Ce înseamnă mana cerească

Foarte des ne întâlnim cu această expresie. O găsim în nenumărate scrieri când cu înțelesul de surpriză plăcută care aduce belșug, când cu înțelesul de hrană bogată, când de sursă inepuizabilă de câștig, când cu înțelesul de pricopseală etc.

Mana este, conform Bibliei, o substanță comestibilă pe care Dumnezeu a furnizat-o pentru israeliți în timpul călătoriilor lor în deșert pe parcursul celor 40 de ani, perioada următoare Exodului și anterioară cuceririi Canaanului.

Explicația, conform sursei biblice (Exodul, cap. XVL 4 s.a.), Dumnezeu, spre a-i hrăni pe israeliții plecați din Egipt și aflați în pustiu, le-a făcut marea surpriză - primul sens - să le pice din cer o hrană gustoasă - al doilea sens - zi de zi - al treilea sens - gata preparată. Prin urmare, acesta ar fi înțelesul de pricopseală, de belșug obținut fără efort.

Mana este o îmbinare de două cuvinte ebraice (man, hu), însemnând: Ce-i asta? Evreii, când au văzut mana întâia dată, au strigat: „Man hu?” (Ce este aceasta?). Nu de puține ori, învățații din vremurile trecute și cercetătorii de azi s-au întrebat ce ar putea fi în realitate mana. Pentru că o asemenea hrană miraculoasă ar putea eradica foametea în cele mai aride locuri de pe pământ.

Pictori mulți și mari (Rafael, Tintoretto, Veronese, Millet, Poussin etc.) s-au frământat să-și imagineze „ce-i asta” atunci când au abordat acest subiect în operele lor.

Lingviștii, de asemenea. Pentru oratori, literați, gazetari, povestitori etc., sursa biblică a fost o adevărată... mană cerească! „Aștept cuvintele dv. dulci ca mana.” (Gogol, Suflete moarte). „Vânătorul, Vladimir... trăind fără niciun ban, fără ocupație permanentă, se hrănea parcă numai cu mană cerească.” (Turgheniev, nuvela Lgov).

Ce spune Tora, biblia evreilor

Notă. Tora este nucleul și temelia iudaismului care compilează primele cinci cărți din Tanakh – un grup de texte sacre care, împreună, ar fi echivalentul Bibliei Evreiești, cunoscute sub numele de „Cinci cărți ale lui Moise”: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronom.

Credincioșii iudaismului cred că Dumnezeu a dictat Tora lui Moise pe muntele Sinai, la cincizeci de zile după exodul evreilor din viața lor de robie în Egipt. Evreii cred, de asemenea, că Tora specifică modul în care Dumnezeu dorește ca ei să-și trăiască viața –potrivit celor 613 porunci, texte sacre.

În cartea Exodul 16, Tora descrie amănunte și simboluri legate de mana sau ceea ce comentatorii au numit adesea „pâinea din ceruri”. De fapt, chiar Tora însăși folosește această sintagmă în Exodul 16:4, acolo unde Dumnezeu îi promite lui Moise că „voi face să plouă pentru tine pâine din ceruri”.

Redăm în continuare un fragment din Tora:

„Domnul i-a vorbit lui Moise astfel: «Am auzit cârtirile israeliților; de aceea spune-le: Între cele două seri veți avea carne, iar dimineața – pâine din belșug; atunci veți ști că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru». Seara au venit niște prepelițe care au acoperit tabăra; dimineața, în jurul taberei, se afla un strat de rouă. Când stratul de rouă s-a ridicat, pe suprafața pustiei au rămas niște boabe mici, ca boabele de gheață pe pământ. Când le-au văzut, neștiind ce sunt, israeliții și-au zis unii altora: „Oare ce sunt acestea?”. Moise le-a zis: „Este pâinea pe care Domnul v-a dat-o s-o mâncați. Domnul a poruncit ca fiecare om să adune cât îi trebuie pentru hrană și anume un omer - (o unitate de măsură egală cu 2,2 litri, n.r.) - de fiecare persoană, după numărul celor din cortul lui. Să adunați pentru fiecare persoană din cortul vostru”. (...)

Deși Moise le-a zis să nu lase nimic din ea până dimineața, ei nu l-au ascultat; unii au lăsat o parte din ea până dimineața, astfel că aceasta a făcut viermi și s-a împuțit, iar Moise s-a mâniat pe ei. În fiecare dimineață, israeliții adunau după cum aveau nevoie. Când soarele era fierbinte, pâinea se topea. În ziua a șasea ei au adunat de două ori mai mult, doi omeri pentru fiecare persoană.

