Cine este Duhul Sfânt?

Rusaliile sunt cunoscute ca sărbătoare religioasă a Pogorârii Sfântului Duh sau Coborârea Spiritului Sfânt. Rusaliile, praznic creștin celebrat în a 50-a zi de după Sărbătoarea Paștilor, cade întotdeauna într-o zi de duminică.

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Fapte 2).

La 50 de zile după Paști, ucenicii lui Hristos erau adunați „toți în același loc”. Pogorârea Duhului Sfânt a fost precedată de un vuiet venit din cer, care s-a făcut auzit ca o „suflare de vânt ce vine repede” (Fapte 2,2). Experiența auditivă a prezenței Duhului Sfânt de către Apostoli a fost însoțită și de una vizuală: fiecare a văzut pe capetele celorlalți niște limbi ca de foc (Faptele Apostolilor 2,3). „Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”.

Diferențe teologice între confesiuni religioase

Teologia Duhului Sfânt diferă foarte mult între religii, mărturisiri și mișcări în interiorul și în afara lumii creștine. Religia evreiască și islamul, de exemplu, recunosc Duhul Sfânt doar ca Duhul lui Dumnezeu, înzestrat cu facultatea de a crea sufletul pentru a-l uni cu materia corporală și pentru a ilumina intelectul ființei umane. Pentru Bisericile creștine, Duhul Sfânt a apărut după cele 50 de zile de la moartea lui Isus. În timp ce pentru alții, Duhul Sfânt a fost întotdeauna prezent ca parte a lui Dumnezeu Tatăl, chiar înainte de creație.

Printre religiile creștine, unii recunosc Duhul Sfânt ca a treia persoană a Trinității, în timp ce alte confesiuni, numite anti-trinitarieni, neagă acest aspect.

Ce este trinitatea?

Trinitatea este doctrina de bază a creștinismului, atât catolic, ortodox, cât și protestant. Doctrina trinității este definită prin credința într-un singur Dumnezeu, dar reprezentat prin trei persoane distincte. Fiecare dintre aceste trei persoane este pe deplin Dumnezeu: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Credincioșii creștini, indiferent de confesiune, își mărturisesc credința în Preasfânta Treime prin semnul Sfintei Cruci și prin cuvintele cu care însoțesc semnul: „În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Amin”.

De altfel, trinitatea creștină pare să continue triteismul (credința în trei Dumnezei) reprezentând monoteismul din vechime. De exemplu:

Babilonienii adorau un Dumnezeu în trei persoane și foloseau triunghiul echilateral ca simbol al trinității: Tatăl etern, Duhul lui Dumnezeu întrupat într-o femeie umană și Fiul Divin, fructul acelei întrupări.

În Egiptul antic, de asemenea avem o trinitate: Ra, Amon și Ptah, ce erau reprezentanții unei dumnezeiri supreme. Tot la ei, s-a dezvoltat ulterior trinitatea divină: Tatăl, Mama și Fiul în dumnezeii Osiris, Isis și Horus.

Termenul de trinitate există de asemenea în hinduism, budism și taoism.

Hinduismul îi are pe Brahma Creatorul, Shiva Distrugătorul și Vishnu Prezervatorul. Această trinitate este reprezentată printr-o statuie ce simbolizează un dumnezeu cu trei capete.

Budismul învață că există cele „trei corpuri” ale „realității budiste”: 1. realitatea eternă și cosmică; 2. manifestarea cerească a primei; 3. manifestarea pământească a celei de-a doua.

Taoismul, vechea religie mistică a Chinei, are o trinitate reprezentată prin dumnezeii supremi: Jade, Lao Tzu și Ling Pao. Aceștia se numesc cei trei Puri.

Trinitatea nu este doar un concept religios. Trinitatea filosofică apare de pe vremea lui Platon. Desigur, filosofia greacă, în mare parte platonică și neoplatonică, avea o influență deosebită în dezvoltarea ulterioară a teologiei, în primele secole după Hristos. Prin urmare, trinitatea nu este un fruct al exclusiv creștinismului ci o caracteristică a multor religii și filozofii păgâne de dinaintea erei creștine.

Trinitatea creștină

Apostolii perioadei nou-testamentale predicau monoteismul strict, absolut, cu recunoașterea dumnezeirii depline a lui Hristos, adică compus din aceeași substanță (în sensul aristotelic al termenului). Trinitatea, ca doctrină, își are originea undeva în secolul al IV-lea, într-o perioadă în care Arius și urmașii lui Alexandru, episcopul Alexandriei, au susținut că Tatăl și Fiul erau două ființe divine distincte: în special, Fiul.

