Strategia șocului în lumea contemporană

Calculul politic al vieții și al morții

Imaginează-ți asta: ești blocat pe o plută în mijlocul oceanului, împreună cu un medic, un muzician, un student și o persoană șomeră. Există o gaură în podea și pluta se umple încet cu apă. Poate să susțină doar patru persoane. Unul dintre voi trebuie să plece. Pe cine arunci peste bord?

Decizia pe care o luăm în acest scenariu ne spune multe despre viețile cui prețuim și de ce. Acum, extindeți această logică la o etapă globală.

Calculul din spatele cine ajunge să trăiască și cine trebuie să moară a fost numit Necropolitica sau „politica morții” - cu înțelesul de: folosirea puterii sociale și politice pentru a dicta cum pot trăi unii oameni și cum alții trebuie să moară.

Achille Mbembe (filosof camerunez și teoretician politic), autorul studiului „On the Postcolonia” (2001), a fost primul savant din lume care a analizat termenul în profunzimea lui.

Filozoful afirmă că Necropolitica este mai mult decât dreptul de a ucide („dreptul sabiei” al lui Foucault), ea incluzând și: dreptul de a impune moartea socială sau civilă; dreptul de a încerca pe alții diverse forme de violență politică; dreptul de a expune alți oameni (inclusiv cetățenii unei țări) la moarte.

Practic, Achille Mbembe descrie necropolitica ca fiind „capacitatea de a defini cine contează și cine nu, cine este de unică folosință și cine nu”. Cu alte cuvinte, necropolitica este un cadru în care guvernele atribuie o valoare diferențiată vieții umane. Cu cât ești mai aproape de puterea dominantă, cu atât mai mult valorează viața ta. Dar cu cât ești mai departe de acele axe ale privilegiilor, cu atât mai puțin valorează viața ta în logica necropoliticii - și existența ta devine mai precară.

Ați auzit de „daune colaterale”? Este o expresie pe care o asociem cu bombardamentele din Orientul Mijlociu, a spus Achille Mbembe. „Nu este o coincidență că victimele acestor bombardamente sunt, în mare, nu albe, nici bogate, nici creștine și nici americane. „Daunele colaterale” justifică uciderea a milioane de oameni. Guvernele noastre își raționalizează moartea ca fiind singurul mijloc prin care noi ceilalți putem duce o viață mai bună. Aceasta este esența necropoliticii: viața unei persoane vine în detrimentul morții unei persoane mai vulnerabile”. Acesta sugerează că unii oameni ar putea fi nevoiți să moară pentru a obține un bine abstract al societății.

Mergând pe teoria lui Achille Mbembe la „Daune colaterale” ar putea fi trecuți și sutele de mii de morți ca urmare a războiului care se poartă acum pe teritoriul Ucrainei, dar și zeci de mii de cetățeni din Gaza uciși de armata israeliană.

Strategia șocului

Ceea ce poate constata, astăzi, oricine, este că trăim într-o realitate în care, într-o dinamică aiuritoare, fără precedent, o criză se adaugă altei crize, însă, în această perioadă, marile puteri ale lumii au pus la cale strategii care să le conserve sau să le extindă autoritatea.

„Marile puteri” vor profita întotdeauna de momentele de tragedie sau de catastrofă (de orice natură) pentru a impune politici care le avantajează, pentru a implementa și a consolida o serie de măsuri favorabile intereselor lor, iar incapacitatea oamenilor obișnuiți de a reacționa în astfel de momente favorizează o asemenea „strategie”, nota jurnalista Naomi Klein, profesor de justiție climatică la Universitatea din Columbia Britanică și autoarea eseului The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism - „Doctrina șocului: ascensiunea capitalismului dezastrului” (apărut în 2007).

Deși a trecut mai bine de un deceniu și jumătate de la publicarea eseului, temele abordate – toate în relație cu aglomerarea de crize și „șocuri psihologice” la nivelul societății contemporane – par mai actuale ca oricând.

