Rusaliile sunt cunoscute ca sărbătoare religioasă a Pogorârii Sfântului Duh sau Coborârea Spiritului Sfânt. Rusaliile, praznic creștin celebrat în a 50-a zi de după Sărbătoarea Paștilor, cade întotdeauna într-o zi de duminică.

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Fapte 2).

La 50 de zile după Paști, ucenicii lui Hristos erau adunați „toți în același loc”. Pogorârea Duhului Sfânt a fost precedată de un vuiet venit din cer, care s-a făcut auzit ca o „suflare de vânt ce vine repede” (Fapte 2,2). Experiența auditivă a prezenței Duhului Sfânt de către Apostoli a fost însoțită și de una vizuală: fiecare a văzut pe capetele celorlalți niște limbi ca de foc (Faptele Apostolilor 2,3). „Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”.

Diferențe teologice între confesiuni religioase

Teologia Duhului Sfânt diferă foarte mult între religii, mărturisiri și mișcări în interiorul și în afara lumii creștine. Religia evreiască și islamul, de exemplu, recunosc Duhul Sfânt doar ca Duhul lui Dumnezeu, înzestrat cu facultatea de a crea sufletul pentru a-l uni cu materia corporală și pentru a ilumina intelectul ființei umane. Pentru Bisericile creștine, Duhul Sfânt a apărut după cele 50 de zile de la moartea lui Isus. În timp ce pentru alții, Duhul Sfânt a fost întotdeauna prezent ca parte a lui Dumnezeu Tatăl, chiar înainte de creație.

Printre religiile creștine, unii recunosc Duhul Sfânt ca a treia persoană a Trinității, în timp ce alte confesiuni, numite anti-trinitarieni, neagă acest aspect.

Ce este trinitatea?

Trinitatea este doctrina de bază a creștinismului, atât catolic, ortodox, cât și protestant. Doctrina trinității este definită prin credința într-un singur Dumnezeu, dar reprezentat prin trei persoane distincte. Fiecare dintre aceste trei persoane este pe deplin Dumnezeu: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Credincioșii creștini, indiferent de confesiune, își mărturisesc credința în Preasfânta Treime prin semnul Sfintei Cruci și prin cuvintele cu care însoțesc semnul: „În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Amin”.

De altfel, trinitatea creștină pare să continue triteismul (credința în trei Dumnezei) reprezentând monoteismul din vechime. De exemplu:

Babilonienii adorau un Dumnezeu în trei persoane și foloseau triunghiul echilateral ca simbol al trinității: Tatăl etern, Duhul lui Dumnezeu întrupat într-o femeie umană și Fiul Divin, fructul acelei întrupări.

În Egiptul antic, de asemenea avem o trinitate: Ra, Amon și Ptah, ce erau reprezentanții unei dumnezeiri supreme. Tot la ei, s-a dezvoltat ulterior trinitatea divină: Tatăl, Mama și Fiul în dumnezeii Osiris, Isis și Horus.

Termenul de trinitate există de asemenea în hinduism, budism și taoism.

Hinduismul îi are pe Brahma Creatorul, Shiva Distrugătorul și Vishnu Prezervatorul. Această trinitate este reprezentată printr-o statuie ce simbolizează un dumnezeu cu trei capete.

Budismul învață că există cele „trei corpuri” ale „realității budiste”: 1. realitatea eternă și cosmică; 2. manifestarea cerească a primei; 3. manifestarea pământească a celei de-a doua.

Taoismul, vechea religie mistică a Chinei, are o trinitate reprezentată prin dumnezeii supremi: Jade, Lao Tzu și Ling Pao. Aceștia se numesc cei trei Puri.

Trinitatea nu este doar un concept religios. Trinitatea filosofică apare de pe vremea lui Platon. Desigur, filosofia greacă, în mare parte platonică și neoplatonică, avea o influență deosebită în dezvoltarea ulterioară a teologiei, în primele secole după Hristos. Prin urmare, trinitatea nu este un fruct al exclusiv creștinismului ci o caracteristică a multor religii și filozofii păgâne de dinaintea erei creștine.

Trinitatea creștină

Apostolii perioadei nou-testamentale predicau monoteismul strict, absolut, cu recunoașterea dumnezeirii depline a lui Hristos, adică compus din aceeași substanță (în sensul aristotelic al termenului). Trinitatea, ca doctrină, își are originea undeva în secolul al IV-lea, într-o perioadă în care Arius și urmașii lui Alexandru, episcopul Alexandriei, au susținut că Tatăl și Fiul erau două ființe divine distincte: în special, Fiul.

Când această polemică a inundat imperiul Roman, împăratul Constantin cel Mare a decis să intervină convocând primul Sinod Ecumenic, care a avut loc la Niceea, în Turcia de azi, în anul 325. La Niceea a fost adoptat Crezul, a fost introdus termenul deoființă și s-a fixat învățătura despre Dumnezeirea Fiului. În partea întâi, se recunoaște că Fiul, Isus Hristos, este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut", iar în partea a doua, se anatemizează ideile principale ale lui Arie și anume: că Fiul a fost creat în timp din nimic, că este creat din altă substanță sau ființă decât Tatăl și este schimbabil.

Această declarație nu era trinitară în totalitate, doar se exprimă în favoarea dumnezeirii Fiului. Asupra Duhului Sfânt nu s-au precizat foarte multe. Sinodul al II-lea ecumenic, ținut la Constantinopol în anul 381 și convocat de către împăratul Teodosiu ca răspuns la „erezia” lui Macedonie, de data aceasta, care contestă dumnezeirea Sfântului Duh, avea să devină o completare a Crezului de la Niceea prin adăugarea articolului 8 care începe cu mărturisirea: credem „și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul”.

Până aici, înțelesul cuvintelor și rolul pe care îl are Duhul Sfânt în viața credincioșilor par să fie clare pentru toate Bisericile creștine. Unde apare controversa?

Clauza Filioque

„Filioque” este o controversă în Biserică în raport cu Duhul Sfânt, pe răspunsul la întrebarea: „De la cine a purces, a plecat, de la cine provine, de la cine a luat naștere Duhul Sfânt, de la Tatăl, sau de la Tatăl și de la Fiul?”. În latină, „filioque” înseamnă „și fiul, sau și de la Fiul”. A fost așa multă luptă pentru acest lucru, încât a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Ruptura dintre Bisericile Romano-Catolică și Ortodoxă s-a produs în anul 1054 d. Hr., eveniment cunoscut și sub denumirea de Marea Schismă.

Cei care se opun clauzei filioque obiectează, deoarece ei cred că Duhul Sfânt venind de la Tatăl și de la Fiul îl face pe Duhul Sfânt „subordonat” Tatălui și Fiului. Cei care susțin clauza filioque cred că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl cât și de la Fiul.

Ortodocșii susțin că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt egali și consubstanțiali, deosebindu-Se între Ei numai prin însușirile Lor personale și mărturisesc precum urmează: „Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veșnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile și să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina și căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - Preasfânta Treime”, scrie părintele ortodox Ilarion V. Felea în cartea sa „Religia iubirii”.

Catolicii spun că, deși este diferit de Tatăl și de Fiul, Sfântul Duh acționează într-un strâns raport de comuniune cu Tatăl și cu Fiul, formând împreună o unică realitate ce constituie ființa unitrinitară a lui Dumnezeu. „Misterul Sfintei Treimi este mister de credință în Dumnezeul cel viu, unic în ființă și întreit în persoane: Dumnezeu Tatăl (Creatorul), Dumnezeu Fiul (Răscumpărătorul) și Dumnezeu Duhul Sfânt (Sfințitorul). Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veșnicie din Tatăl în mod pur spiritual, iar în timp s-a născut din Fecioara Maria; Duhul Sfânt purcede sau este suflat de la Tatăl și de la Fiul. Aceasta este doctrina Bisericii, dar oare taina Sfintei Treimi nu este prea mare, prea greu de înțeles, prea copleșitoare, prea opacă pentru noi, niște bieți muritori cu un orizont al minții și al inimii atât de îngust?”, se întreabă preotul Iosif Balint, pe site-ul calendarul romano-catolic.ro.

Simbolul de credință sau „Crezul” este un element fundamental al creștinismului, fiind exprimarea clară a convingerilor pe care le au creștinii în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. De la marea schismă din 1054, conținutul real al Crezului originar a fost mereu disputat între ortodocși și catolici.

Potrivit lui Joachim din Fiore, cel care a conceput teoria istoriei tripartite, în planul mântuitor al lui Dumnezeu ar exista trei etape: a început cu o eră a Tatălui (corespunzătoare creației, iudaismului și Vechiului Testament), urmată de o eră a Fiului (în care Isus s-a revelat în creștinism și în Noul Testament) și în cele din urmă va veni ultima eră, era Duhului.

Mulți teologi au preluat acest concept în legătură cu epoca spiritului. Numeroase grupuri de rugăciune pe Sfântul Duh au apărut după Conciliul Vatican II (8 decembrie 1965), unde au fost abordate noile relații dintre Biserica Catolică și lumea modernă.

Biserici protestante

Celelalte confesiuni creștine care nu se închină la icoane și nu își fac semnul crucii practică botezul cu Duhul Sfânt.

Majoritatea protestanților contemporani sunt membri ai adventismului, anglicanismului, bisericilor baptiste, calvinismului (protestantism reformat), luteranismului, metodismului și penticostalismului.

Protestanții cred și ei în trinitate: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, însă este limitat la doar două rânduieli bisericești - botezul și împărtășania. Sacramentul botezului este săvârșit la maturitate – „pentru ca omul credincios să fie conștient de pasul pe care îl face”.

Duhul Sfânt și vorbirea în limbi

În „Mărturia de credință” a cultului creștin penticostal - numit popular și „pocăit”, se spune: „toți credincioșii vorbesc în limbi noi, însă nu toți au darul de a vorbi în felurite limbi...”

Penticostalii nu primesc pe oricine în bisericile lor și spun că nu trebuie să vină un om din „lume”, pentru că nu înțelege „lucrarea Duhului Sfânt”, că acolo sunt „taine”, este „mâncarea cea tare” care nu se potrivește pentru oricine.

Potrivit mărturiei unui tânăr care a participat la câteva întruniri religioase, „acolo trebuie să te rogi cu voce foarte tare, să repeți anumite cuvinte încontinuu, pe care ți le șoptesc unii experimentați la ureche – de exemplu: «botez, botez, botez...». În acea atmosferă, la un moment dat pare că se ajunge la rezultatul dorit, adică la glosolalie – care este de fapt o încurcătură de sunete, în care se repetă anumite silabe, pe care nici tu nu le înțelegi”. Ei le numesc limbi îngerești, limbi pe care oamenii nu pot să le înțeleagă. Ei cred cu sinceritate în fenomenul acesta.

Se întâmplă că unii mai și tremură în timpul acesta, spun ei, din cauza „prezenței Duhului Sfânt”.

Credincioșii altor culte protestante nu practică acest ritual de teamă că, odată cu rugăciunea pentru Duhul Sfânt și-ar putea deschide inima spre un duh demonic.

„Dacă cerem Duhul Sfânt, Dumnezeu ne va da Duhul Sfânt și nu ar trebui să ne temem că vom primi altceva”, susțin reprezentanții cultului penticostal.

Creștini non-trinitari

Confesiile non-trinitare, cum ar fi unitarienii și martorii lui Iehova, cred că Duhul Sfânt este Duhul lui Dumnezeu, dar nu o persoană.

Congregația creștină a Martorilor lui Iehova spune că spiritul sfânt - așa cum este prezentat în textele biblice mai vechi - nu este o persoană așa cum este Dumnezeu sau Hristos, ci mai degrabă „forța activă” folosită de Dumnezeu (Iehova sau Jahvé) să creeze toate lucrurile, să-i susțină pe închinătorii săi, să îi inspire pe profeții săi, să facă minuni, să își îndeplinească scopul pentru omenire.

Alți creștini cred că Dumnezeu își trimite Duhul Sfânt numai prin îngeri și adesea cred că termenul Duh Sfânt se referă nu numai la puterea lui Dumnezeu, ci și la caracterul său.

Religiile necreștine

Conform religiei evreiești, ideea că Dumnezeu poate fi constituit din două sau trei persoane este eretică. Duhul Sfânt din iudaism se referă în general la aspectul divin al profeției și al înțelepciunii. De asemenea, se referă la forța divină, calitatea și influența Dumnezeului Preaînalt, asupra universului sau asupra creaturilor sale, în contexte date.

Pentru musulmani - religia islamică - Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, o persoană necreată sau generată din aceeași substanță ca Dumnezeu și, prin urmare, co-eternă cu El, ci o creatură eternă a sa, care este în general identificată cu sfântul arhanghel Gavriil. Acesta din urmă este dotat cu facultatea de a crea sufletul pentru a-l uni cu materia corporală și darul de a ilumina intelectul ființei umane.

Credința într-o „Sfântă Treime”, potrivit Coranului, este interzisă și considerată a fi blasfemie.

Notă. „Omul religios începe cu credința în Dumnezeu, iar omul de știință sfârșește cu credința în Dumnezeu.” - Emil Cioran

(iunie 2023)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din iunie 2023.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Foarte des ne întâlnim cu această expresie. O găsim în nenumărate scrieri când cu înțelesul de surpriză plăcută care aduce belșug, când cu înțelesul de hrană bogată, când de sursă inepuizabilă de câștig, când cu înțelesul de pricopseală etc.