Când toți conducătorii adunării au venit și i-au spus acest lucru lui Moise, el le-a răspuns: „Domnul a poruncit astfel: «Mâine este o zi de odihnă, un Sabat sfânt pentru Domnul; coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert și tot ce vă rămâne păstrați până dimineața»”. Ei au păstrat-o așa cum a poruncit Moise; ea nu s-a împuțit și n-a făcut viermi. Moise le-a zis: „Mâncați-o azi, pentru că azi este Sabatul Domnului; azi nu veți găsi pâine pe câmp. S-o adunați timp de șase zile, căci în a șaptea zi, Sabatul, ea nu va fi”.

În ziua a șaptea însă unii oameni din popor au ieșit să adune pâine, dar n-au găsit nimic. Domnul i-a zis lui Moise: «Până când veți refuza să păziți poruncile și legile Mele? Știți că Domnul v-a dat Sabatul și de aceea în a șasea zi vă dă hrană pentru două zile. Orice om să rămână acolo unde este. Nici unul să nu iasă din locul său în ziua a șaptea». Și astfel, în ziua a șaptea poporul s-a odihnit.

Casa lui Israel a numit pâinea venită din cer „mană”; ea era albă, ca bobul de coriandru, iar la gust era ca o turtă cu miere.”.

Versiuni științifice

Evident, oamenii de știință s-au străduit să caute explicații materiale pentru fenomenul manei. Unele teorii pornesc de la faptul că în Sinai există niște insecte (o varietate de greieri) care într-o anumită perioadă a anului, mai precis câteva săptămâni în luna iunie, produc excreții în formă de miere florală pe ramurile de tamarisc.

Noaptea, aceste bobițe cad de pe ramuri pe sol, până când căldura soarelui atrage furnicile care le adună. Bobițele sunt mici, lipicioase, ușor colorate și dulci ca zahărul, asemănându-se uimitor de mult cu descrierile pe care le găsim în Exod 16 și Numeri 11.

Totuși, produsele acestor insecte nu se potrivesc în toate caracteristicile cu descrierea biblică.

Alți cercetători au crezut că mana este o formă de lichen – o colonie de plante care are adesea o masă scăzută pe unitate de densitate de volum și o „zonă de navigație” mare.

Căderile aeriene naturale cunoscute ale diferiților licheni au fost descrise ca apărând în relatări separate de cele din Biblie.

În 1921, consulul american la Ierusalim a raportat guvernului SUA că a identificat mana drept o „formă de rouă” care „întărește și își asumă forma unui bob” atunci când cade pe frunzele stejarilor.

Potrivit altor informații, cercetătorii americani au descoperit, în deșertul Arabiei, că arbustul numit tamarisc secretă uneori (în condiții speciale de temperatură și de umiditate) o sevă ce poate fi culeasă dimineața pe răcoare, câtă vreme este solidă, sub forma unor boabe mărunte. Localnicii obișnuiau în trecut să adauge această sevă la turtele lor din cereale, datorită gustului ei dulce.

Ce spun istoricii

Istoria evreilor din perioada antică, precum a fost descrisă în Biblie, mai ales perioada mai veche, a primului Templu, nu are încă destule dovezi arheologice și sunt istorici care susțin că o parte din narațiunea istorică biblică ar avea mai mult un caracter mitologic. Encyclopaedia Judaică (2007) recunoaște că cel mai probabil Moise nu a existat. Comentariul oficial al Torei pentru iudaismul conservator, publicat în 2001, este și el de acord.

Consensul istoricilor mainstream consideră că sclavia a milioane de evrei în Egipt și exodul acestora sunt evenimente lipsite de istoricitate. Peter Eric Enns, biblist și teolog american, fost profesor la Seminarul Teologic Westminster, deși credea că Biblia este infailibilă, recunoștea următoarele: pentru poziția că relatarea biblică a Exodului s-ar fi petrecut în mod real nu există dovezi, iar pentru poziția că relatarea ar putea fi plauzibilă (nu dovedită) există cărțile unora ca Hoffmeier și Kitchen. Pentru poziția că evreii au provenit din populația canaanită există dovezi copleșitoare, ceea ce „elimină posibilitatea exodului din Egipt sau a unui pelerinaj de patruzeci de ani prin deșert”. Conform lui Shaye J. D. Cohen (profesor la Universitatea Harvard): „Cei mai mulți israeliți erau de origine canaanită; strămoșii lor nu au participat la un Exod din Egipt; Israeliții nu au construit piramidele!”