În „Strategia șocului”, autoarea consideră că reprezentanții neoliberalismului de astăzi au constatat că perioadele dominate de mari crize sunt o oportunitate pentru a implementa „maximal” concepția lui Milton Friedman și a reprezentanților Școlii de la Chicago, metoda folosită pentru a profita de noile contexte socio-politice fiind similară cu cea a electroșocurilor în psihiatrie și că „cei care au de câștigat nu vor apărea niciodată pe câmpul de bătălie”.

În mijlocul unei crize majore, oamenii obișnuiți sunt concentrați asupra provocărilor cotidiene de a supraviețui unor astfel de evenimente traumatizante. Sunt ocupați să evalueze daunele, să recupereze orice obiecte pot, să facă aranjamente dacă își permit și să descopere cum să-și gestioneze pierderile personale. Jurnalista Klein subliniază că oamenii în aceste circumstanțe rareori au capacitatea de a-și face griji și de faptul că marile corporații private intervin în politicile locale ale statelor ceea ar putea avea un impact negativ asupra vieții.

Afaceri clădite pe suferința celor mulți

Cartea lui Naomi Klein, descrie modul în care capitalismul modern prosperă în urma șocurilor și dezastrelor. „Un tsunami se extinde în Asia, iar dezvoltatorii imobiliari profită de șansa pentru a curăța comunitățile de pescuit din largul coastelor și pentru a construi hoteluri de lux. Uraganul Katrina devastează Louisiana și corporațiile bine conectate transformă recuperarea cadavrelor într-o întreprindere care face bani. Nu există nimic, se pare, care să nu poată fi exploatat pentru a obține profit”. 

„Când am început să mă uit mai bine la capitalismul dezastrelor, a fost în contextul războiului și al combaterii terorismului și modul în care aceasta a fost un fel de extindere a complexului industrial militar”.

Așadar, susținea Naomi Klein, în 2007, evenimentele din diverse părți ale lumii arată că o societate care trece prin „șocuri” cere măsuri din partea statului, iar pentru stat aceasta este o oportunitate pentru a impune soluții care să favorizeze marele capital. O asemenea situație a existat, de exemplu, în timpul loviturii de stat a lui Augusto Pinochet, din Chile, din 1973, când, cu ajutorul unei junte militare, l-a înlăturat pe președintele ales democratic, Salvador Allende.

Îndată după venirea la putere, Pinochet a desființat o serie de instituții și măsuri de sprijin social pentru sectoarele cele mai defavorizate, prinzând rădăcini o formă de capitalism sălbatic. Populația, la acel moment, a fost atât de șocată și „restricționată”, încât a acceptat măsurile care-i erau defavorabile, multe fiind valabile și astăzi. Politicile recomandate de ei nu puteau fi implementate decât la vârful pistolului. 

Un șoc colectiv s-a produs și în Irak, în timpul invaziei din 2003 - operațiune care s-a numit chiar așa, „Shock and Awe” („Șoc și teamă”) - o strategie de ocupare rapidă, scopul fiind de a paraliza voința adversarului de a se apăra, de a-i controla voința, percepțiile și înțelegerea și de a-l face neputincios.

„Războiul împotriva terorii” al administrației George Walker Bush a dus modelul la noi niveluri. Irakul a reprezentat expresia supremă a proiectului - un război („șocul” suprem) luptat în mare măsură pentru a maximiza profitul corporativ. Irakul ocupat a fost martor la o orgie de privatizare, deoarece aproape fiecare sarcină a fost contractată unei companii private. Reconstrucția promisă nu a fost realizată. „În timp ce reconstrucția Irakului a fost cu siguranță un eșec pentru irakieni și pentru contribuabilii americani, pentru complexul capitalismului de dezastru a fost profitabil”. Klein definește „complexul capitalismului de dezastru” ca „o nouă economie cu drepturi depline în securitatea patriei, război privatizat și reconstrucție în urma dezastrelor, însărcinată cu nimic mai puțin decât construirea și conducerea unui stat de securitate privatizat”.