Mana este, conform Bibliei, o substanță comestibilă pe care Dumnezeu a furnizat-o pentru israeliți în timpul călătoriilor lor în deșert pe parcursul celor 40 de ani, perioada următoare Exodului și anterioară cuceririi Canaanului.

Explicația, conform sursei biblice (Exodul, cap. XVL 4 s.a.), Dumnezeu, spre a-i hrăni pe israeliții plecați din Egipt și aflați în pustiu, le-a făcut marea surpriză - primul sens - să le pice din cer o hrană gustoasă - al doilea sens - zi de zi - al treilea sens - gata preparată. Prin urmare, acesta ar fi înțelesul de pricopseală, de belșug obținut fără efort.

Mana este o îmbinare de două cuvinte ebraice (man, hu), însemnând: Ce-i asta? Evreii, când au văzut mana întâia dată, au strigat: „Man hu?” (Ce este aceasta?). Nu de puține ori, învățații din vremurile trecute și cercetătorii de azi s-au întrebat ce ar putea fi în realitate mana. Pentru că o asemenea hrană miraculoasă ar putea eradica foametea în cele mai aride locuri de pe pământ.

Pictori mulți și mari (Rafael, Tintoretto, Veronese, Millet, Poussin etc.) s-au frământat să-și imagineze „ce-i asta” atunci când au abordat acest subiect în operele lor.

Lingviștii, de asemenea. Pentru oratori, literați, gazetari, povestitori etc., sursa biblică a fost o adevărată... mană cerească! „Aștept cuvintele dv. dulci ca mana.” (Gogol, Suflete moarte). „Vânătorul, Vladimir... trăind fără niciun ban, fără ocupație permanentă, se hrănea parcă numai cu mană cerească.” (Turgheniev, nuvela Lgov).

Ce spune Tora, biblia evreilor

Notă. Tora este nucleul și temelia iudaismului care compilează primele cinci cărți din Tanakh – un grup de texte sacre care, împreună, ar fi echivalentul Bibliei Evreiești, cunoscute sub numele de „Cinci cărți ale lui Moise”: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronom.

Credincioșii iudaismului cred că Dumnezeu a dictat Tora lui Moise pe muntele Sinai, la cincizeci de zile după exodul evreilor din viața lor de robie în Egipt. Evreii cred, de asemenea, că Tora specifică modul în care Dumnezeu dorește ca ei să-și trăiască viața –potrivit celor 613 porunci, texte sacre.

În cartea Exodul 16, Tora descrie amănunte și simboluri legate de mana sau ceea ce comentatorii au numit adesea „pâinea din ceruri”. De fapt, chiar Tora însăși folosește această sintagmă în Exodul 16:4, acolo unde Dumnezeu îi promite lui Moise că „voi face să plouă pentru tine pâine din ceruri”.

Redăm în continuare un fragment din Tora:

„Domnul i-a vorbit lui Moise astfel: «Am auzit cârtirile israeliților; de aceea spune-le: Între cele două seri veți avea carne, iar dimineața – pâine din belșug; atunci veți ști că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru». Seara au venit niște prepelițe care au acoperit tabăra; dimineața, în jurul taberei, se afla un strat de rouă. Când stratul de rouă s-a ridicat, pe suprafața pustiei au rămas niște boabe mici, ca boabele de gheață pe pământ. Când le-au văzut, neștiind ce sunt, israeliții și-au zis unii altora: „Oare ce sunt acestea?”. Moise le-a zis: „Este pâinea pe care Domnul v-a dat-o s-o mâncați. Domnul a poruncit ca fiecare om să adune cât îi trebuie pentru hrană și anume un omer - (o unitate de măsură egală cu 2,2 litri, n.r.) - de fiecare persoană, după numărul celor din cortul lui. Să adunați pentru fiecare persoană din cortul vostru”. (...)

Deși Moise le-a zis să nu lase nimic din ea până dimineața, ei nu l-au ascultat; unii au lăsat o parte din ea până dimineața, astfel că aceasta a făcut viermi și s-a împuțit, iar Moise s-a mâniat pe ei. În fiecare dimineață, israeliții adunau după cum aveau nevoie. Când soarele era fierbinte, pâinea se topea. În ziua a șasea ei au adunat de două ori mai mult, doi omeri pentru fiecare persoană.

Când toți conducătorii adunării au venit și i-au spus acest lucru lui Moise, el le-a răspuns: „Domnul a poruncit astfel: «Mâine este o zi de odihnă, un Sabat sfânt pentru Domnul; coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert și tot ce vă rămâne păstrați până dimineața»”. Ei au păstrat-o așa cum a poruncit Moise; ea nu s-a împuțit și n-a făcut viermi. Moise le-a zis: „Mâncați-o azi, pentru că azi este Sabatul Domnului; azi nu veți găsi pâine pe câmp. S-o adunați timp de șase zile, căci în a șaptea zi, Sabatul, ea nu va fi”.

În ziua a șaptea însă unii oameni din popor au ieșit să adune pâine, dar n-au găsit nimic. Domnul i-a zis lui Moise: «Până când veți refuza să păziți poruncile și legile Mele? Știți că Domnul v-a dat Sabatul și de aceea în a șasea zi vă dă hrană pentru două zile. Orice om să rămână acolo unde este. Nici unul să nu iasă din locul său în ziua a șaptea». Și astfel, în ziua a șaptea poporul s-a odihnit.

Casa lui Israel a numit pâinea venită din cer „mană”; ea era albă, ca bobul de coriandru, iar la gust era ca o turtă cu miere.”.

Versiuni științifice

Evident, oamenii de știință s-au străduit să caute explicații materiale pentru fenomenul manei. Unele teorii pornesc de la faptul că în Sinai există niște insecte (o varietate de greieri) care într-o anumită perioadă a anului, mai precis câteva săptămâni în luna iunie, produc excreții în formă de miere florală pe ramurile de tamarisc.

Noaptea, aceste bobițe cad de pe ramuri pe sol, până când căldura soarelui atrage furnicile care le adună. Bobițele sunt mici, lipicioase, ușor colorate și dulci ca zahărul, asemănându-se uimitor de mult cu descrierile pe care le găsim în Exod 16 și Numeri 11.

Totuși, produsele acestor insecte nu se potrivesc în toate caracteristicile cu descrierea biblică.

Alți cercetători au crezut că mana este o formă de lichen – o colonie de plante care are adesea o masă scăzută pe unitate de densitate de volum și o „zonă de navigație” mare.

Căderile aeriene naturale cunoscute ale diferiților licheni au fost descrise ca apărând în relatări separate de cele din Biblie.

În 1921, consulul american la Ierusalim a raportat guvernului SUA că a identificat mana drept o „formă de rouă” care „întărește și își asumă forma unui bob” atunci când cade pe frunzele stejarilor.

Potrivit altor informații, cercetătorii americani au descoperit, în deșertul Arabiei, că arbustul numit tamarisc secretă uneori (în condiții speciale de temperatură și de umiditate) o sevă ce poate fi culeasă dimineața pe răcoare, câtă vreme este solidă, sub forma unor boabe mărunte. Localnicii obișnuiau în trecut să adauge această sevă la turtele lor din cereale, datorită gustului ei dulce.

Ce spun istoricii

Istoria evreilor din perioada antică, precum a fost descrisă în Biblie, mai ales perioada mai veche, a primului Templu, nu are încă destule dovezi arheologice și sunt istorici care susțin că o parte din narațiunea istorică biblică ar avea mai mult un caracter mitologic. Encyclopaedia Judaică (2007) recunoaște că cel mai probabil Moise nu a existat. Comentariul oficial al Torei pentru iudaismul conservator, publicat în 2001, este și el de acord.

Consensul istoricilor mainstream consideră că sclavia a milioane de evrei în Egipt și exodul acestora sunt evenimente lipsite de istoricitate. Peter Eric Enns, biblist și teolog american, fost profesor la Seminarul Teologic Westminster, deși credea că Biblia este infailibilă, recunoștea următoarele: pentru poziția că relatarea biblică a Exodului s-ar fi petrecut în mod real nu există dovezi, iar pentru poziția că relatarea ar putea fi plauzibilă (nu dovedită) există cărțile unora ca Hoffmeier și Kitchen. Pentru poziția că evreii au provenit din populația canaanită există dovezi copleșitoare, ceea ce „elimină posibilitatea exodului din Egipt sau a unui pelerinaj de patruzeci de ani prin deșert”. Conform lui Shaye J. D. Cohen (profesor la Universitatea Harvard): „Cei mai mulți israeliți erau de origine canaanită; strămoșii lor nu au participat la un Exod din Egipt; Israeliții nu au construit piramidele!”

Consensul modern al istoricilor este că nu a existat vreun exod de proporțiile descrise în Biblie și că relatarea trebuie privită ca teologie și nu ca istorie, teologie care ilustrează cum Dumnezeul lui Israel a acționat pentru a-și salva și întări propriul popor.

Pe de altă parte, pare greu de crezut că Bunul Dumnezeu i-a așezat pe evrei într-un loc unde să nu aibă pace și liniște cu popoarele învecinate nici până în ziua de azi.

De ce nu cred evreii în Iisus

În scrierile iudaice, Iisus este menționat foarte rar. În Tora, Profeți sau Scrieri (Tanah – ceea ce creștinii numesc Vechiul Testament), numele Său nu apare deloc. În ceea ce privește textele din Vechiul Testament unde creștinismul susține că sunt profeții despre nașterea lui Iisus (ex: anumite pasaje din Isaia, Ieremia etc) – sunt explicate complet diferit în iudaism.

Evreii tradiționali mai spun că evenimentele și atributele pe care creștinii le asociază cu Iisus - văzut ca „Fiul lui Dumnezeu” (ex: concepția imaculată, întruparea, învierea, înălțarea, însăși noțiunea de Dumnezeu ca „Treime” etc) - sunt complet străine iudaismului, fiind menționate exclusiv în „Noul Testament”, care este o lucrare eminamente creștină, neinclusă în canonul iudaic.

Prin urmare, iudaismul nu îl recunoaște pe Iisus drept Mesia (după cum nu-i recunosc nici pe alți evrei care au „pretins” acest lucru de-a lungul vremii, de exemplu Shimon Bar Kochba sau Sabetai Zvi). De altfel, spre deosebire de credința musulmană, Iisus nu este considerat nici profet deoarece, din punct de vedere iudaic, perioada profeților a încetat odată cu ultimul din cei 12 profeți mici, Maleahi, care, spun evreii, a profețit între anii 420 și 397 î.e.n., cu peste 400 de ani înainte de nașterea lui Iisus. „Iisus însuși s-a născut, a fost format și a propovăduit în credința și tradiția iudaică.”

Apoi noțiunea de „A Doua Venire” este una eminamente creștină. Pentru evrei, instaurarea Erei Mesianice este un moment unic (pe care evreii îl așteaptă în fiecare zi), și nu o „piesă în două acte”.

Potrivit credinței evreiești, una din ideile care stau la baza religiei creștine este aceea că Dumnezeu ar fi dat inițial o lege a evreilor (Legea lui Moise / Vechiul Testament), pe care mai apoi a schimbat-o cu „Noul Testament”, oferit prin intermediul lui Iisus și al discipolilor săi. Această ideologie este complet străină iudaismului, care afirmă cu tărie că Legea Divină nu se schimbă. Pentru evrei, „Vechiul Legământ” a rămas până astăzi „Singurul Legământ”, cel dintre Dumnezeu și poporul lui Avraham.

Scurt istoric – Noul Israel

Primii creștini s-au ridicat din rândurile populației evreiești din Palestina (Țara Israelului), care includea și etnii semite locale asimilate de evrei.

Evreii tradiționali, în prima fază a propagării creștinismului în Palestina, împreună cu autoritățile locale romane, i-au prigonit pe cei care erau judecați drept impostori, eretici și provocatori de dezordine. Pe acest fond, adepții evrei ai creștinismului s-au atașat tot mai mult de caracterul universal al noii religii, devenită în câteva secole credința dominantă a populației greco-romane și în cele din urmă a întregului imperiu roman. Mai târziu, dogma creștină considera creștinătatea drept Noul Israel. Schimbări în această concepție au fost adoptate în Biserica catolică de către Conciliul Vatican II, care a recunoscut filiația creștinismului din „bunul măslin” al poporului evreu și credinței sale.

În concluzie: Până la urmă este dreptul fiecărei persoane de a-și alege, păstra și practica o credință religioasă în conformitate cu propriile convingeri și propria conștiință, acesta fiind un atribut fundamental și inviolabil al identității umane.

Notă. „Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile.” - Friedrich Nietzsche

(noiembrie 2022)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Municipiul Beiuș a rămas unul dintre cele mai mari centre a românismului din Ardeal, chiar dacă, de-a lungul veacurilor a cunoscut, pe rând, stăpânirea maghiară, otomană, austriacă și din nou maghiară. În urmă cu mai bine de 570 de ani, înaintașii beiușenilor au obținut cea mai mare victorie a tuturor timpurilor, declararea Beiușul drept primul oraș liber din ținutul Bihorului. Mai târziu, în perioada Dictatului de la Viena, Beiușul devine orașul de reședință al județului Bihor. Mândri din fire, locuitorii municipiului Beiuș și-au păstrat din cele mai vechi timpuri dorința de a rămâne liberi și proprii lor stăpâni.