Când această polemică a inundat imperiul Roman, împăratul Constantin cel Mare a decis să intervină convocând primul Sinod Ecumenic, care a avut loc la Niceea, în Turcia de azi, în anul 325. La Niceea a fost adoptat Crezul, a fost introdus termenul deoființă și s-a fixat învățătura despre Dumnezeirea Fiului. În partea întâi, se recunoaște că Fiul, Isus Hristos, este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut", iar în partea a doua, se anatemizează ideile principale ale lui Arie și anume: că Fiul a fost creat în timp din nimic, că este creat din altă substanță sau ființă decât Tatăl și este schimbabil.

Această declarație nu era trinitară în totalitate, doar se exprimă în favoarea dumnezeirii Fiului. Asupra Duhului Sfânt nu s-au precizat foarte multe. Sinodul al II-lea ecumenic, ținut la Constantinopol în anul 381 și convocat de către împăratul Teodosiu ca răspuns la „erezia” lui Macedonie, de data aceasta, care contestă dumnezeirea Sfântului Duh, avea să devină o completare a Crezului de la Niceea prin adăugarea articolului 8 care începe cu mărturisirea: credem „și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul”.

Până aici, înțelesul cuvintelor și rolul pe care îl are Duhul Sfânt în viața credincioșilor par să fie clare pentru toate Bisericile creștine. Unde apare controversa?

Clauza Filioque

„Filioque” este o controversă în Biserică în raport cu Duhul Sfânt, pe răspunsul la întrebarea: „De la cine a purces, a plecat, de la cine provine, de la cine a luat naștere Duhul Sfânt, de la Tatăl, sau de la Tatăl și de la Fiul?”. În latină, „filioque” înseamnă „și fiul, sau și de la Fiul”. A fost așa multă luptă pentru acest lucru, încât a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Ruptura dintre Bisericile Romano-Catolică și Ortodoxă s-a produs în anul 1054 d. Hr., eveniment cunoscut și sub denumirea de Marea Schismă.

Cei care se opun clauzei filioque obiectează, deoarece ei cred că Duhul Sfânt venind de la Tatăl și de la Fiul îl face pe Duhul Sfânt „subordonat” Tatălui și Fiului. Cei care susțin clauza filioque cred că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl cât și de la Fiul.

Ortodocșii susțin că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt egali și consubstanțiali, deosebindu-Se între Ei numai prin însușirile Lor personale și mărturisesc precum urmează: „Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veșnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile și să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina și căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - Preasfânta Treime”, scrie părintele ortodox Ilarion V. Felea în cartea sa „Religia iubirii”.

Catolicii spun că, deși este diferit de Tatăl și de Fiul, Sfântul Duh acționează într-un strâns raport de comuniune cu Tatăl și cu Fiul, formând împreună o unică realitate ce constituie ființa unitrinitară a lui Dumnezeu. „Misterul Sfintei Treimi este mister de credință în Dumnezeul cel viu, unic în ființă și întreit în persoane: Dumnezeu Tatăl (Creatorul), Dumnezeu Fiul (Răscumpărătorul) și Dumnezeu Duhul Sfânt (Sfințitorul). Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veșnicie din Tatăl în mod pur spiritual, iar în timp s-a născut din Fecioara Maria; Duhul Sfânt purcede sau este suflat de la Tatăl și de la Fiul. Aceasta este doctrina Bisericii, dar oare taina Sfintei Treimi nu este prea mare, prea greu de înțeles, prea copleșitoare, prea opacă pentru noi, niște bieți muritori cu un orizont al minții și al inimii atât de îngust?”, se întreabă preotul Iosif Balint, pe site-ul calendarul romano-catolic.ro.

Simbolul de credință sau „Crezul” este un element fundamental al creștinismului, fiind exprimarea clară a convingerilor pe care le au creștinii în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. De la marea schismă din 1054, conținutul real al Crezului originar a fost mereu disputat între ortodocși și catolici.

Potrivit lui Joachim din Fiore, cel care a conceput teoria istoriei tripartite, în planul mântuitor al lui Dumnezeu ar exista trei etape: a început cu o eră a Tatălui (corespunzătoare creației, iudaismului și Vechiului Testament), urmată de o eră a Fiului (în care Isus s-a revelat în creștinism și în Noul Testament) și în cele din urmă va veni ultima eră, era Duhului.