Mai sunt prezentate, în eseu, și alte exemple de „șocuri”, cu cauze diverse, urmate de schimbări dramatice la nivelul societății - liberalizările care au urmat căderii blocului estic, în Polonia, România, Rusia și în alte țări răsăritene, la începutul anilor 1990, criza economică asiatică, din 1997, atacurile teroriste din 2001, din SUA (urmate de schimbări esențiale la nivelul Departamentului de Securitate Internă).

În toate situațiile menționate anterior și în multe altele, spune Naomi Klein, faptele au arătat că, într-adevăr, drama unora a devenit o oportunitate pentru alții, după același șablon - o situație dramatică și de neliniște în rândul populației, cum ar fi războiul, răsturnările guvernamentale și dezastrele naturale, urmată de măsuri politice în favoarea marelui capital, în contextul în care societatea nu manifestă o mare capacitate de a reacționa la circumstanțele particulare în care este pusă.

La acest capitol am putea adăuga și exemplul din Ucraina, o țară aflată în plin război și care a reuși să exporte produse agroalimentare în valoare de 23,6 miliarde de dolari, doar în primul an, cu 15% mai puțin decât recordul din 2021, când nu se afla în război. Cum a reușit performanța? O treime din terenurile agricole ucrainene (17 milioane de hectare) au fost cumpărate de trei giganți americani: Cargill, DuPont și Monsanto. În mai 2022, Uniunea Europeană a suspendat toate tarifele și taxele pentru produsele agricole ucrainene, iar statele membre le-au creat coridoare de trecere și au cumpărat cantități impresionate de produse. România a ajuns să fie lider mondial în ceea ce privește cerealele provenite din Ucraina în dauna fermierilor români.

Peste tot unde au fost „șocuri” (lovituri de stat, eliminarea opoziției, impunerea stărilor de urgență), autoritățile au „garantat” renaștere economică, prosperitate individuală ș.a.m.d., ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. „Este într-adevăr o extensie a complexului industrial militar, dar nu este doar război; sunt răspunsuri la dezastre”. „Este reconstrucția de după,” a spus Klein pentru Teen Vogue.

Puțini câștigători, mulți învinși...

În timpul pandemiei de coronavirus, multe decizii, a remarcat jurnalista Naomi Klein într-un interviu, au fost luate pentru a proteja libertatea pieței, înainte de protejarea vieții și mare parte dintre guverne au încercat să transfere costul crizei asupra celor mai vulnerabili, care sunt și cei mai afectați de pandemie.

În mai puțin de doi ani, alte crize s-au adăugat - anunțul altor pandemii, războiul cu toate consecințele sale, criza economică inerentă, criza geo-politică, financiară, climatică, lipsa de apă, spectrul foametei etc. - iar lumea pare că este în derivă. Între astfel de „șocuri”, constata jurnalista canadiană, ceea ce se va întâmpla depinde de capacitatea oamenilor de a găsi forme de ajutor și responsabilitate. În caz contrar, vor fi puțini câștigători și un număr mare de învinși.

În categoria „cauzelor adevărate” ale colapsului (nu în sens religios, de „Apocalipsă”, ci de convergență a crizelor), în opinia lui Dmitry Orlov, inginer, scriitor ruso-american (stabilit în SUA de peste 40 de ani), un loc important îl ocupă regresul moral, alterarea conștiinței individuale și colective, ceea ce explică de ce 15% din populația globului (așa-numita „elită economică”) a confiscat 27% din creșterea economică la nivel global, beneficiind dublu față de 50% dintre cei mai săraci oameni, iar până în 2030, peste un miliard de persoane se vor afla în sărăcie extremă, după cum arată un raport din 2018.

Dincolo de „strategii”, „scenarii”,  dincolo de doza de neprevăzut pe care o conține orice viitor, rămâne la latitudinea fiecăruia felul în care conștientizează realitatea în care trăim, să înțeleagă cine și cum decide ce fel de viață „trebuie” să avem și să acționeze în consecință, cât nu va fi prea târziu.

Notă. O singură datorie are omul: să nu fie prost. – Ioan Slavici

(martie 2023)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din martie 2023.

Autor: MARIANA GAVRILĂ