Nici războaiele și nici atrocitățile comise de dușmanii poporului român n-au reușit să știrbească din mândria și demnitatea beiușenilor. De-a lungul veacurilor, locuitorii acestei multiseculare urbe, au știut să-și cinstească cum se cuvine eroi, să dea respectul cuvenit conducătorilor care au luptat pentru binele acestei țări și să nu-i uite pe cei care le-au vrut răul. Nu întâmplător, 19 aprilie a fost aleasă drept „Ziua Orașului Beiuș”.

În ultimul deceniu, în fiecare an, de ziua orașului, beiușeni depun coroane de flori la Monumentul martirilor neamului românesc Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, uciși cu bestialitate de trupele secuiești conduse de criminalul Kalman Verböczy. Reamintim că, în această lună martie a  anului 1919, locuitorii depresiunii Beiușului au trecut prin cele mai însângerate zile din întreaga lor istorie. În plină furie a revoluției bolșevice maghiare dirijată de Bela Kun și a bandelor secuiești, la 2 martie 1919 se comite un adevărat măcel la Sighiștel unde au fost omorâți 60 de români și arse 40 de case. În noaptea de 3-4 aprilie 1919, avocații de Beiuș, Dr. Ioan Ciordaș și Dr. Nicolae Bolcaș, membri ai Marelui Stat Național, ales la Alba Iulia, sunt uciși bestial în satul Lunca, fiind spintecați cu baionetele de către hoardele dezorganizate conduse de Verböczy . La 13 aprilie 1919, îndurând moarte de martiri a fost ucis tot în Lunca, Nicolae Bogdan, director la Banca „Șoimul” din Vașcău. La 19 aprilie 1919, înainte cu o zi de Paște, după o crâncenă bătălie purtată pe Dealul Mare, armata română, prin Regimentul 9 Vânători și Batalionul Horea, intră în oraș eliberând Beiușul și apoi înaintează triumfal spre Oradea. Beiușul și întreaga vale a Crișului Negru trec definitiv sub stăpânire românească. O săptămână mai târziu, pe 25 aprilie 1919, pe un afet de tun învelit cu tricolorul Patriei sunt aduse trupurile martirilor Ioan Ciordaș și Nicoale Bolcaș spre odihnă veșnică în Beiuș.

Primele alegeri democratice

Atestat documentar în veacul al XIII-lea, Brazda de Vest a românismului din Ardeal, a avut din cele mai vechi timpuri, propria organizarea administrativă. Independența voievozilor și cnejilor Beiușului sunt confirmate de actele vremii și recunoscute printr-o serie de „diplome” emise de episcopii Oradiei Mari. Un exemplu este chiar episcopul catolic de Oradea, Ioan al VI-lea de Dominis, care în 1442 și 1444, recunoaște vechea organizarea judiciară a multisecularei urbe. Câțiva ani mai târziu, urmașul lui Dominis, episcopul Ioan Vitez de Zlatna, prin diploma din 28 octombrie 1451, declară Beiușul „Oraș Liber”, îl ridică la rangul de „civitas” și-l scoate de sub jurisdicția castelanilor de la Finiș.

„Ca atare, acest oraș de aici înainte are drept, ca în fiecare an de Sfântul Gheorghe să-și aleagă un jude-primar și doisprezece jurați din cei mai distinși și mai de treabă cetățeni”, se arată în actul de eliberare a orașului Beiuș.

În acest centru românesc a avut loc și primele alegeri democratice, stipulate clar prin diploma de la 1451.

„Judele-primar și jurații să fie aleși în fiecare an, totdeauna dintre alți cetățeni, astfel încât în doi ani după olaltă, judele și jurații să nu mai poată deține aceste funcțiuni”. „După alegere, judele primar și jurații fac jurământ de fidelitate către episcopul feudal, pe SF Cruce, Sf. Evanghelie și făgăduiesc că vor respecta drepturile și libertățile cetățenilor și în judecățile lor nu se vor lăsa să fie conduși nici de ură nici de vreo altă considerațiune”, se precizează în primul act democratic al orașului Beiuș.

Prin aceiași diplomă, primarul și jurații acestuia le-au fost stabilit propriul cod de procedură penală dar și de conduită în instanțele de judecată.

„Judele și jurații să nu intre în scaunul de judecată decât în orele de dimineață, iar după amiază niciodată să nu judece pe nimeni, fiindcă atunci sunt plini de vin, în caz contrar această sentință să nu aibă nicio tărie”.

Privilegiile dobândite de locuitorii orașului Beiuș au fost acceptate și confirmate, sute de ani mai târziu chiar de Împăratul Iosif al II în 1762.

Reședința șeicului otoman

Pustiit de turci, în 1595 și 1598, precum și de trupele lui Sigismund Batory, în iulie 1601, Beiușul intră  în teritoriile unite de marele domn valah Mihai Viteazul care după cucerirea Cetății Finișului, în drumul spre Praga și Viena, sosește la Beiuș pe 7 decembrie 1601, unde face un popas de două zile. Un an mai târziu, însuși principele Batory emite o diplomă prin care conducătorii Beiușului și urmașii lor sunt ridicați la rang de nobili și sunt scutiți de taxe și dări. Orașul s-a bucurat de autonomie deplină în alegerea judelui primar și ai celor 12 consilieri jurați până în 1661 când Beiușul devine reședința șeicului otoman.

Situația se menține până la eliberarea de sub pașalâcul turcesc și trecerea sub dominația austro-ungară. Pe parcursul veacurilor de dominație străină Beiușul a fost ales ca reședință din cele patru, apoi cinci plase din comitatul Bihorului.

Eliberat definitive de sub orice ocupație străină, la 19 aprilie 1919, Beiușul își va dovedi importanța sa ca centru românesc al acestei zone, mai cu seamă în anii 1940-1944, perioada în care trupele hortyste ocupaseră Bihorul.

Intrarea armatei române în Oradea, la 20 aprilie 1919, în ziua de Înviere a semnificat momentul revenirii Bihorului și implicit a Beiușului la Patria-Mamă.

Izvorul de argint

În zilele noastre, la robinetele beiușenilor curge apă din lacrimile lunii.

În urmă cu un deceniu, bătrânii satului Finiș îmi povesteau că, pe timpuri, la izvorul de unde urma să fie alimentat orașul Beiuș cu apă potabilă, Feredeu, cum zic ei locului, a fost cândva un fel de baie publică, veneau oamenii bolnavi din tot ținutul și-și tratau beteșugurile.

„Urcau cu mocănița până la izvor, spuneau câte o rugăciune, se spălau cu apa aceasta, apoi când plecau, lăsau câte un bănuț în apa izvorului, drept mulțumire. Veneau oameni aduși pe brațe, că nu puteau umbla și după ce se rugau și se spălau cu apa de la izvor, eu i-am văzut mergând înapoi pe picioarele lor. Apa asta are proprietăți tămăduitoare, asta au știut-o ai noștri încă din vechime,” îmi mărturisea Nicolae Florea, în etate de 87 de ani, din cătunul Cerbu.

„Apa asta vine de pe un filon de argint”, susțineau ciobanii care își aveau stânele în apropierea Izvorului. Argintul nu este un zăcământ oarecare, spuneau oierii, în argint sunt adunate lacrimile lunii, iar izvorul acesta care curge ca o vale are în apa lui stropi din lacrimile lunii.

Pentru a verifica spusele lor, am prelevat o probă din apa izvorului și am dat-o spre analiză Laboratorului de Chimie din cadrul Direcției de Sănătate Publică din Oradea. Analizele efectuate au confirmat afirmațiile ciobanilor. Apa izvorului din Finiș care a ajuns în casele beiușenilor conține 0,01 miligrame de argint la litru. Practic, izvorul are aceleași proprietăți ca și apa sfințită ținută în vase de argint.

Miile de teste făcute de oamenii de știință din întreaga lume au confirmat că apa păstrată în recipiente de argint are calitățile unui antibiotic natural extrem de eficient. Ionii de argint au efect bactericid și pot distruge circa 650 de viruși și germeni, constituind astfel un dezinfectant extrem de eficient. Dintre toate întrebuințările curative ale argintului, cea mai cunoscută este apa de argint, leac despre care se spune că ajută la menținerea sănătății și păstrarea longevității. Pe timpuri, oamenii bogați mâncau numai cu tacâmuri de argint. Preoții împart și astăzi sfânta împărtășanie cu lingurița de argint.

De altfel, existența zăcămintelor de argint în această parte a județului sunt certificate de o serie de documente. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Cetatea Finiș a fost folosită de către episcopii catolici din Oradea ca loc de supraveghere a supușilor din zonă, de pază a drumului spre Oradea, centrul episcopiei, precum și de control asupra extracțiilor miniere de argint. În acele vremuri, Beiușul era cunoscut ca un vechi centru argintifer.

Beiușul putea să devină stațiune balneară

La una din ședințele Colegiului Prefectural Bihor - structură informală din care fac parte șefii serviciilor guvernamentale deconcentrate din județ sub coordonarea prefectului - care s-a desfășurat pe 25 noiembrie 2015 la Beiuș, primarul Adrian Domocoș, de la vremea aceea, a ridicat problema transformării orașului în stațiune balneară.

„Puterile curative ale apelor termale din Beiuș sunt superioare celor din Băile Felix, lucru dovedit de analizele efectuate de Institutul Național de Recuperare Fizică și Balneoclimatologică din București. Prin urmare, apa termală de la Beiuș are proprietăți chimice și fizice foarte bune pentru tratament”, a spus primarul Beiușului ca un prim argument.

„Odată ce Beiușul devine stațiune balneară, va fi automat și o platformă de lansare spre toate obiectivele turistice din Munții Apuseni, Padiș. Arieșeni, Valea Sigiștelului, Valea Finișului, dar și spre peșterile din Roșia și Meziad, ca să dau numai câteva exemple”, a punctat edilul.

Cea mai ieftină gigacalorie din lume

Municipiul Beiuș era în anul 2015, primul oraș din țară încălzit majoritar cu apă geotermală. În timp ce, pentru unii, iarna înseamnă o povară foarte greu de dus, din cauza facturilor uriașe la întreținere, locuitorii orașului Beiuș ieșeau din sezonul rece fără datorii.

„Avem cea mai ieftină gigacalorie din Europa și din lume”, susținea mândru primarul Domocoș, dând exemplul Islandei, țara cu cel mai mare potențial geotermal de pe continent.

Zăcământul de apă geotermală de la Beiuș a fost descoperit în urmă cu două decenii.

Prin 2014, în Beiuș a fost descoperit un alt izvor, de data aceasta cu apă mezotermală, nesulfurată. Izvorul se află la o adâncime de 700 de metri și are o temperatură la suprafață de 32-38 grade Celsius. Are un debit în sistem arteziană de 45 litri pe secundă, ideal pentru bazinele de înot exterioare și interioare.

„Eu mă simt acasă ca-n stațiunea Băile Felix. Avem încălzire și ne spălăm cu apă termală. Suntem orașul cu cel mai mic preț la gigacalorie din Europa. Toate cartierele sunt încălzite cu apă termală, cred că mai avem doar câteva case izolate fără apă geotermală”, îmi mărturisea beiușeanca Florica Cadău, proprietara unui apartament cu trei camere.

(aprilie 2022)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Cu aproximativ 2.000 de ani în urmă, Adevărul a fost supus procesului și judecat de oameni devotați minciunilor. În fapt, Adevărul a trecut prin șase procese judiciare în mai puțin de o zi întreagă, trei dintre care au fost religioase și trei legale. În final, puțini oameni implicați în aceste evenimente puteau răspunde la întrebarea: „Ce este adevărul?”

După ce a fost arestat, Adevărul a fost mai întâi dus la un om numit Ana, un fost mare preot corupt al evreilor. Ana a încălcat numeroase legi evreiești în timpul procesului, inclusiv prin ținerea procesului în casa lui, prin încercarea de a induce auto-acuzații împotriva pârâtului și prin lovirea acestuia, care nu era condamnat pentru nimic în acel moment. După Ana, Adevărul a fost dus la marele preot aflat în funcție, Caiafa, care se întâmpla să fie ginerele lui Ana. Înaintea lui Caiafa și a Sanhedrinului evreiesc, mulți martori falși au ieșit în față să vorbească împotriva Adevărului, și totuși nimic nu a putut fi dovedit și nu s-a găsit nicio dovadă de lucru rău săvârșit.

Caiafa a încălcat nu mai puțin de șapte legi în timp ce încerca să condamne Adevărul:

1. Procesul a fost ținut în secret;
2. A fost desfășurat noaptea;
3. A implicat mituire;
4. Pârâtul nu a avut pe nimeni prezent care să-i ia apărarea;
5. Cerința de doi - trei martori nu a putut fi îndeplinită;
6. Au folosit mărturii auto-incriminatoare împotriva pârâtului;
7. Au pus în aplicare pedeapsa cu moartea împotriva acuzatului în aceeași zi.

Toate aceste acțiuni erau interzise de legea evreiască. Consiliul evreiesc nu avea drept legal să pună în aplicare pedeapsa cu moartea, astfel că au fost obligați să ducă Adevărul în fața guvernatorului roman din acel timp, un om numit Ponțiu Pilat. Pilat a fost desemnat de împăratul Tiberius al cincilea prefect al Iudeii și a deservit în acea funcție din anul 26 până în 36 d.Hr. Procuratorul Pilat avea putere de viață și moarte și putea anula pedepsele capitale hotărâte de Sanhedrin.