Consensul modern al istoricilor este că nu a existat vreun exod de proporțiile descrise în Biblie și că relatarea trebuie privită ca teologie și nu ca istorie, teologie care ilustrează cum Dumnezeul lui Israel a acționat pentru a-și salva și întări propriul popor.

Pe de altă parte, pare greu de crezut că Bunul Dumnezeu i-a așezat pe evrei într-un loc unde să nu aibă pace și liniște cu popoarele învecinate nici până în ziua de azi.

De ce nu cred evreii în Iisus

În scrierile iudaice, Iisus este menționat foarte rar. În Tora, Profeți sau Scrieri (Tanah – ceea ce creștinii numesc Vechiul Testament), numele Său nu apare deloc. În ceea ce privește textele din Vechiul Testament unde creștinismul susține că sunt profeții despre nașterea lui Iisus (ex: anumite pasaje din Isaia, Ieremia etc) – sunt explicate complet diferit în iudaism.

Evreii tradiționali mai spun că evenimentele și atributele pe care creștinii le asociază cu Iisus - văzut ca „Fiul lui Dumnezeu” (ex: concepția imaculată, întruparea, învierea, înălțarea, însăși noțiunea de Dumnezeu ca „Treime” etc) - sunt complet străine iudaismului, fiind menționate exclusiv în „Noul Testament”, care este o lucrare eminamente creștină, neinclusă în canonul iudaic.

Prin urmare, iudaismul nu îl recunoaște pe Iisus drept Mesia (după cum nu-i recunosc nici pe alți evrei care au „pretins” acest lucru de-a lungul vremii, de exemplu Shimon Bar Kochba sau Sabetai Zvi). De altfel, spre deosebire de credința musulmană, Iisus nu este considerat nici profet deoarece, din punct de vedere iudaic, perioada profeților a încetat odată cu ultimul din cei 12 profeți mici, Maleahi, care, spun evreii, a profețit între anii 420 și 397 î.e.n., cu peste 400 de ani înainte de nașterea lui Iisus. „Iisus însuși s-a născut, a fost format și a propovăduit în credința și tradiția iudaică.”

Apoi noțiunea de „A Doua Venire” este una eminamente creștină. Pentru evrei, instaurarea Erei Mesianice este un moment unic (pe care evreii îl așteaptă în fiecare zi), și nu o „piesă în două acte”.

Potrivit credinței evreiești, una din ideile care stau la baza religiei creștine este aceea că Dumnezeu ar fi dat inițial o lege a evreilor (Legea lui Moise / Vechiul Testament), pe care mai apoi a schimbat-o cu „Noul Testament”, oferit prin intermediul lui Iisus și al discipolilor săi. Această ideologie este complet străină iudaismului, care afirmă cu tărie că Legea Divină nu se schimbă. Pentru evrei, „Vechiul Legământ” a rămas până astăzi „Singurul Legământ”, cel dintre Dumnezeu și poporul lui Avraham.

Scurt istoric – Noul Israel

Primii creștini s-au ridicat din rândurile populației evreiești din Palestina (Țara Israelului), care includea și etnii semite locale asimilate de evrei.

Evreii tradiționali, în prima fază a propagării creștinismului în Palestina, împreună cu autoritățile locale romane, i-au prigonit pe cei care erau judecați drept impostori, eretici și provocatori de dezordine. Pe acest fond, adepții evrei ai creștinismului s-au atașat tot mai mult de caracterul universal al noii religii, devenită în câteva secole credința dominantă a populației greco-romane și în cele din urmă a întregului imperiu roman. Mai târziu, dogma creștină considera creștinătatea drept Noul Israel. Schimbări în această concepție au fost adoptate în Biserica catolică de către Conciliul Vatican II, care a recunoscut filiația creștinismului din „bunul măslin” al poporului evreu și credinței sale.

În concluzie: Până la urmă este dreptul fiecărei persoane de a-și alege, păstra și practica o credință religioasă în conformitate cu propriile convingeri și propria conștiință, acesta fiind un atribut fundamental și inviolabil al identității umane.

Notă. „Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile.” - Friedrich Nietzsche

(noiembrie 2022)

Autor: MARIANA GAVRILĂ