulburată să trăim”.

„Ne rețin atenția câteva valori esențiale, considerate fundamentale de către dumnezeiescul părinte Vasile pentru cei ce guvernează; de aceea el se și roagă lui Dumnezeu ca aceștia să se încununeze cu arma adevărului și a bunăvoinței, să aibă nețărmurită și statornică pace, mintea să le fie luminată de gânduri bune față de Biserica lui Hristos și de obștea pe care trebuie să o conducă cu demnitate și credincioșie. Iar toate acestea nu doar pentru bunăstarea lor ori a partidului ce i-a promovat, ci cu scopul ca, în liniștea lor, întreaga comunitate să trăiască viață pașnică și netulburată”, spune arhimandritul Mihail Daniliuc.

Lecții din perioada de criză

Indiferent de statutul profesional, social, politic sau financiar, una dintre lecțiile pe care ni le predau perioadele dificile este că ai nevoie de Dumnezeu în viața ta, ca să te susțină în momente în care nu te poți descurca singur, ca să te ghideze când simți că nu mai există nicio soluție.

Așa cum spune pastorul creștin R. C. Blakes, o mulțime de oameni petrec decenii din viață concentrându-se pe a câștiga cât mai mulți bani, pe a avea o carieră, pe a-și găsi partenerul ideal, pe a obține diplome, funcții înalte, pe a avea un statut social/profesional de invidiat. Se agită decenii la rând, trag sfori ca să iasă cum vor ei, îi manipulează pe alții, fac tot ce pot ca să le-o ia înainte altora, sunt disperați când altul le-a luat-o înainte lor. Totul este despre succesul material, despre imagine, despre „a fi cineva”.

Și apoi se întâmplă ceva și ei își dau seama că toate acestea nu au nicio importanță. Ei intră într-o criză și prioritățile lor se schimbă radical, își dau seama că altele sunt adevăratele valori în viață. Își dau seama că nu sunt invincibili, că nu pot face chiar orice doresc, că nu pot ține sub control chiar totul și că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca să depășească unele situații.

Vremurile grele ne învață că prioritatea numărul unu în viața unui om este Dumnezeu, că fără El nu facem nimic.

Vulnerabilitatea este o altă lecție pe care ni se predă în perioadele dificile. În asemenea perioade descoperim cât suntem de vulnerabili. Descoperim că avem niște limite, că nu putem face chiar orice. Când ești tânăr, ai sentimentul că nimic nu te atinge. Necazurile, bolile, perioadele de criză ne învață că nu suntem atât de puternici/indestructibili pe cât ne credeam.

Noi nu înțelegem decât târziu în viață că Dumnezeu ne îngenunchează ca să ne smerească, fiindcă așa putem atinge apoi măreția.

„Atâta timp cât avem un anumit statut profesional, social, financiar etc., noi avem impresia că suntem mari și tari, că suntem buricul pământului, că nimeni și nimic nu ne atinge, că avem totul sub control și privim Viața cu aroganță. Până când Viața nu ne pune în situații dificile nu ne smerim”, explică pastorul R.C. Blakes.

Să învățăm să avem răbdare

„Crizele din viața noastră ne ajută să învățăm să avem răbdare. Asta înseamnă că, indiferent ce se întâmplă, avem credință deplină în Dumnezeu și în Planul său, știm că totul are un rost, permitem ca lucrurile să curgă în Ordine divină.

După ce ai trecut prin mai multe astfel de situații dificile în viața ta și ai exersat capitularea („Facă-se Voia Ta!”), te-ai antrenat în a avea răbdare, știi ce înseamnă a aștepta ca lucrurile să se rezolve în forma și în ritmul stabilit de Dumnezeu, nu mai forțezi nimic.

Unii au răbdare pentru că n-au încotro, pentru că au încercat să forțeze lucrurile în toate modurile posibile și n-au reușit și atunci n-au ce să mai facă decât să aștepte. Asta nu înseamnă „să aștepți în modul corect”. Tu aștepți la modul corect atunci când accepți ceea ce se întâmplă, faci tot ce stă în puterile tale (în limitele integrității) și Îl lași pe Dumnezeu să facă restul, în modul și la momentul la care El consideră potrivit. Nu forțezi lucrurile, nu depășești limita.

În loc să fii disperat că ai intrat într-un anotimp mai dificil, să te gândești că „te-a bătut Dumnezeu”, să intri în depresie, să-ți plângi de milă, să-ți spui că nu meritai așa ceva, tu accepți că a venit timpul să treci printr-o nouă încercare, te mobilizezi, faci ce depinde de tine și lași restul în mâinile lui Dumnezeu, pentru că ai deplină credință în Divinitate.

Dacă tu te aștepți că viața ta să fie toată numai lapte și miere, să nu treci niciodată prin crize, prin încercări dificile, să nu îți apară niciodată în față obstacole majore, atunci ai o mare problemă și o să ai parte de mari dezamăgiri”, spune R.C. Blakes.

Regrete tardive

„Unul dintre cele mai dureroase regrete ale oamenilor aflați la finalul călătoriei în această existență este că nu și-au trăit viața așa cum ar fi dorit. Regretă faptul că au trăit pentru și prin alții, pentru aprobarea celor din jur, și-au sacrificat propria fericire ca să nu-i facă pe alții să sufere (adică le-au hrănit altora egoismul) sau au făcut diferite compromisuri, ca să se adapteze la credințele limitative pe care le-au preluat de-a gata de la ceilalți”, relatează psihoterapeutul Ursula Sandner.

În loc să fie împăcați cu felul în care și-au trăit viața, iar pe chipul lor să fie zâmbetul dat de împlinirea și bucuria pe care au trăit-o, îi vezi cât sunt de înnegurați, de supărați și de triști pentru felul în care au trăit și pentru alegerile pe care le-au făcut.

Ai primit viața asta ca pe un cadou de care să te bucuri, iar singura întrebare la care trebuie să răspunzi la sfârșitul vieții este: „Ți-ai trăit viața sau te-a trăit ea pe tine?”

Suferința, chinul, disperarea, frustrarea, nefericirea nu sunt virtuți, ci sunt boli ale minții și sufletului tău.

Indiferent câți ani ai acum, oprește-te din a mai suferi și clădește-ți o altă viață, care să te bucure. Fă în așa fel încât să pleci de pe lumea aceasta cu zâmbetul pe buze, cu amintiri frumoase, nu cu regrete, ci cu împlinirea dată de călătoria minunată pe care ai parcurs-o.

Suferință și regrete sau bucurie și amintiri plăcute - alegerea îți aparține, notează doctorul Ursula Sandner.

Notă. Puterea de a fi tu însuți într-o lume care încearcă în permanență să te schimbe este una dintre cele mai mari realizări din viața ta.

(februarie 2022)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din februarie 2022.

Autor: MARIANA GAVRILĂ