Puterea vs. Adevărul

Cei doi bărbați care stăteau față în față, Pontius Pilat și Isus Hristos, erau extrem de diferiți. Unul era un politician cinic, ambițios, bogat și gata să facă orice pentru a avansa în cariera sa. Celălalt era un învățător care disprețuia bogăția și prestigiul și care era pregătit să-și jertfească viața pentru a salva viețile altora. Nu mai este nevoie să spunem că acești doi oameni nu împărtășeau aceleași opinii. În special într-o anumită privință erau în complet dezacord: în privința adevărului.

Redăm din Biblie:

„Pilat a intrat iarăși în odaia de judecată, L-a chemat pe Iisus și I-a zis: «Ești Tu Împăratul iudeilor?» Iisus i-a răspuns: «De la tine însuți zici lucrul acesta sau ți l-au spus alții despre Mine?» Pilat a răspuns: «Eu sunt iudeu? Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea. Ce ai făcut?» «Împărăția Mea nu este din lumea aceasta», a răspuns Iisus. «Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăția Mea nu este de aici.» «Atunci, un Împărat tot ești!» I-a zis Pilat. «Da», a răspuns Iisus. «Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr». Pilat I-a zis: «Ce este adevărul?»”

Întrebarea lui Pilat: „Ce este adevărul?” a răsunat de-a lungul istoriei. Biblia spune că, după ce a pus întrebarea, Pilat a ieșit imediat din sala de audiențe. Foarte probabil că guvernatorul roman a pus întrebarea cu o neîncredere plină de cinism, ca și cum ar fi spus: „Adevărul? Ce mai e și asta? Nu există așa ceva!”

Sofiștii și adevărul

Pontius Pilat nu era nici pe departe prima persoană care punea la îndoială ideea de adevăr. Câțiva filozofi greci din antichitate au făcut din predarea unor astfel de dubii pur și simplu cariera vieții lor. Cu cinci secole înainte de Pilat, Parmenide (considerat părintele metafizicii europene) susținea că nu se poate ajunge la adevărata cunoaștere. Democrit, aclamat drept „cel mai mare filozof al antichității”, a declarat: „Adevărul este îngropat în adâncuri... Nu cunoaștem nimic sigur”. Socrate, probabil cel mai venerat dintre toți aceștia, a spus că tot ceea ce știa cu certitudine era că nu știe nimic.

Filozoful și matematicianul francez René Descartes și-a propus să examineze toate lucrurile de care era sigur. El a eliminat tot, cu excepția unui adevăr pe care îl considera incontestabil: Cogito ergo sum. sau Cuget, deci exist.

Acum suntem din nou ca pe vremea sofiștilor din Grecia Antică. Sofiștii antici, cunoscuți ca maeștrii în argumentare, puteau susține orice informație, fie falsă, fie reală. Erau exact ca și comentatorii de la TV sau de pe rețelele de socializare din zilele noastre: utilizau argumente nevalide, seducătoare, nu dețineau cunoștințele necesare în domeniu și nici nu prezentau garanții în privința moralei, abordau un subiect recurgând la teoria figurilor de stil și foloseau subterfugii verbale ori de câte ori era nevoie.

Doar că, la un moment dat, dându-și seama că sofiștii reprezentau un pericol pentru democrația ateniană, Aristotel scrie două cărți de logică și spune: „Acestea sunt regulile logicii. Orice discurs argumentat sofistic, bazat pe dovezi problematice, nu este corect.”

Așa că, până la apariția unui alt Aristotel, în această perioadă grea prin care trecem, Pontius Pilat al zilelor noastre pare să fie oricine deține o vremelnică putere sau, și mai rău, cel care stăpânește „arta de a vorbi bine”.

Și totuși, ce este adevărul?

Cuvântul grecesc pentru „adevăr” e aletheia, care literalmente înseamnă „a dezvălui” sau „a nu ascunde nimic”. El transmite ideea că adevărul e întotdeauna prezent, întotdeauna deschis și disponibil ca să fie văzut de toți, fără ca ceva să fie ascuns sau umbrit. Cuvântul evreiesc pentru „adevăr” e emeth, care înseamnă „fermitate”, „constanță” și „durată”. O astfel de definiție implică un conținut cu durată veșnică și ceva pe care te poți baza.

Din perspectivă filosofică, sunt trei feluri simple de a defini adevărul:

1. Adevărul e ceea ce corespunde realității sau cu „ceea ce este”. E real. Are de asemenea corespondent în natură.
2. Adevărul e ceea ce se potrivește subiectului. De exemplu, un profesor care stă cu fața la o clasă poate spune: „Acum singura ieșire din această încăpere e în dreapta.” Pentru clasa care probabil stă cu fața la profesor, ușa de ieșire poate fi în stânga lor, însă e absolut adevărat că ușa, pentru profesor, e în dreapta. Sau la fel de adevărat este că o anumită persoană poate avea nevoie de un număr de miligrame dintr-un anumit medicament, însă o altă persoană poate avea nevoie de mai mult sau mai puțin din același medicament pentru a produce efectul dorit.
   Acesta nu e adevăr relativ, ci doar un exemplu pentru felul în care un adevăr trebuie să se potrivească cu subiectul său.
3. Adevărul e să spui pur și simplu cum stau lucrurile, așa cum sunt ele în realitate. Un principiu de temelie al filosofiei e să fii în stare să deosebești adevărul de eroare sau, cum a observat Toma de Aquino: „E sarcina filosofului să facă distincții”.

De ce adevărul este important

De ce este atât de important să înțelegem și să adoptăm conceptul de adevăr în toate domeniile vieții, inclusiv în credință și religie? Pur și simplu pentru că în viață sunt consecințe dacă ești în eroare. Dacă-i dai cuiva cantitatea greșită dintr-un medicament, l-ai putea omorî; dacă un manager de investiții ia decizii monetare greșite, familii ar putea fi sărăcite; dacă te îmbarci într-un avion greșit, ajungi unde nu îți dorești să mergi.

Ravi Zacharias, creștin apologet, exprimă lucrurile astfel: „Realitatea este că adevărul contează – mai ales când ești cel care încasează minciuna”. Și niciunde nu e acest lucru mai important decât în domeniul credinței și al religiei. Veșnicia e îngrozitor de lungă să fii de partea eronată.

Blaise Pascal, matematician, fizician și filozof francez (1623-1662 ), spunea: „Dacă cred că există Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există și El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.”

În concluzie, căutați-vă adevărul personal în interior, nu în exterior, și onorați-vă acel adevăr, nu vă lăsați tulburați/dezechilibrați de adevărurile altora. Și înțelegeți că este în regulă să vă schimbați adevărul personal, pe măsură ce aflați mai multe informații, pe măsură ce aveți mai multe conștientizări, pe măsură de evoluați.

„Am observat că unii oameni caută Adevărul absolut sau se ceartă cu alții, crezând că ei sunt deținătorii Adevărului absolut. De fapt, nu deținem niciunul Adevărul absolut; noi toți descoperim niveluri mai înalte de adevăr, pe măsură ce evoluăm”, explică Lee Harris.

Prin urmare, Adevărul nu-l pătrundem numai cu rațiunea, ci și cu inima.

Povață

O parabolă evreiască spune că într-o zi Minciuna și Adevărul s-au întâlnit.

Minciuna i-a spus Adevărului:

– Bună dimineața!

Și Adevărul a verificat dacă într-adevăr este o zi bună. S-a uitat în sus, nu a văzut nori de ploaie, mai multe păsări au cântat și, văzând că într-adevăr era o zi bună, i-a răspuns Minciunii:

– Bună dimineața!

– E prea cald azi.

Și Adevărul văzu că Minciuna a spus adevărul.

Minciuna apoi l-a invitat pe Adevăr să se scalde în râu. Și-a scos hainele, a sărit în apă și i-a spus:

– Să știi că apa e minunată!

Și de îndată ce Adevărul a sărit în râu, cum era de așteptat, Minciuna a ieșit din apă, s-a îmbrăcat în hainele Adevărului și a plecat. Adevărul, în schimb a refuzat să se îmbrace în hainele Minciunii și, pentru că n-avea de ce să-i fie rușine, a plecat dezbrăcat pe stradă.

Așa se face că, în ochii altor oameni, e mai ușor de acceptat Minciuna îmbrăcată în Adevăr decât Adevărul „gol-goluț”.

Notă. „E mai ușor să înșeli oamenii decât să-i convingi că au fost înșelați.” – Mark Twain

(noiembrie 2021)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

O minune cu puterea lui Dumnezeu sau un proces multidimensional, cuantic?

În calendarul creștin-ortodox, Sfântul Proroc Ilie este celebrat pe 20 iulie ca profet, mare făcător de minuni. În tradiția populară, Sfântul Ilie este prezentat ca mergând pe cer într-un car cu roți de flăcări tras de cai albi, înaripați, tunând și lovind diavolii cu biciul de foc. Se mai spune că este aducător de ploaie și că poate provoca furtuni puternice.

Tradiția apocrifă spune că Sfântul Ilie s-ar fi născut cu 850 de ani înaintea lui Iisus Cristos, dincolo de Iordan, în cetatea Tesve, de la numele căreia se trage și numele său. Provine dintr-o familie de preoți, într-o perioadă în care iudeii se închinau idolilor și zeilor străini, pe vremea împăratului Ahab.

În Vechiul Testament este descrisă viața acestuia, conflictul său cu regele israelit Ahab, care trăia în păcate, și retragerea sa în pustie.

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuții, Sfântul Proroc Ilie nu a trecut la cele veșnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea față în față slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise și de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la față (citat din Matei 17).

Sfârșitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu pe care Ilie L-a slujit cu multă autoritate. Se spune că, simțind el că zilele pe pământ sunt numărate, și-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut această favoare de a se muta din viața aceasta pământească la viața cea cerească, fără a trece prin poarta morții. Ilie Tesviteanul nu a murit, spune Biblia, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc, considerat de Dumnezeu vrednic să vadă slava divină.

„Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălțat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălțat la cer pe o căruță de foc trasă de cai”, susțin scrierile vechi religioase.

Mutați la cer cu trupul

În Vechiul Testament sunt relatate viețile a doi bărbați care nu ar fi murit niciodată. Ei, spune Biblia, s-au învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu și vor avea un rol important în momentul venirii Apocalipsei.

Primul bărbat care nu a cunoscut moartea este Enoh. El a fost luat în mod tainic de pe pământ, de către Dumnezeu, atât cu sufletul, cât și cu trupul: „Enoh, bine plăcut Domnului fiind, s-a mutat cu trupul și este pildă de pocăință neamurilor” (Sirah 44, 16). Enoh este cel de-al șaptelea patriarh biblic, după cum aflăm tot din cartea Facerea. „Enoh a trăit o sută șaizeci și cinci de ani, și atunci i s-a născut Matusalem. Și a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după nașterea lui Matusalem, încă două sute de ani și i s-au născut fii și fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute șaizeci și cinci de ani. Și a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (scrie în Facere 5, 21-24).

„Acești doi proroci au să se pogoare, să vină din Rai, trimiși de Dumnezeu, fiind luați cu tot cu trup la cer. Când vor predica ei cu mare putere și vor înfrunta pe Antihrist trei ani și jumătate, cât va împărăți el, Sfinții Enoh și Ilie vor avea mare putere să străbată tot pământul cu fel de fel de minuni”, spune părintele Ilie Cleopa consemnat în cartea „Părinții Bisericii despre sfârșitul lumii” - antologie.

Nu se poate, spun creștinii protestanți

„De fapt, posibilitatea de a intra în cer începe odată cu moartea și învierea Domnului Isus Cristos. Câteva argumente în această privință sunt următoarele: Domnul Isus a inaugurat această cale nouă nepătrunsă înainte în locul preasfânt, adică în cer după cum se arată la Evrei 6 cu 18-20; 9 cu 8-24; 10 cu 19-20”, se precizează în revista Calea Creștină.

Creștinii protestanții au câteva argumente prin care încearcă să dovedească faptul că nimeni nu a mers în cerul lui Dumnezeu până la Mântuitorul nostru Isus Cristos, „din următoarele motive întemeiate pe Scriptură”, spun aceștia.

UNU. Domnul Isus îi spune lui Nicodim, la sute de ani după evenimentul răpirii lui Ilie, următoarele: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului” - Ioan 3 cu 13.

DOI. În plus, în cer nu pot intra corpurile carnale, așa cum susțin unii că a fost răpit Ilie sau alții, căci Sfânta Scriptură precizează: „Ce spun eu, fraților, este că nu poate carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu; și că putrezirea nu poate moșteni neputrezirea” (1 Corinteni 15 cu 50).

TREI. Biblia arată că toți aceștia din vechiul legământ nu au primit viața veșnică promisă; ci o vor primi în viitor la înviere (Evrei 11 cu 5).

„Biblia precizează că Ilie a fost răpit la cer, însă aceasta nu înseamnă neapărat că el a fost dus în al treilea cer, unde locuiește Dumnezeu, ci a fost mutat dintr-o zonă a pământului în alta prin văzduh ca și Ezechiel, sau ca și Filip (vezi Fapte 8 cu 39).

Observați că relatarea ne spune că fiii profeților i-au cerut voie lui Elisei să-l caute pe Ilie prin munți sau prin văi unde credeau că l-a dus Spiritul lui Dumnezeu. Ei nu au crezut că Ilie a fost răpit la cerul lui Dumnezeu, ei au înțeles că Ilie a fost mutat prin văzduh dintr-o zonă în alta (Împărați 18 cu 12), de aceea l-au și căutat, dar nu l-au găsit neștiind unde l-a dus Spiritul lui Dumnezeu”, sunt de părere protestanții.

