Sfânta Cruce: scurt istoric

Crucea reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri spirituale ale umanității, fiind folosită din timpuri antice. La noi în țară, semnul crucii a fost descoperit pe un vas aparținând culturii Cucuteni, o civilizație care a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egiptul Antic.

România este singurul stat din lume care folosește simbolul vulturului cu crucea în cioc.

Din punct de vedere spiritual, acest simbol reprezintă nu numai legătura puternică pe care poporul român o are cu Dumnezeu, ci el înseamnă comunicarea directă pe care înaintașii noștri o aveau cu Creatorul prin intermediul acestui mesager divin care este vulturul. Or, este binecunoscut faptul că, pentru toate popoarele lumii, stema țării – semnul heraldic suprem – are o importanță majoră. Imaginile care o compun evocă istoria țării; prin intermediul ei, tradiția rămâne veșnic vie, iar semnificația ei trezește sentimentul național.

Trebuie, însă, făcută o distincție clară între crucea patimilor lui Hristos – adică Crucifixul – și Sfânta Cruce, reprezentată în semnul heraldic din stema țării noastre.

Încă din antichitate, crucea era un simbol religios. La babilonieni, crucea reprezenta, pe lângă semnul regalității și puterea celor patru vânturi care aduceau ploaia și fertilitatea; pentru egipteni, crucea era simbolul vieții și al soarelui. Pentru evrei în antichitate, crucea era semn al binecuvântării și al vindecării. În istoria biblică, crucea era semn de putere și biruință, ori semn al scăpării de moarte.

Crucea la primii creștini

Primii creștini n-au considerat crucea pe care a murit Iisus ca un simbol al virtuții, ci mai degrabă ca „lemnul blestemat”, un mijloc al morții și al „rușinii” (Evrei 12 cu 2). Era o amintire prea dureroasă pentru primii credincioși. Primele simboluri creștine au fost peștele și ulterior, mielul.

Crucea a ajuns să fie considerată ca simbol creștin doar după ce pedeapsa capitală prin răstignire a fost abolită, mai bine zis, din momentul în care creștinismul a început să fie păgânizat (sau, așa cum preferă unii, păgânismul a fost creștinizat). În anul 431 s-au introdus crucile în biserici și în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât prin 586.

Împărații Teodosie al doilea și Valentinian au interzis prin lege reprezentarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele (de exemplu, pardoseala bisericilor), hotărâre confirmată mai târziu de Sinodul Quinisext (692). Sinodul șapte ecumenic (787) și apoi Sinodul constantinopolitan, din 869 au formulat în termeni clari venerarea tipului Sfintei Cruci, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie echivalentă cu cea dată cărții Sfintelor Evanghelii și tipului Sfintei Cruci.

Primele crucifixe, fără Iisus

În primele șase secole după răstignirea lui Hristos, corpul lui Iisus nu a fost prezent pe cruce. Motivul: amintirea dureroasă a morții Sale și credința creștinilor în iminența parousiei (a sfârșitului lumii și a Judecății de Apoi) propovăduite de Biserică. În plus, cine ar fi îndrăznit să-L crucifice pe Iisus a doua oară?

Primul pas a fost făcut la Sinodul Trullanic din anul 691 prin acceptarea prezentării unui tânăr anonim pe cruce.

Ulterior, Biserica a admis reprezentarea înfățișării lui Hristos în pictură. „Cine n-ar vrea să știe cum arată la față Iisus? Cui îi adresezi rugăciunile? Dacă nu poți să vezi, măcar să bănuiești cum arată Cel pe care-L iubești și căruia îți încredințezi sufletul” - au fost argumentele făuritorilor de icoane.

La Sinodul al șaptelea Ecumenic de la Niceea (787), Biserica a mărturisit și a apărat cinstirea chipurilor zugrăvite ale lui Hristos și ale Maicii Sale, a cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, ale sfinților și ale îngerilor.

Următorul pas a fost reprezentarea trupului lui Hristos crucificat. Imaginea crucifixului a fost autorizată de Biserica de la Roma.

La început, Iisus a fost prezentat îmbrăcat, fără barbă, cu corp neînsângerat și țeapăn, apoi, încetul cu încetul, tot mai dezbrăcat, cu corpul distorsionat și coroana de spini pe cap, plin de sânge, cu barbă. Acoperită a rămas în final numai partea mediană a corpului.

Semnul Sfintei Cruci

Crucea este și semn al binecuvântării: la înmulțirea pâinilor ori la Cina cea de Taină, Iisus a binecuvântat făcând semnul Crucii.

Până în 1570, romano-catolicii își făceau cruce atât din dreapta în stânga, cât și invers. După care, Papa Pii al V-lea a insistat să se facă cruce doar de la stânga la dreapta. Atunci când te închini astfel, conform simbolisticii catolice, semnul crucii vine de la omul care se adresează lui Dumnezeu. Dar în cazul crucii de la dreapta la stânga, cum se întâmplă în cultul ortodox, vine de la Dumnezeu care binecuvântează omul.

Nu în ultimul rând, mișcarea mâinii de la stânga la dreapta înseamnă trecerea de la păcat la mântuire, deoarece partea stângă în creștinism se asociază cu puterea diavolului, iar partea dreaptă se asociază cu puterea divină. În cazul facerii semnului crucii de la dreapta la stânga (la ortodocși) se tratează ca biruința lui Dumnezeu asupra diavolului.