Mulți teologi au preluat acest concept în legătură cu epoca spiritului. Numeroase grupuri de rugăciune pe Sfântul Duh au apărut după Conciliul Vatican II (8 decembrie 1965), unde au fost abordate noile relații dintre Biserica Catolică și lumea modernă.

Biserici protestante

Celelalte confesiuni creștine care nu se închină la icoane și nu își fac semnul crucii practică botezul cu Duhul Sfânt.

Majoritatea protestanților contemporani sunt membri ai adventismului, anglicanismului, bisericilor baptiste, calvinismului (protestantism reformat), luteranismului, metodismului și penticostalismului.

Protestanții cred și ei în trinitate: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, însă este limitat la doar două rânduieli bisericești - botezul și împărtășania. Sacramentul botezului este săvârșit la maturitate – „pentru ca omul credincios să fie conștient de pasul pe care îl face”.

Duhul Sfânt și vorbirea în limbi

În „Mărturia de credință” a cultului creștin penticostal - numit popular și „pocăit”, se spune: „toți credincioșii vorbesc în limbi noi, însă nu toți au darul de a vorbi în felurite limbi...”

Penticostalii nu primesc pe oricine în bisericile lor și spun că nu trebuie să vină un om din „lume”, pentru că nu înțelege „lucrarea Duhului Sfânt”, că acolo sunt „taine”, este „mâncarea cea tare” care nu se potrivește pentru oricine.

Potrivit mărturiei unui tânăr care a participat la câteva întruniri religioase, „acolo trebuie să te rogi cu voce foarte tare, să repeți anumite cuvinte încontinuu, pe care ți le șoptesc unii experimentați la ureche – de exemplu: «botez, botez, botez...». În acea atmosferă, la un moment dat pare că se ajunge la rezultatul dorit, adică la glosolalie – care este de fapt o încurcătură de sunete, în care se repetă anumite silabe, pe care nici tu nu le înțelegi”. Ei le numesc limbi îngerești, limbi pe care oamenii nu pot să le înțeleagă. Ei cred cu sinceritate în fenomenul acesta.

Se întâmplă că unii mai și tremură în timpul acesta, spun ei, din cauza „prezenței Duhului Sfânt”.

Credincioșii altor culte protestante nu practică acest ritual de teamă că, odată cu rugăciunea pentru Duhul Sfânt și-ar putea deschide inima spre un duh demonic.

„Dacă cerem Duhul Sfânt, Dumnezeu ne va da Duhul Sfânt și nu ar trebui să ne temem că vom primi altceva”, susțin reprezentanții cultului penticostal.

Creștini non-trinitari

Confesiile non-trinitare, cum ar fi unitarienii și martorii lui Iehova, cred că Duhul Sfânt este Duhul lui Dumnezeu, dar nu o persoană.

Congregația creștină a Martorilor lui Iehova spune că spiritul sfânt - așa cum este prezentat în textele biblice mai vechi - nu este o persoană așa cum este Dumnezeu sau Hristos, ci mai degrabă „forța activă” folosită de Dumnezeu (Iehova sau Jahvé) să creeze toate lucrurile, să-i susțină pe închinătorii săi, să îi inspire pe profeții săi, să facă minuni, să își îndeplinească scopul pentru omenire.

Alți creștini cred că Dumnezeu își trimite Duhul Sfânt numai prin îngeri și adesea cred că termenul Duh Sfânt se referă nu numai la puterea lui Dumnezeu, ci și la caracterul său.

Religiile necreștine

Conform religiei evreiești, ideea că Dumnezeu poate fi constituit din două sau trei persoane este eretică. Duhul Sfânt din iudaism se referă în general la aspectul divin al profeției și al înțelepciunii. De asemenea, se referă la forța divină, calitatea și influența Dumnezeului Preaînalt, asupra universului sau asupra creaturilor sale, în contexte date.

Pentru musulmani - religia islamică - Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, o persoană necreată sau generată din aceeași substanță ca Dumnezeu și, prin urmare, co-eternă cu El, ci o creatură eternă a sa, care este în general identificată cu sfântul arhanghel Gavriil. Acesta din urmă este dotat cu facultatea de a crea sufletul pentru a-l uni cu materia corporală și darul de a ilumina intelectul ființei umane.

Credința într-o „Sfântă Treime”, potrivit Coranului, este interzisă și considerată a fi blasfemie.

Notă. „Omul religios începe cu credința în Dumnezeu, iar omul de știință sfârșește cu credința în Dumnezeu.” - Emil Cioran

(iunie 2023)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din iunie 2023.

Autor: MARIANA GAVRILĂ