„Despre Enoh se spune că: «a fost răpit de pe pământ». Astfel unii trag concluzia că Enoh a fost răpit la cer cu Dumnezeu! Însă am văzut mai sus că acea cale spre cer nu a fost deschisă decât prin Domnul Isus, căci Isus a precizat clar următoarele când a fost pe pământ: «Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului»(Ioan 3 cu 13).

Cât despre Moise, acesta a murit și nu a plecat nicăieri. Iar apariția lui Moise și Ilie cu ocazia schimbării la față a lui Isus (Luca 9 cu 28-36) nu susține o răpire în trup la cer a lui Moise; ci, mai degrabă, Dumnezeu a făcut vizibile sufletele (ce au supraviețuit morții) lui Moise și Ilie, când au apărut lângă Domnul pe muntele schimbării la față”.

Ba, se poate, spun ezoteriștii

„Mă voi înălța, mă voi duce acasă, este timpul”, le-a spus profetul Ilie celor de lângă el. Discipolul său, Elisei i-a cerut maestrului să-i dea măcar jumătate din înțelepciunea sa. Ilie i-a spus: „Fii cu mine și consemnează ceea ce vei vedea când mă voi ridica la Cer. Iar de vei vedea și vei înțelege semnele, atunci să știi că duhul meu este și în tine.” Ilie știa ce se va întâmpla. Iar ceea ce s-a întâmplat a fost un proces multidimensional. Însă Elisei căuta să înțeleagă simbolurile pentru că nu putea consemna decât ceea ce era vizibil pentru el în lumea aceasta, în 3D. Cu toate că se petrecea mai mult decât atât. Și atunci l-a văzut pe Ilie, în mijlocul câmpului, transformând-se în lumină.

Carul mer-ka-ba

Prin urmare, nu a fost un car să îl ridice pe Ilie. Nu a venit Dumnezeu să îl ia pe maestru, ci maestrul s-a transformat în energie și lumină. Lumina s-a intensificat, Elisei de-abia își putea ține ochii deschiși, culorile ce îl învăluiau erau minunate, și nu se auzea nici un sunet, însă atât de intensă era energia încât părea că maestrul său se transforma în foc, lumina îl învăluise cu totul. Apoi Elisei a văzut cum lumina s-a despărțit în trei părți, și au apărut trei cai ce l-au ridicat pe Ilie ca într-un car de foc spre cer. Iar Elisei a înțeles că acesta este un semn, o imagine simbolică a mesajului pe care trebuia să îl transmită mai departe. Numărul cailor nu apare explicit în scrierile biblice, dar erau trei.

Ființa umană are în ea potențialul a tot ce a realizat Ilie, spun ezoteriștii. Elisei a denumit energia carului de foc, în ebraică, „merkab”, merkaba, ceea ce înseamnă „car sau a se deplasa călare”. Iată semnificația cuvântului și sacralitatea călătoriei. Este lumina pe care a văzut-o emanând din corpul lui Ilie, opt metri de jur împrejur, ce părea a străluci ca un soare. Toți oamenii o au, însă, dacă nu a fost activată niciodată, va rămâne nemișcată, nu va avea niciun efect. Dar, dacă a fost deschisă această poartă, lumina se poate manifesta în viața fiecăruia - fie vindecători, șamani, maeștri sau cum cred ei că sunt și pretutindeni pe unde calci, sădești lumină pe Pământ, așa cum se sădesc semințele.

Semnificația celor trei cai

Cei trei cai de lumină sunt cele trei părți multidimensionale ale fiecărei ființe umane, așa cum au fost și pentru Ilie, susțin ezoteriștii.

Primul cal, cel mai mare pe care fiecare om îl poartă cu sine, este o parte din Creator numit și Sinele Superior sau Sinele Înalt. Sinele superior este în interiorul fiecăruia, nu în cer. Are o vibrație mai înaltă și este de esență divină, este esența sufletului, sacralitatea. Mulți oameni nu conștientizează asta. Această parte nu poate face nimic dacă omul nu dorește. Ființa umană trebuie să ceară ca Sinele Înalt să se manifeste. Libera alegere este totul. Trebuie să se dorească deschiderea ușii. Nu se întâmplă în mod automat. Acesta este sistemul liberului arbitru pe care îl onorăm. Acesta este calul cel mai mare, chiar o parte din Creație, cu toții îl au, și nu este o altă entitate, ci este Esența ființei umane. Sunt mulți aceia care se tem să deschidă această ușă pentru că nu știu ce se va întâmpla. Întâlnirea cu Sinele Înalt îi sperie pe mulți. Mulți au simțit pentru câteva clipe conexiunea cu Universul și cea mai copleșitoare iubire pe care au cunoscut-o vreodată și nu știu ce se întâmplă și de unde vine. Acesta este Sinele Înalt. Este legătura cu esența divină, cu energia Creatorului și a vieții. Cu aceasta se întâlnește omul la început pentru ca să învețe să se iubească mai întâi pe sine. Este o întâlnire cu sine, dar la un nivel mai înalt.

Al doilea cal, este mai dificil de explicat, pentru că acum vorbim de un nivel multidimensional și cuantic.

La venirea pe Pământ, la naștere, se întâmplă un fel de desfacere a sufletului în mai multe părți multidimensionale. O parte vine asemeni îngerului păzitor, sau ghizii pe care omul îi percepe ca fiind „lângă” el, în câmpul său energetic, opt metri în jur. Aceasta este distanța de la care sunt percepuți grupul ghizilor și unora li se par a fi entități separate, pentru că privesc unilateral. În dimensiunea aceasta, realitatea spune că există o singură parte, corpul. De aceea, atunci când ființa umană simte pe alții în jurul ei, crede că sunt alte entități. Îi numește îngeri păzitori, dar sunt tot parte din ea. Sunt al doilea cal. Vin odată cu omul, și sunt parte din ceea ce reprezintă energia sufletului său. Ce fac acești ghizi? În primul rând știu cum să ajute, însă nu pot face nimic până când nu sunt activați prin intenție, chemându-i în ajutor. Acest proces este diferit pentru fiecare. Unii au deschis deja ușa, unii au făcut-o gradat, iar alții știau încă de la naștere că vor face asta. Cu toții au umblat cu acești îngeri toată viață.

Al treilea cal. Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este cel mai greu de explicat. Aceste trei părți au fost explicate de aproape toate religiile de pe planetă. Pentru că toți au simțit sacralitatea acestui număr. Profeții și maeștrii care au fost pe Pământ le-au dat denumiri diferite, iar în această cultură se numesc Tatăl, Fiul, și Sfântul Duh.

Ce este Sfântul Duh? Este un spirit al sfințeniei. Nu este Sinele Înalt, nu este îngerul păzitor sau ghizii, ci este o energie ajutătoare, care se manifestă în toate, susțin ezoteriștii.

Notă. „Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sunt sfinții.” - Petre Țuțea

(iulie 2021)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din iulie 2021.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Creștinii ortodocși și greco-catolici sărbătoresc ziua în care Hristos s-a înălțat la cer pe 10 iunie, la 40 de zile după Învierea Domnului, eveniment care marchează încheierea perioadei pascale și anticipează Pogorârea Duhului Sfânt. Înălțarea este evenimentul cel din urmă din viața pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De asemenea, aceasta este considerată și ziua întemeierii Bisericii creștine. Este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas. În această zi creștinii se salută cu „Hristos S-a înălțat!” și „Adevărat S-a înălțat!”.

Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos „este un eveniment și cunoscut și necunoscut, și știut și neștiut, și descoperit și nedescoperit și mai presus de toate este o taină”, spunea părintele Teofil Paraian într-un discurs ținut studenților săi.

„Așa cum taină este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, așa cum taină este Pătimirea Lui, așa cum taină este Învierea Lui, tot așa și Înălțarea este o taină. Pentru că ceea ce știm despre Înălțarea Mântuitorului este mai puțin decât ceea ce nu știm. Ceea ce știm, ca și despre celelalte taine, știm din învățătura Bisericii și din practica Bisericii. Așa cum este sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu care de fapt are două sărbători, și anume Buna Vestire și Nașterea după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în 25 martie și sărbătoarea Nașterii Mântuitorului din 25 decembrie, așa cum este o sărbătoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, așa cum este sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Paști și toate duminicile de peste an, așa este și o sărbătoare a Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile”.

„Începe cu sărbătoarea propriu-zisă, explică preotul Parian, și cu sărbătorire de nelucrare, și urmează apoi zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până în vinerea din săptămâna următoare Înălțării, care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin slujbele Bisericii suntem îndrumați la gânduri în legătură cu Înălțarea Domnului Iisus Hristos și vreme de 9 zile trăim evenimentul acesta în actualitatea lui”.

Înălțarea Domnului era sărbătorită în vechime odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos, după cum reiese din lucrarea „Despre sărbătoarea Paștilor”, scrisă în anul 332 de Eusebiu din Cezareea. Spre sfârșitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, sărbătoarea Înălțării s-a despărțit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile), fiind prăznuită în a 40-a zi după Înviere. Această dată a rămas până în ziua de astăzi neschimbată.

De ce S-a înălțat Domnul Isus la cer?

Hristos S-a înălțat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor și a doi îngeri. Îngerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca aceștia să nu se lase copleșiți de durerea despărțirii.

În Biblie, evenimentul înălțării Domnului Isus la cer este descris în primul capitol al cărții Faptele Apostolilor astfel:

După patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu. Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte acolo făgăduința Tatălui, „pe care”, le-a zis El, „ați auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt”. Deci apostolii, pe când erau strânși laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului”.

După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer, și un nor L-a ascuns din ochii lor. Și, cum stăteau ei cu ochii pironiți spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb și au zis: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer”. Atunci ei s-au întors în Ierusalim din muntele numit al Măslinilor, care este lângă Ierusalim, departe cât un drum în ziua Sabatului. (Fapte 1:3-12)

În Evanghelia după Ioan, Domnul Isus Hristos le-a spus ucenicilor:

Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi. (Ioan 14:1-3)

Tot în Evanghelia după Ioan mai găsim scrise și aceste cuvinte ale Mântuitorului:

Totuși vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata. În ce privește păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce privește neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, și nu Mă veți mai vedea; în ce privește judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi. (Ioan 16:7-14)

La zece zile după înălțarea Domnului Isus Hristos, în ziua Cincizecimii, S-a pogorât Duhul cel Sfânt în lume.

Potrivit învățăturilor creștine, între Învierea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt, grupul ucenicilor a trecut printr-o etapă pregătitoare, în care mintea le-a fost deschisă, prin arătările minunate ale Domnului Iisus Înviat, pentru a înțelege taina Învierii. Treptat, ucenicii au fost vindecați de necunoaștere și necredință și au fost deplin încredințați că Hristos Cel Înviat din morți nu este o nălucă sau o fantasmă, ci este Mântuitorul care mai înainte fusese răstignit și îngropat. În cadrul ultimei întâlniri avute cu ucenicii, Domnul s-a înălțat la cer, reînnoind promisiunea trimiterii Duhului Sfânt peste ei, ca „făgăduința Tatălui”, moment când „se vor îmbrăca cu putere de sus”.

Mutați la cer cu trupul

În Vechiul Testament sunt relatate viețile a doi bărbați care nu ar fi murit niciodată. Ei, spune Biblia, s-au învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu și vor avea un rol important în momentul venirii Apocalipsei.

Primul bărbat care nu a cunoscut moartea este Enoh. El a fost luat în mod tainic de pe pământ, de către Dumnezeu, atât cu sufletul, cât și cu trupul: „Enoh, bine plăcut Domnului fiind, s-a mutat cu trupul și este pildă de pocăință neamurilor” (Sirah 44, 16). Enoh este cel de-al șaptelea patriarh biblic, după cum aflăm tot din cartea Facere. „Și a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Facere 5, 21-24).

Sfântul Ilie este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălțat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el „s-a înălțat la cer pe o căruță de foc trasă de cai”, susțin scrierile vechi religioase.

Tradiția apocrifă spune că Sfântul Ilie s-ar fi născut cu 850 de ani înaintea lui Iisus Hristos, dincolo de Iordan, în cetatea Tesve, de la numele căreia se trage și numele său. Provine dintr-o familie de preoți, într-o perioadă în care iudeii se închinau idolilor și zeilor străini, pe vremea împăratului Ahab. 

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuții, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veșnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea față în față slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise și de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la față (cf. Matei 17).

Sfârșitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu pe Care Ilie L-a slujit cu multă autoritate. Se spune că, simțind el că zilele pe pământ sunt numărate, și-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut această favoare de a se muta din viața aceasta pământească la viața cea cerească, fără a trece prin poarta morții. Ilie Tesviteanul nu a murit, spune Biblia, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc, considerat de Dumnezeu vrednic să vadă slava divină.

 „Acești doi prooroci au să se pogoare, să vină din Rai, trimiși de Dumnezeu, fiind luați cu tot cu trup la cer. Când vor predica ei cu mare putere și vor înfrunta pe Antihrist trei ani și jumătate, cât va împărăți el, Sfinții Enoh și Ilie vor avea mare putere să străbată tot pământul cu fel de fel de minuni”, spune părintele Ilie Cleopa consemnat în cartea „Părinții Bisericii despre sfârșitul lumii” - antologie.

