Creștinismul: scurtă istorie

La început a fost o singură Biserică creștină, care avea ca doctrină învățătura Domnului Iisus Hristos și a apostolilor și nimic altceva.

Biserica primară

Așa cum ne prezintă Sfânta Scriptură, Biserica Creștină a luat ființă oficial în Ziua Cincizecimii (Rusalii) a anului 33, după înălțarea Domnului prin coborârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor lui Iisus Hristos. Biserica Primară s-a întemeiat pe învățătura apostolilor despre viața, moartea, învierea și învățătura lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care S-a dat pe Sine ca preț de răscumpărare pentru păcătoși, devenind Mântuitorul și Domnul tuturor celor care cred în El și urmează învățătura Lui.

Din Noul Testament aflăm că, în Biserica primară, conducătorii spirituali erau „profeți, învățători diaconi, prezbiteri și episcopi”.

Mai târziu (la începutul sec. III), după ce s-a dezvoltat conceptul de separare a clerului de laici, a apărut și o ierarhizare a acestora, „funcția” de prezbiter devenind preot, spre exemplu.

În primele secole, Biserica creștină a suferit crunte persecuții din partea autorităților romane.

Primul Conciliu

Conciliul de la Nicea a fost, practic, primul mare Sinod Ecumenic al Bisericii creștine. Atunci când a început acesta, pe 19 iunie 325, flăcările persecuției abia ce se calmaseră. Imperiul Roman fusese fără succes în încercarea sa de a șterge credința creștină. Mulți dintre bărbații care au alcătuit Conciliul de la Nicea purtau încă pe trupurile lor rănile persecuției.

Pentru a înțelege de ce a fost numit primul conciliu universal, trebuie să ne întoarcem înapoi în anul 318 după Cristos. În suburbia alexandriană, un presbiter popular pe nume Arius a început să predice că Iisus era un om oarecare adoptat de Dumnezeu, venind astfel în contradicție cu episcopul Alexandriei care susținea originea divină a Fiului lui Dumnezeu.

Consolidându-și poziția sa în imperiu, împăratul Constantin s-a temut că o schismă în Biserica creștină ar fi încă un factor de rupere a stabilității în imperiul său și a convocat Conciliul spre rezolvarea problemei.

Conciliul a fost divizat în trei grupe. Arius era prezent, la porunca Împăratului, împreună cu câțiva suporteri. Acest grup reprezenta părerea că Hristos era de o substanță diferită (grecescul hetero-ousios) decât Tatăl.

Grupul din Răsărit, care a avut o prezență majoritară, reprezenta părerea că Hristos era de aceeași substanță (grecescul homo-ousios) ca Tatăl, adică că El a împărtășit în mod etern din singura esență care este Dumnezeu și din deplina divinitate.

Grupul din mijloc prezenta ideea că Fiul era de o substanță similară (grecescul homo-iousios) ca Tatăl.

În final, Crezul, simbolul credinței, care a rezultat în urma Conciliului de la Nicea din anul 325, semnat de toți în afară de Arius și doi episcopi din Egipt, era clar în favoarea grupului de la Răsărit:

Noi credem... într-un singur Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică, din substanța Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o singură substanță (homo-ousios) cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute...

Crezul conținea și „anatema” (adică, condamnare) pentru aceia care respingeau aceste adevăruri și pentru prima dată, astfel de anateme purtau cu ele repercusiuni civile. Arius și câțiva din urmașii săi au fost exilați, deși pentru o scurtă vreme.

După Conciliul din 325, doctrina Bisericii Catolice antice (unii istorici o numesc catolică-ortodoxă ) a avut ca bază Credeul Niceean, cu mici particularități în modul de interpretare între teologii din Răsărit și cei din Apus.

În anul 380, urmașul lui Constantin, împăratul Theodosius a dat un edict prin care declara creștinismul religia exclusivă a statului. După această dată, împărații și mai apoi, papii care s-au succedat la conducerea Bisericii creștine medievale și-au extins influențele și în sfera treburilor politice.