O altă explicație este dată din cauza topicii: „Duhul Sfânt” („spiritus sanctus” în latină). Catolicii au vrut ca „duh” să fie pe umărul stâng, iar „sfânt” pe dreptul.

Protestanții respectă Crucea, dar nu își fac semnul crucii, iar cei din cultele neoprotestante nu o venerează și nu-și fac niciodată cruce.

Cum se face corect semnul crucii

Diferențele de uz în modul de a se face semnul crucii au constituit, printre altele, de-a lungul timpului, un punct de dezacord între Biserica ortodoxă și cea catolică, dar, până la urmă, credința a învins.

Indiferent cum se săvârșește acesta, important este să fii credincios cu adevărat, din suflet și să faci corect semnul crucii.

De altfel, în Biserica ortodoxă există diferențe atât de însemnate încât, după felul de a se închina, se poate recunoaște naționalitatea credincioșilor.

Un semn mare al crucii însoțit de o plecăciune adâncă făcut de ruși diferă, de exemplu, de semnul crucii mic făcut de-a lungul pieptului, încheiat cu o lovitură tot pe piept, al grecilor.

În general, în practica ortodoxă, însemnarea cu Semnul Sfintei Cruci se face cu mâna dreaptă. Degetul mare, indexul și degetul mijlociu sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce inelarul și degetul mic sunt ținute în palmă. Cele trei degete astfel împreunate se pun pe frunte, apoi coboară spre piept; de acolo, mâna merge către umărul drept, iar apoi merge orizontal către umărul stâng.

În timp ce se face semnul crucii, se rostește „în numele Tatălui” (când mâna e pe frunte), „și al Fiului” (când mâna coboară pe piept), „și al Sfântului Duh. Amin” (când mâna se duce de la un umăr la celălalt). Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane împărtășind aceeași Esență (natură). Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt și ambele în podul palmei, reprezintă dubla natură, umană și divină, reunite în persoana Domnului Iisus Hristos.

Creștinii romano-catolici își fac semnul crucii cu palma deschisă și a doua parte a semnului de la stânga la dreapta. Unii credincioși fac o cruce mai largă, alții una mai mică. Se va spune „și al Sfântului Spirit. Amin” când mâna merge de la un umăr la altul. După ce se sfârșește semnul crucii, mâna se poate întoarce pe piept. Uneori semnul crucii poate fi însoțit de alte cuvinte, precum cele din Rugăciunea lui Iisus sau simplu, „Doamne, miluiește” sau „Doamne, ajută”.

La ortodocși, Crucea, ca obiect sau ca reprezentare grafică, apare în general împodobită cu elemente florale, cu raze sau cu elemente grafice dintre cele mai diverse, în timp ce în tradiția catolică, Crucea este aproape întotdeauna simplă, reprezentată prin suprapunerea celor două linii, una verticală și una orizontală, cel mai adesea cu trupul lui Hristos crucificat.

„Împodobirea Crucii este semnul bucuriei Învierii. Pe cât de adâncă și umilitoare este durerea Răstignirii, pe atât de mare și de înălțătoare este bucuria Învierii. Prin Învierea Mântuitorului Hristos, Crucea nu mai rămâne instrumentul hulit și umilitor de tortură și moarte, ci devine altarul Jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu”, susțin ortodocșii.

Puterea Sfintei Cruci, dovedită științific

Sunt dovedite științific proprietățile miraculoase ale semnului crucii și ale rugăciunii. „Am stabilit că vechiul obicei al facerii semnului crucii deasupra mâncării și băuturii, înainte de masă, are un folos practic: mâncarea este purificată efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmplă fizic în fiecare zi”, a declarat fizicianul Angelina Malakhovskaya, citată de publicația Zhizn.

Oamenii de știință au studiat impactul rugăciunii Tatăl nostru și al semnului crucii asupra bacteriilor patogenice. Mostre de apă din diferite surse – fântâni, râuri, lacuri – au fost folosite în cercetare. Toate mostrele conțineau anumite bacterii. S-a observat că dacă se rostește rugăciunea domnească și se face semnul crucii asupra apei, numărul de bacterii dăunătoare scade de șapte, zece, sute chiar mii de ori. Experimentele au fost făcute astfel încât să se excludă posibilul impact al sugestiei mentale. Rugăciunea a fost spusă atât de credincioși cât și de necredincioși, iar numărul bacteriilor, indiferent de mediu, a scăzut față de mostrele de referință.

Oamenii de știință au mai dovedit efectul benefic al rugăciunii și al semnului crucii asupra oamenilor. La toți participanții la teste presiunea sângelui s-a stabilizat, iar parametrii s-au îmbunătățit. În mod uimitor, parametrii s-au modificat în direcția necesară vindecării: la oamenii hipotensivi presiunea sângelui a crescut, iar la hipertensivi a scăzut. S-a mai observat că dacă semnul crucii este făcut neîngrijit, și fără să atingă punctele corespunzătoare – centrul frunții, centrul plexului solar și umerii – rezultatele pozitive ale testelor sunt mai slabe, sau chiar absente.

Notă. Un simbol național care are nevoie de argumente nu e valabil.

(octombrie 2017)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din octombrie 2017.

Autor: MARIANA GAVRILĂ