Nu se poate, spun creștinii protestanți

Creștinii protestanți au câteva argumente prin care încearcă să dovedească faptul că nimeni nu a mers în cerul lui Dumnezeu până la Mântuitorul nostru Isus Hristos, „din următoarele motive întemeiate pe Scriptură”, spun aceștia.

1. Domnul Isus îi spune lui Nicodim, la sute de ani după evenimentul răpirii lui Ilie, următoarele: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”. În plus, în cer nu pot intra corpurile carnale, așa cum susțin unii că a fost răpit Ilie sau alții, căci Sfânta Scriptură precizează: „Ce spun eu, fraților, este că nu poate carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu; și că putrezirea nu poate moșteni neputrezirea”.
2. „Biblia precizează că Ilie a fost răpit la cer, însă aceasta nu înseamnă neapărat că el a fost dus în al treilea cer, unde locuiește Dumnezeu, ci a fost mutat dintr-o zonă a pământului în alta prin văzduh ca și Ezechiel, sau ca și Filip”.
3. Despre Enoh se spune că „a fost răpit de pe pământ”. Astfel unii trag concluzia că Enoh a fost răpit la cer cu Dumnezeu! Însă am văzut mai sus că acea cale spre cer nu a fost deschisă decât prin Domnul Isus, căci Isus a precizat clar următoarele când a fost pe pământ: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului” (Ioan 3:13).

Cât despre Moise, acesta a murit și nu a plecat nicăieri. Iar apariția lui Moise și Ilie cu ocazia schimbării la față a lui Isus (Luca 9:28-36) nu susține o răpire în trup la cer a lui Moise; ci, mai degrabă, Dumnezeu a făcut vizibile sufletele (ce au supraviețuit morții) lui Moise și Ilie, când au apărut lângă Domnul pe muntele schimbării la față.

Notă. Cu tine ai întotdeauna doi tovarăși: tot binele pe care l-ai făcut și tot răul.

(mai 2021)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

O descoperire a cercetătorilor din ultimii ani a dovedit faptul că Dumnezeu a lăsat un mesaj înscris în codul nostru genetic (ADN), astfel că fiecare persoană, indiferent de rasă, religie, sex sau statut, are amprenta divină a Creatorului în interiorul ei.

Ce înseamnă că omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Toți Părinții Bisericii creștine, atât cei din Răsărit, cât și cei din Apus, sunt de acord să vadă în actul creației omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu o oarecare orânduire, un acord primordial între ființa omenească și Ființa dumnezeiască. Totuși, punerea în valoare teologică a acestui adevăr revelat va fi deseori diferită în tradițiile răsăriteană și apuseană, deși deloc contradictorie.

Sfântul Grigorie de Nazianz interpretează în felul următor textul Facerii: Dumnezeu a făcut omul din țărână și i-a dăruit viață suflând peste el din suflarea Lui (Geneza 2:7). „Sufletul este o suflare a lui Dumnezeu și, cu toate că este ceresc, se lasă amestecat cu pământul. El este o lumină închisă într-o peșteră, dar care nu este mai puțin lumină dumnezeiască și de nestins”.

„Dacă spui: «Arată-mi-l pe Dumnezeul tău», eu îți voi spune: «Arată-mi omul care este în tine și eu ți-l voi arăta pe Dumnezeul meu»”, spune sfântul Teofil din Antiohia în Cartea către Autolic.

Ce spune știința

Cercetările din ultimii ani au demonstrat că numele lui Dumnezeu este codificat în celulele de bază ale fiecărui om.

Oamenii de știință au reușit să descopere și să demonstreze faptul că genomul uman nu are doar rolul de a da viața, de a reface vitalitatea și sănătatea organismului, ci, de fapt, adevăratul său rol este de a păstra și a transmite informații esențiale pentru viața de pe Pământ într-o manieră codificată, anunță site-ul delightfulknowledge.com.

Acidul dezoxiribonucleic (ADN) reprezintă identitatea noastră, un cod unic, căruia îi datorăm viața și fără de care nimic din ceea ce ne înconjoară nu ar mai exista. Cu o vechime de peste 10 milioane de ani, genomul uman conține 23 de perechi de cromozomi formați din patru elemente - hidrogen, azot, oxigen și carbon - în care cercetătorii au descoperit că stă ascuns secretul antic al creației.

Oamenii de știință au analizat cu atenție codul chimic al genomului uman și au descoperit că structura ADN-ului seamănă foarte mult cu gramatica unei limbi vechi, iar cercetătorii de la Universitatea Harvard au reușit să descifreze mesajul ascuns în fiecare secvență a genomului; ei au observat că structura genomului uman seamănă cu limba aramaică veche și, pentru a reuși să traducă codul ADN-ului, au transformat elementele în litere. Astfel, pe baza valorilor de masă atomică ale acestora, hidrogenul a devenit litera ebraică Yod (Y), azotul litera Hey (H), oxigenul litera Wav (V sau W), iar carbonul Gimel (G). Toate aceste substituții au dezvăluit forma veche a numelui YAHWE, YHWH numele propriu al lui Dumnezeu în Biblia ebraică, revelat lui Moise cu mii de ani în urmă, un nume care apare de peste 7.000 de ori în Biblie și care trăiește în fiecare celulă a corpului nostru.

Avem în ADN trei elemente de esență divină

Cercetătorii au mers mai departe cu studiul lor și au înlocuit toate cele patru litere ale numelui antic YHWH cu elemente chimice moderne, iar rezultatul obținut a fost uluitor. Înlocuirea literei H cu echivalentul său chimic azot a dat naștere compusului HNON (hidrogen, azot, oxigen, azot), un gaz incolor, inodor și invizibil.

Astfel, înlocuirea literelor din numele Creatorului, YHWH, cu elemente chimice din lumea modernă creează o substanță intangibilă, precum însuși Creatorul nostru. Cele mai vechi scrieri îl descriu pe YHWH ca fiind omniprezent, dar de nevăzut pentru ochii noștri; inclusiv primele capitole ale Genezei relatează faptul că Creatorul era prezent într-o formă non-fizică în timpul creației.

Substituind literele antice cu elemente moderne, cercetătorii au descoperit că primele trei litere reprezintă 75% din numele Creatorului nostru cu care ne asemănăm, dar că ultima literă, respectiv ultimul element, carbonul, ne diferențiază de Creatorul nostru Cel invizibil și intangibil. Carbonul este elementul ce dă culoarea, textura, gustul și sunetele corpului nostru, care ne face să fim reali în lumea noastră.

Descoperirea cercetătorilor este o dovadă științifică a faptului că Dumnezeu a lăsat un mesaj înscris în codul nostru genetic, și anume YHWH a scris numele Său în fiecare dintre noi.

Numele lui Dumnezeu este codificat în celulele de bază ale umanității, astfel că fiecare persoană, indiferent de rasă, religie, sex sau statut, are amprenta divină a Creatorului în interiorul ei, 75% din elementele ce definesc codul genetic uman aparținând Acestuia.

Pe de altă parte, supus unor condiții speciale de laborator, fără oxigen și alte substanțe organice, ADN-ul uman se comportă uimitor și capătă tipare uluitoare care nu seamănă cu nimic din ceea există deja. De aici, cercetătorii ruși au tras concluzia că genomul uman, transportat în alt spațiu din univers, va lua alte forme de viață și ar putea dezvolta specii noi, așa cum probabil s-a întâmplat pe Pământ cu sute de mii de ani în urmă. Descoperirea lor confirmă teoria care susține că viața pe Terra a fost adusă din Univers și că genomul uman conține și elemente extraterestre. Uluitor este faptul că vechimea lui depășește 10 milioane de ani, în timp ce planeta noastră s-a născut acum 4,5 milioane de ani.

Ce spun religiile lumii

Hinduism: Upanishadele (scripturile hinduse) insistă în special pe următoarea temă: Ființa se manifestă prin Lumină pură, iar omul cunoaște Ființa printr-o experiență a Luminii supranaturale. Lumina care strălucește dincolo de acest Cer, dincolo de toate, în lumile cele mai înalte, dincolo de care nu există altele mai înalte, este de fapt aceeași lumină care strălucește înlăuntrul omului.

Adevăratul cult interior în religia hindusă este închinat scânteii divine, Atman, pe care fiecare om o poartă în el și pe care Upanishadele o identifică cu însuși Brahman, iar acest cult constă într-o adevărată identificare a omului cu divinitatea aleasă, care nu este altceva decât unul dintre aspectele lui Brahman. (Brahman este zeul suprem hindus care a creat lumea materială din fundamentul divin al universului). Ceea ce hinduismul traduce prin Atman se referă la calitatea de a deveni ceea ce este, adică asemenea lui Brahman.

Viața omului în religia hindusă este văzută ca o eliberare a sufletului din sclavia lumii empirice și, ca atare, datoria fundamentală a omului este să caute să se elibereze, să evadeze din cătușele ei nimicitoare, care îl duc la o eternă înșiruire de reîntrupări.

Scopul esențial al vieții nu este de a realiza o întrupare mai bună, ci de a atinge ținta supremă a eliberării din șirul infinit al reîntrupărilor, care este descoperirea eului adevărat, Brahman, adevărul suprem.

Nașterile și renașterile se succed în ordine ontologică spre stări ființiale mai bune sau mai rele, după cum sunt faptele celui în cauză. Există o singură excepție și aceasta în cazul în care moartea reprezintă întoarcerea în unitate absolută cu Brahman. Aceasta este starea ultimă spre care tinde orice credincios hindus. Carența hinduismului se vede în aceea că eliberarea nu constă într-un proces de devenire după chipul divinității, ci ea este o descoperire a faptului că omul este una cu divinitatea sau supremul suflet – Brahman.

Budism: Spre deosebire de hinduism, din care își trage originea, budismul este mai mult o religie a condiției umane, preocupându-se de problema naturii omului și, mai ales, de destinul individual.

Buddha a învățat că oamenii nu au suflete individuale, pentru că sinele sau eul este o iluzie. Între secolele al 6-lea și al 4-lea î.Hr., Siddhartha Gautama a început să uimească prin înțelepciunea sa spirituală profundă. A fost supranumit „Buddha”, care înseamnă ad-literam „Cel Luminat”, învățăturile acestuia aplicându-se până în ziua de astăzi, fiecare aspect al vietii sale fiind o adevărată sursă de inspirație.

Dacă Upanishadele se preocupă intens de aspectul ontologic al încătușării omului în ciclul infinit al reîncarnării, gânditorii budiști sunt preocupați în special de nenorocirile care se abat asupra omului în actuala lui existență din această lume. Totuși, originea vieții, natura omului și viața pământească iau ființă și pot fi explicate prin starea de neînduplecat a legilor karmei (faptele) și samsara (consecințele).

 Pentru budiști, trupul este considerat un lucru necurat și murdar și locaș al suferințelor, iar ceea ce trece prin șirul reîntrupărilor nu este sufletul, ci karma- faptă, ca forță de transmitere a faptelor mintale și trupești. Mesajul esențial al budismului este îndreptat mai ales spre înlăturarea suferinței. Înlăturarea durerii prin transcederea condiției bazată numai pe experiență și realizarea unei imunități perpetue față de suferință este starea de Nirvana. Conform credințelor budiste, Nirvana este cea mai înaltă stare de existență, o stare pură, dobândită prin mijloace care țin de fiecare individ. Nirvana se apropie întrucâtva de unirea sufletului cu Dumnezeu, întoarcerea acasă a Fiului risipitor.

În islam, ideea principală, fundamentată pe învățătura Coranului, este aceea că Allah a dat omului o poziție privilegiată în comparație cu alte ființe, iar la baza atitudinii islamice față de om sunt supunerea absolută față de Allah și adorarea lui ca singur Dumnezeu: nu există altă divinitate decât Allah. Pentru credincioșii islami, trupul nu are nicio valoare, sufletul, în schimb, este nemuritor, creat de Allah și caută să se întoarcă la creatorul său. Sufletul este imaterial, de natură divină. El este chipul lui Allah în om, lumină a luminii lui Allah. Termenul Dhikir presupune o rememorare a numelui lui Allah, credinciosul având îndatorirea de a-l pomeni fie articulat, fie în tăcere, dar întotdeauna din adâncul inimii.

Adevărata unire cu Allah (unio mystica) este darul fericirii supreme dat de Allah și nicidecum răsplata strădaniilor omului.

Notă. Așa cum tot ce e material tinde să se unească, după legea atracției, la fel și tot ce e spiritual tinde să se unească, după legea iubirii.

(februarie 2021)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Cele Zece Porunci - Decalogul - au apărut odată cu Vechiul Testament.

Biblia spune că ele au fost rostite chiar de către Dumnezeu lui Moise într-un moment dificil pentru poporul său. Totul se întâmpla pe Muntele Sinai, acolo unde Moise încerca să-i facă pe evrei să-L recunoască pe Dumnezeu și să nu se mai închine la idoli.

Conform legendei biblice, pe Muntele Sinai, însuși Dumnezeu i-a înmânat lui Moise Tablele Legii - două plăci de piatră pe care erau scrise Cele Zece Porunci - spre a fi predate poporului. Deoarece Moise este cel care a predat poporului Legile, acestea mai sunt numite și „Legile lui Moise”, ele constituind astăzi Tora, cartea de căpătâi a iudaismului.

Cartea „Exodul” relatează despre eliberarea poporului evreu din robia egiptenilor și despre uimitoarea călătorie a evreilor, în frunte cu prorocul Moise, spre muntele Sinai, unde Dumnezeu l-a chemat pe Moise, dându-i tablele cu Cele Zece Porunci gravate în piatră.