Marea Schismă

Marea Schismă este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină și cea greacă. Una din disputele care nu s-a rezolvat nici până în zilele noastre a constituit-o introducerea clauzei Filioque în Crezul de la Niceea.

„Filioque” este o controversă în Biserică în raport cu Duhul Sfânt, pe răspunsul la întrebarea : „De la cine a purces, a plecat, de la cine provine, de la cine a luat naștere Duhul Sfânt, de la Tatăl, sau de la Tatăl și de la Fiul?” În latină, „filioque” înseamnă „și fiul, sau și de la Fiul”.

Cei care se opun clauzei filioque obiectează, deoarece ei cred că Duhul Sfânt venind de la Tatăl și de la Fiul îl face pe Duhul Sfânt „subordonat” Tatălui și Fiului. Cei care susțin clauza filioque cred că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl cât și de la Fiul.

De la marea schismă din 1054, conținutul real al Crezului originar a fost mereu disputat între ortodocși și catolici.

Deși este diferit de Tatăl și de Fiul, Sfântul Spirit acționează într-un strâns raport de comuniune cu Tatăl și cu Fiul, formând împreună o unică realitate ce constituie ființa unitrinitară a lui Dumnezeu, spun catolicii.

Ortodocșii susțin că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt egali și consubstanțiali, deosebindu-Se între Ei numai prin însușirile Lor personale și mărturisesc precum urmează:

„Și întru Duhul Sfânt, Domnul de-viață-făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin Prooroci...”.

Cum s-a ajuns la sfinți și moaște?

Unirea practică a Bisericii cu Statul sub Constantin și urmașii lui a dus la secularizarea acesteia. Patriarhul Constantinopolului a ajuns sub controlul împăratului, iar Biserica Răsăriteană a devenit un departament al statului. Afluxul de păgâni în Biserică prin convertirile în masă au contribuit la păgânizarea închinării, deoarece Biserica încerca să-i facă pe aceștia să se simtă bine printre ceilalți credincioși.

Pentru ca păgânii care fuseseră obișnuiți să se închine la idoli să găsească un ajutor real în biserică, mulți conducători bisericești credeau că este necesar să materializeze liturghia, pentru a-L face pe Dumnezeu să pară mai accesibil acestor închinători. Venerarea îngerilor, a sfinților, a moaștelor, a tablourilor și a statuilor a fost un rezultat logic al acestei atitudini. „Venerarea sfinților s-a născut din dorința naturală a Bisericii de a-i onora pe cei care fuseseră martiri în zilele în care Biserica fusese aspru persecutată de stat. Mai mult, păgânii se obișnuiseră cu venerarea eroilor lor și când au venit în Biserică atât de mulți a fost natural ca și ei să-i substituie pe sfinți cu eroii lor, atribuindu-le puteri semidivine”, scrie E. Cairns în „Creștinismul de-a lungul secolelor”.

Apariția icoanelor

La șapte secole și jumătate de la apariția creștinismului s-a pus pentru prima dată problema reprezentării sfinților în icoane. Cultul imaginilor a fost interzis oficial și anatemizat până prin secolele VIII-IX (726-843).

Cum s-a realizat trecerea de la contemplarea firii umane a lui Hristos la fundamentarea înfățișării Lui în pictură?

„Cine n-ar vrea să știe cum arată la față Iisus? Cui îi adresezi rugăciunile? Puterea de abstractizare a credinței nu este la îndemâna oricui. Dacă nu poți să vezi, măcar să bănuiești cum arată Cel pe care-L iubești și căruia îți încredințezi sufletul”, au fost argumentele făuritorilor de icoane.

Iconoclaștii argumentau că nimeni nu poate să picteze un chip al lui Hristos pentru că aceasta înseamnă a voi să circumscrii și să limitezi dumnezeirea lui Hristos. La aceasta, apărătorii icoanelor (între care Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, primul teolog care a apărat icoanele și „Triumful Ortodoxiei”, replicau spunând că dacă „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan, 1, 14), de atunci Cuvântul S-a lăsat să fie „circumscris”, să fie atins; prin urmare, Cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu poate fi reprezentat în icoană, adică e posibil de a-L reprezenta pe Dumnezeu în cadrul artei omenești.