La un moment dat, poporul începuse să-și manifeste nemulțumirea că învățătorul Moise lipsea prea mult din mijlocul său.

Atunci fratele lui Moise, Aaron, a adunat de la oameni bijuteriile din aur și a confecționat din acestea un taur, în fața căruia au început să se închine evreii.

Ajuns la poporul său, Moise îl găsește în cea mai mare decădere posibilă: idolatria. Mâniat, el a nimicit taurul de aur și a trântit tablele de pământ, spărgându-le. Tot atunci, au fost omorâți și mulți dintre acei care se închinau taurului de aur. Când Moise a urcat din nou pe Muntele Sinai, Domnul i-a zis să cioplească alte două table de piatră și să vină la El, și El va mai scrie o dată cuvintele care au fost scrise pe tablele cele dintâi. A cioplit Moise alte două table, iar Domnul le-a scris iarăși, „cu degetul său”. De asemenea, Dumnezeu i-a ordonat să facă și un chivot din lemn, în care s-au păstrat ulterior Tablele.

Ziua în care acestea au fost transmise lui Moise se consideră Ziua Încheierii Sfintei Înțelegeri, iar chivotul este simbolul comuniunii dintre Dumnezeu si oameni.

În afară de noile table, pe care erau scrise Poruncile, conform legendei, în Chivotul Legii (sau al Puterii) se păstrau și rămășițe din tablele vechi, sparte de Moise. Plecând la război, evreii luau cu sine cioburi din acestea în calitate de talisman, dar și pentru ca aceste relicvii păstrate în Chivot să nu ajungă în mâinile dușmanului, în timpul exodului din Egipt, Chivotul cu Tablele Legii se păstra în Cortul Sfânt.

Mai târziu, când împăratul iudeilor, David, a cucerit Ierusalimul și l-a declarat capitală, el a adus aceste relicve în Ierusalim. Fiul lui David, Solomon, termină de construit Templul din Ierusalim și Chivotul cu Tablele Puterii este mutat în templu.

Acest templu a existat trei secole și jumătate, până când, în anul 586 î.Hr., crudul rege al Babilonului, Nabucodonosor al II-lea, recucerește Ierusalimul, jefuind templul și distrugându-l până la temelie, iar majoritatea populației acestui oraș o trimite în robie. După aceste evenimente, Chivotul cu Poruncile a fost de negăsit.

Nu se cunosc exact nici forma, nici dimensiunile tablelor și nici cum arătau Cele Zece Porunci inscripționate pe pietre. Conform legendelor iudaice, tablele aveau forme de cuburi, lungimea laturii fiecăruia măsurând un cot. Fiecare dintre cuburi avea câte o gaură în formă de cilindru, iar inscripțiile erau făcute pe toate suprafețele — interne și externe — în limba ebraică veche și în asiriană. Aproximativ astfel sunt imaginate Tablele Legii în sinagogi și în cărțile ebraice.

În tradiția creștină, tablele sunt redate în formă de plăci alungite din piatră sau în formă de două pagini de carte deschisă, ale căror colțuri de sus sunt rotunjite. De asemenea, nu există niciun fel de mărturie în ce ordine erau scrise Poruncile pe aceste table. Nu se poate afirma cu siguranță că cinci porunci erau pe o tablă și alte cinci pe alta.

Există și o versiune conform căreia toate Cele Zece Porunci erau scrise pe fiecare dintre cele două table, la fel cum scriem noi astăzi contractele în două exemplare. Dacă de atunci au trecut mai mult de 2500 de ani și nu s-au putut afla aceste date despre Chivotul cu Tablele Legii, nu se știe dacă de acum încolo am putea să aflăm — doar dacă, printr-o minune, acesta nu a fost totuși distrus de armata lui Nabucodonosor și, într-o bună zi, va fi găsit în locul în care a zăcut atâta amar de vreme.

Care sunt Cele Zece Porunci

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.
4. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.
5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu fii desfrânat.
8. Să nu furi.
9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
10. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.

În Biblie, poruncile nu sunt numerotate. Prin urmare, nu există un consens privind modul în care trebuie împărțite.

Cele Zece Porunci au făcut parte din Legea mozaică. Ea cuprindea peste 600 de porunci și reprezenta termenii unei înțelegeri, sau ai unui legământ, pe care Dumnezeu a încheiat-o cu Israelul antic. Dumnezeu le-a promis israeliților că urmau să aibă parte de binecuvântări dacă respectau Legea mozaică.

Sunt creștinii obligați să respecte Cele Zece Porunci?

Nu, spun liderii religioși. Dumnezeu a dat Legea, inclusiv Cele Zece Porunci, doar națiunii antice Israel. Creștinii nu sunt obligați să respecte Legea mozaică; chiar și creștinii evrei „au fost eliberați de sub Lege”. Legea mozaică a fost înlocuită de „legea lui Hristos”, ce cuprinde tot ce le-a poruncit Isus continuatorilor lui să facă.

Mai sunt Cele Zece Porunci practice?

Da. Întrucât Cele Zece Porunci ne dezvăluie modul de gândire al lui Dumnezeu, putem trage foloase din studierea lor, spun creștinii. Ele au la bază principii demne de încredere, care nu-și vor pierde niciodată valoarea practică. De fapt, multe dintre aceste principii reprezintă fundamentul învățăturilor din Noul Testament.

Practic, Cele Zece Porunci reprezintă o normă universală de reglementare a relațiilor dintre oameni, fiind ghidul religios-moral de care omenirea are nevoie în toate timpurile.

Interpretarea poruncilor

Deși poruncile sunt considerate de origine divină, cu valoare absolută și veșnică, fiind temelia întregii învățături morale a creștinătății, există mici diferențe de interpretare între creștini, ortodocși, catolici, luterani sau iehoviști.

Prima și cea mai cunoscută poruncă este „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău: să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”. În învățătura catolică sau luterană, această poruncă apare în varianta completată cu „să nu-ți faci chip cioplit ca să te închini lui”.

În religia ortodoxă, a doua poruncă aduce termenii legați de chipul cioplit. „Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujești”.

A doua poruncă pentru catolici este „Să nu spui numele Domnului Dumnezeu în zadar”. Ortodocșii folosesc ideea de mai sus în a treia poruncă - „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui”.

Pentru Martorii lui Iohova, prima și a două poruncă spun: 1. Să i te închini numai lui Iehova Dumnezeu; 2. Să nu practici idolatria.

În privința numerotării, porunca a V-a este total diferită la ortodocși și catolici sau luterani. În timp ce ultimii merg pe „Să nu ucizi”, ortodocșii folosesc aici porunca: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da ție”. La iehoviștii se spune: „Să-ți onorezi părinții”.

La fel, porunca a IX-a, la ortodocși: „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”, iar la catolici: „Să nu poftești femeia aproapelui tău”. Această poruncă se regăsește pe poziția a VII-a la ortodocși - „Să nu fii desfrânat” și la iehoviști: „Să nu comiți adulter”.

Cine a fost Moise?

Prețuit enorm atât de către evrei, cât și de către creștini, Moise este unul dintre cele mai importante personaje din Vechiul Testament.

Potrivit Bibliei, Moise a acționat la ordinele lui Dumnezeu - el, Moise, lucrând pentru Domnul, este cel care i-a scos pe evrei din robia Egiptului, a dezlănțuit cele zece pedepse asupra țării Faraonului și a călăuzit poporul ales prin deșert vreme de patruzeci de ani.

Istoria lui Moise, așa cum ne-o povestește Biblia, este cu totul specială. Ar fi trebuit să moară la scurt timp de la naștere, căci Faraonul Egiptului dăduse ordin ca toți bebelușii evrei de sex masculin să fie înecați de la naștere, în Nil. Yocheved, mama lui Moise, a reușit totuși să îl ascundă timp de trei luni, apoi l-a pus într-un coș de nuiele și i-a dat drumul printre trestiile de pe Nil întru împlinirea destinului.

Iar Moise a fost găsit de nimeni alta decât de fiica Faraonului, care l-a salvat și l-a crescut în palatul regal nu ca pe un sclav, ci ca pe un om liber.

Moise nu este un simplu profet, cum mai sunt în Biblie, nu, el este cel ales să transforme un popor de sclavi într-o națiune civilizată. În afara celor Zece Porunci, Moise a a adus și multe regulamente legate de diferite ritualuri. Evreii sunt învățați cum să îl iubească pe Dumnezeu, cum să își iubească aproapele, cum să îi iubească pe străini (așa cum se iubesc pe ei înșiși!). Vedem, deci, cum mesajul pe care Dumnezeu l-a transmis lumii prin Moise a fost reluat și dezvoltat de Iisus Hristos.

Notă. „Nu există un text mai îndrăzneț decât Vechiul Testament. Zece porunci pentru orice context.” - Hasier Agirre

(noiembrie 2020)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Pentru un individ, 35 de ani înseamnă o treime din viață. Pentru majoritatea românilor, acești ani au însemnat speranțe zadarnice, drepturi încălcate, umilințe și politici murdare. Au însemnat ani în care cetățeanul român a privit neputincios cum o gașcă de indivizi cu tupeu au dat, pe bani de nimic, tot ce a avut țara asta mai de preț.

Peste șase milioane de români au plecat peste hotare sperând să-și găsească un viitor mai bun. Au fost ani în care doctoranzi, cu multe clase deasupra elitei politice, au bătut din poartă-n poartă, cerșind un loc de muncă-n Occident.

Țăranul român, privind cu tristețe la ogorul nelucrat, a ajuns în situația să-și dea toată agoniseala pe mâncare făcută de alții, adusă din import în pachete congelate, învelite-n celofan.

Și toate astea, pe sângele vărsat de niște tineri care, în urmă cu 35 de ani, au sperat cu tărie că a venit vremea să o ducem și noi mai bine.

Dar cum s-a ajuns aici, cum a început capitalismul în România?

Eram în București, la una dintre cele mai bune facultăți din țară. Pe 21 decembrie 1989, decanul chemase toți studenții, de dimineață, într-un amfiteatru în care mergea un televizor, la care nu se uita nimeni. Deodată, atenția ne-a fost atrasă de fluierături și strigătele „tovarășului Ceaușescu” care încerca disperat să potolească poporul cu… promisiuni. Presimțeam că trebuie să se întâmple ceva, pentru că urmăream, seară de seară, Europa Liberă și chiar am plâns, împreună cu câțiva colegi, când s-a transmis la radio împușcături la Timișoara.

„Alo, alo!” , „Stați liniștiți la locurile voastre!”, atât am mai apucat să aud din transmisiunea directă de la televizor. În secunda următoare, împreună cu un coleg din Târgul Mureș, Ioan Matei, am ieșit amândoi glonț pe poarta facultății, cu gândul de-a ajunge pe platoul din fața Comitetului Central, acolo unde „trebuia să se întâmple ceva”. La intrarea în stația de metrou, colegul, prea emoționat de eveniment, s-a așezat pe trepte și a început să plângă. N-am avut răbdare să stau să-l conving, așa că am plecat singură. Lume puțină în mijlocul de transport și surprinzător, la stația Izvor, n-a coborât nimeni. Bulevardul Kogălniceanu era pustiu. Nicio mașină și nici picior de trecător. Pe moment, am crezut că totu-i doar o închipuire de-a mea. Însă, aveam în mine o așa de mare dorință de a pune piciorul pe locul unde se produsese evenimentul încât nu mă mai puteam gândi la nicio posibilă consecință.

O pancartă ruptă, aruncată lângă o vitrină, mi-a dat siguranța că se întâmplase totuși ceva și-am înaintat, grăbind pasul. În fața mea, vreo 15-20 de tineri, tunși scurt, toți îmbrăcați în același tip de haine din piele, ținute atipice pentru vremurile acelea, scandau ceva, ce n-am apucat să înțeleg prea bine, exact în intersecția Bulevardului Kogălniceanu cu Calea Victoriei. Brusc, un milițian trecut de prima tinerețe a apărut în calea mea ca o arătare. M-a luat de mână și, încercând să mă convingă să nu mă alătur grupului gălăgios, mi-a vorbit atât de părintește încât m-am simțit obligată să fiu politicoasă. La scurt timp, vreo cinci-zece bărbați și femei s-au oprit în spatele meu și lumea continua să se adune. Pe când un alt milițian încerca să-i convingă pe oameni să rămână pe loc, din două microbuze, apărute ca din senin, zeci de soldați în uniforme albastre, înarmați cu puști și scuturi, au făcut în fugă un zid de-a latul bulevardului și luând poziție de tragere, au îndreptat armele spre noi.

Grupul de tineri din spatele lor scandau mai departe, de data aceasta, mult mai răspicat „Jos, Ceaușescu!”, pe fundalul unui vuiet teribil, produs de nu știu ce mașinărie. Acele sunete provocate prin emiterea la mare intensitate a unor unde de joasă frecvență, a creat o senzație fizică de spaimă atât de puternică încât aproape că nu te mai puteai ține pe picioare. Toată lumea din jurul meu privea înmărmurită. Deodată, o mână care mă trase puternic de umăr îmi produse o așa de mare spaimă că eram gata, gata să leșin. „Hai de aici... mă, tu nu vezi ce se întâmplă? Hai d-aici că-i de rău”, țipa la mine colegul pe care tocmai îl lăsasem plângând pe treptele metroului. Nici să mă fi tăiat în bucăți nu mă puteam mișca. Picioarele-mi erau ca niște butuci din lemn, iar sufletul, împietrit de spaimă, revoltă și curiozitate, toate amestecate.