Întruparea Cuvântului celui veșnic al lui Dumnezeu a arătat și a explicat în ce măsură Fiul, asumând întreaga fire a omului, a rămas și chip desăvârșit al Tatălui. Deci un chip omenesc poate fi chip al Dumnezeului celui desăvârșit - era convingerea închinătorilor la icoane. Sfântul Teodor Studitul a afirmat „că cel care respinge icoana, respinge în cele din urmă și taina Întrupării Cuvântului”

La Sinodul șapte Ecumenic de la Niceea (787), Biserica a mărturisit și a apărat cinstirea chipurilor zugrăvite ale lui Hristos și ale Maicii Sale, a cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, ale sfinților și ale îngerilor.

Pictorii creștini din primele veacuri, reprezentând aproape toate personajele sfinte cu chip tânăr, n-au făcut excepție nici cu Mântuitorul, pe care îl înfățișează de obicei tânăr, cu părul lung, despărțit la mijloc, barba nu prea mare, ochi mari, liniștiți, așa cum sunt cele mai multe tipuri ale Bunului Păstor.

Inchiziția

A fost înființată în anul 1231 și a funcționat până în secolul XVI în cadrul Bisericii Catolice. Inchiziția a fost o instituție de judecată formată din preoți care judecau „delictele eclesiastice”.

În practică „tribunale religioase”, ele judecau și condamnau, folosind tortura, persoane bănuite că ar încălca dogma (doctrina) Bisericii Catolice.

Inchiziția condamna inclusiv la moarte prin ardere pe rug sau decapitare pe cei considerați „eretici”. Oricine îndrăznea să aibă o opinie separată de cea oficială a Bisericii era pedepsit de autoritățile statului cu care Biserica funcționa în strânsă legătură.

În Imperiul de Răsărit, chiar dacă nu a existat oficial instituția inchiziției, mii de creștini au fost martirizați de-a lungul timpului pentru aceleași motive, „erezia”, ca și în vestul Europei.

Apariția Bisericii Evanghelice Luterane

Pastor și doctor în teologie, Martin Luther (1483-1546) este cunoscut ca „părintele Reformei Protestante”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei Biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale. Luther a intrat în conflict cu Biserica Romano-Catolică în 1517, când pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, Papa Leon al X-lea a vândut credincioșilor indulgențe. Prin vânzarea de indulgențe, preoții promiteau oamenilor, în schimbul unei donații bănești, iertarea de păcate (scurtarea chinului în infern). Luther s-a declarat împotriva acestei practici și a fost excomunicat. Protestul lui Luther a avut un ecou favorabil în rândul germanilor, un prim rezultat fiind înființarea Bisericii Evanghelice Luterane. Concomitent au apărut adepți și în alte țări. Urmașii lui Luther au refuzat să mai accepte ierarhia bisericească stabilită de catolici. „Renașterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei preoțești”, spuneau protestanții. Ei au negat cultul Fecioarei Maria și al sfinților, considerau botezul copiilor mici ca fiind nejustificat biblic și au trecut la botezul adulților ca practică curentă în Biserică.

În anul 1609 se înființează prima Biserică Baptistă în Olanda, baptiștii dorind revenirea la modelul creștinismului practicat de Biserica din primul secol.

În aceeași perioadă a apărut și mișcarea „Frăția” (Brothers) în Europa centrală, echivalentul fiind Cultul creștin după Evanghelie înființat în România în 1889.

Mișcarea penticostală a apărut în anul 1906 în S.U.A. răspândindu-se ulterior în întreaga lume. Penticostalii pun un accent deosebit pe lucrarea și darurile Duhului Sfânt, minuni și vindecări.

Notă. Cei care nu-l găsesc pe Dumnezeu sunt cei care Îl caută din interes.

(septembrie 2017)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din  septembrie 2017.

Autor: MARIANA GAVRILĂ