Secvența a doua

Câteva ore mai târziu se formase un fel de baricadă în fața Hotelului Intercontinental din scaune și mese de la restaurantul Pescarul și de pe terasa de la localul Dunărea, coșuri de gunoi, un cărucior de aprozar, patru-cinci containere de tablă și o mașină de mare tonaj încărcată cu saltele. De o parte a baricadei se afla un cordon de scutieri, de cealaltă, pe caldarâm și pe treptele hotelului era lume, nu prea multă, circa 300-400 de persoane.

Eram câțiva sus, pe treptele acelea din jurul Teatrului și priveam la ce se întâmplă în Piață. Erau și alți privitori lângă mine, dar la distanțe oarecare.

Cred că era în jurul orei cincisprezece. Chiar în fața mea, pe trotuar, se mișca un individ solid, cu o ceafă de luptător, îmbrăcat cu o scurtă, avea o banderolă tricoloră pe braț și una legată la cap. Striga la oameni să treacă în stradă, să nu mai privească: «Nu vă fie frică, s-a terminat cu Ceaușescu...» , zicea și-i aborda pe toți cei care ieșeau din gura metroului. La un moment dat s-a oprit, ca și cum ar fi simțit privirea mea din spatele lui... a întors lent, foarte lent capul, uitându-se fix în ochii mei. Am înlemnit de frică. Individul avea o privire de ucigaș, oricum de om al armelor. Era clar că primise misiunea de a instiga mulțimea. M-a studiat preț de două secunde, apoi s-a întors și și-a continuat acțiunea.

Peste ceva timp, dinspre bulevardul Nicolae Bălcescu au apărut vreo două TAB-uri ale armatei care au intrat cu viteză încercând să spargă baricada. Lumea s-a ferit din calea lor. De la capătul spațiului verde al Teatrului Național, pe partea cu Inter-ul, câțiva tineri au smuls o dală de la marginea trotuarului și unul dintre ei a aruncat cu ea în parbrizul unui camion militar. Obiectul pare să-l fi lovit grav pe șofer, TAB-ul în viteză a luat-o haotic printre mulțime și s-a oprit cu greu pe treptele de la Inter, strivind sub roți patru civili și trei scutieri.

Mulțimea a intrat în panică. Pe fondul acela, de sus, cel mai probabil din clădirea fostului „Credit minier”, au fost trase primele focuri de armă, ucigând cinci sau șase persoane din mulțime. Toate forțele angajate, precum și revoluționari recunoscuți și responsabili afirmă că aceste focuri au fost trase cu arme speciale și care nu aveau niciun sens, decât să provoace întărâtarea mulțimii.

Dacă se trăgea foc automat de armată sau miliție acolo în mulțime, era măcel. Dar n-a fost. Până la ora douăzeci și patru nu s-a tras decât izolat, s-a tras foc cu foc, țintit.

Secvența trei

A doua zi, pe 22 decembrie, după fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalase haosul în București, precedat de o stare de euforie generală. Grupurile de muncitori din fabricile capitalei, aflați deja în Piața Universității se îndreptau, o parte, spre sediul Televiziunii Române și o alta, spre clădirea Radioului. La orele amiezii, actorul Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu, în mijlocul mai multor revoluționari, anunțau exaltați fuga dictatorului.

Câteva minute mai târziu, la balconul clădirii Radioului public a ieșit un angajat, și-a scos un bocanc din picior și, sugerând meseria de bază a lui Ceaușescu de pantofar, în aplauzele mulțimii, a lovit cu el nervos de perete.

La vestea fugii cuplului dictatorial, informație lansată concomitent pe cele două canale media publice, în majoritatea localităților din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie s-au distribuit arme de foc la mulți civili, în special celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte (formate din civili și luptători din gărzile patriotice). Cei mai mulți nu văzuseră în viața lor cum arată o armă, nici măcar la televizor, dar apoi să știe să o manevreze. Așa se face că, la orice mișcare suspectă de pe străzile Bucureștiului (de exemplu, deschiderea unei ferestre sau mișcarea unei perdele) se trăgea haotic cu muniție de război, argumentându-se că „teroriștii roiesc” și atacă de peste tot, informații susținute și difuzate în special prin intermediul Televiziunii de stat. Astfel de acțiuni au avut drept consecință pierderea de vieți omenești și mutilarea gravă a zeci de persoane.

Pe acest fond, mulțimile descătușate invadează Comitetul Central, iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate ale celor mai mulți au fost portretele dictatorului și lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.

Tot atunci, „băieții deștepți” ai capitalei s-au dus direct la țintă, în subsolurile clădirii și și-au umplut sacoșele cu mărci și dolari din seifurile Comitetului Central al PCR. Mărturia aceasta o am de la renumitul revoluționar Dan Iosif (între timp trecut la cele veșnice) care și el, împreună cu câțiva „bișnițari”, cum erau cunoscuți în vremea respectivă, hârsiți în lupta cu autoritățile, au ajuns să pună mâna doar pe niște mărunțiș din valuta comuniștilor, rămas de la alții, mai rapizi ca ei. Însă, comoara cea mai de preț pe care o căutau cu toții – mapa din piele cu conturile României din străinătate – le-o suflaseră, cu mult înainte, niște securiști isteți.

Regia

Evenimentele din decembrie 1989 au fost din timp planificate, regizate și controlate pe tot parcursul desfășurării lor de indivizi abili, dotați cu cele mai sofisticate aparate de manipulare, experți în arta subjugării mulțimilor în scopul obținerii unor rezultate înzecite.

Mitingul lui Ceaușescu nu s-a transformat spontan într-o manifestare potrivnică, așa după cum s-a lăsat să se înțeleagă, iar mult vehiculata revoltă spontană putea fi stopată, chiar de la început. Dar nu s-a vrut.

Argumentele mele se bazează pe primele evenimente, din șirul lung al întâmplărilor, petrecute în cele trei zile pe străzile Bucureștiului. În prima fază, după „cuvântarea” lui Ceaușescu, mulțimea adusă cu forța la miting dispăruse într-o jumătate de oră, de parcă a intrat în pământ. Nici urmă de cei care au avut „curajul” să-l fluiere în față pe dictator. Ce s-a întâmplat în acea jumătate de oră, până am ajuns eu acolo, a rămas și acum o enigmă pentru mine.

Această lipsă de interes a „inițiatorilor revoluției” pentru aglomerare umană de propagandiști comuniști, gata formată, o pun acum pe seama unui scenariu amănunțit pregătit.

„Regizorii”, dorindu-și, de fapt, un alt tip de mulțime, pe care s-o pregătească de la început, după toate tiparele psihologice, pentru a o putea determina, mai apoi, prin sugestii și imitații rapide, să comită un anumit tip de acte.

S-a vrut implantarea în sufletul mulțimii a unei credințe noi, a unor concepte durabile care să devină invincibile în fața vechii mentalități comuniste și pentru asta aveau nevoie de o gloată „curată”, pe care s-o inițieze și s-o supună.

Așa se face că în primele 2 ore, până s-a adunat mai multă lume, „flacăra revoluției” a fost întreținută de micul grup de tineri, tunși scurt și în geci din piele, postați într-o zonă de maximă circulație și care, era limpede, că știau exact ce fac. Ori, dacă n-ar fi fost așa, nimic nu-i putea împiedica pe apărătorii regimului comunist să-i ridice rapid și să-i ducă undeva, înainte de a ajunge, la locul respectiv și alți fraieri, printre care mă număram și eu.

Așadar, strigând clar, răspicat și fără teamă de nimeni, „Jos, Ceaușescu!”, menirea „grupului inițiator” era, de fapt, de a da mulțimii primul impuls eroic, capabil să șteargă din mentalul individual instinctul natural de conservare. Se spune că mulțimea este lesne călău, dar, la fel, poate fi și martir. Ori, odată formulată prima sugestie, impusă automat prin contaminarea tuturor creierelor prezente, a fost introdus în scenă momentul iritării și orientării sentimentelor grupării umane către direcția prestabilită. Așa se explică ordinul executat de primii scutieri, care și-au fixat armele către curioșii de pe bulevard și nu spre micuțul grup de demonstranți anti-Ceaușescu. S-a dorit, astfel, ca gestul soldaților să pară nedrept și exagerat ca să ațâțe sentimentul de antipatie și dezaprobare față de dictator, știut fiind faptul că, în mulțime, exagerarea unui sentiment, rapid răspândit prin sugestie și contaminare, îi sporește considerabil intensitatea și se bucură de o largă aprobare. Toate acestea fiind dublate de efectele sonore care au produs o senzație fizică de spaimă. Așa s-a reușit crearea unei mase omogene, sensibilă la stimuli exteriori, ușor manipulabilă de experții în psihologia mulțimilor, din umbră.

Regizorii

Panica, zvonurile și iritarea au fost, de altfel, punctele forte ale întregii „revoluții”. Panica a fost creată cu sânge rece și profesionalism de regizori abili care aveau la îndemână toate mijloacele, de la cele mai simple până la instrumentele cele mai sofisticate. În plan psihologic, s-a mers pe sugestii rapide prin exacerbarea unor pericole iminente și crearea unor legende, cum e cea cu teroriștii, care să circule ușor prin mulțime.

Așa au apărut împușcăturile trase cu arme la foc automat, simulate din cele mai neașteptate locuri, „teroriștii” care băgau groază în mințile manifestanților și legendele, zvonurile legate de miile de morți de la Timișoara, iminentele atacuri din partea Rusiei, a Ungariei sau chiar reîntoarcerea dictatorului.

Pentru obținerea unui efect maxim, s-a acționat asupra mulțimii pe timpul nopții și chiar din prima, spre exemplu, o rafală de gloanțe, ce răsărise brusc din părculețul din Piața Revoluției, la nici cinci metri în fața mea, a băgat spaimă în toată suflarea de pe platou. Cineva a strigat „teroriștii”, „vine dictatorul” și toată lumea a luat-o la fugă. N-a fost nimeni împușcat, doar că, mulțimea panicată s-a călcat în picioare, rănindu-se ca o turmă de oi nătânge. „Jos, Ceaușescu!”, „Jos, dictatorul!”, scanda „turma”, revenind cu forță din ce în ce mai slăbită după câteva „repetiții” de acest fel.

Și asta s-a întâmplat doar până la ieșirea „dizidenților” de prin ascunzători și repatrierii altora din străinătate. După aceea, tactica și regia s-au schimbat. Mulțimea, deja pregătită, avea nevoie de acum, de modele care să o mobilizeze și să-i bage lent în minte alte idei și concepte, mai avansate. Dacă până atunci, norodul avea treabă cu Ceaușescu și cu familia lui, din acel moment, a fost introdusă teoria diferențierii regimurilor sociale. În scenă au apărut „conducătorii”, personaje cu notorietate printre manifestanți, care se agitau nervoși, surescitați, aproape alienați, în public sau la televizor. Acești „lideri” pe care turma inconștientă trebuia să-i urmeze și să-i imite au recurs la un procedeu extrem de eficace în manipularea publică: sloganul simplu, direct și lipsit de dovezi justificative și repetarea acestuia pentru fixarea lui în minte, ca un adevăr gata demonstrat.

„Zeii, eroii și dogmele se impun, nu se discută”, spunea un mare psiholog, acum mai bine de o sută de ani. „Jos, comunismul” era noul slogan strigat de „actorii revoluționari” de pe tab-urile armatei, în timp ce le indicau civililor înarmați și soldaților, abia aduși de pe câmpurile agricole, să tragă cu tunul după „teroriști”. În Palat, Bibliotecă, Muzeu sau la mama dracului.

Un an mai târziu

Piața Universității. Seara. Doi bărbați vorbeau mulțimii de pe aceeași scenă - gardul din fața Teatrului Național. „Dați telefoane la familii, prieteni, cunoștințe, să vină aici.” „Să mergem la întreprinderi să luăm muncitorii.” „Acum”. „Acum să mergem”. Coborând, agitat de pe „scenă”, Ioan Chiforu mi-a prezentat o legitimație din partea PNȚCD, susținând că are împuternicire de la vicepreședintele Ioan Diaconescu, de a anunța mulțimea că partidul țărănesc se solidarizează cu demonstranții din Piață și că acest partid „e gata să preia puterea”. N-apucasem să mă dumiresc prea bine de cele spuse, că o mână puternică se prinse de umărul interlocutorului meu. „Unde aia a mă-tii vrei să mergi, mă? Dacă nu dispari în două secunde, pun băieții să te linșeze,” îi șuieră, printre dinți, un bărbat tuciuriu cu alură atletică. Cât ai clipi, Chiforu s-a și făcut nevăzut. „Acest om e doar un provocator, nu-i cunoscut de nimeni în Piață. Noi suntem aici din februarie, revendicările noastre sunt cuprinse în cele 19 puncte din Platforma Demonstranților de la Universitate,” mă lămuri Lucian Stanciu, sociolog la Academia Română.

Pe altarul Pieței Universității continuau injuriile la adresa Guvernului și a lui Iliescu. Mai la o parte, în fața statuii lui Mihai Viteazu, șase băieți scuturau de cântarul public, să le pice banii.

La marginea pieței Hamzei, o bătrânică plângea. Trei tineri în blugi se învârteau în jurul ei. Femeia acuza pe unul că-i șterpelise din sacoșă portmoneul cu trei mii de lei. Nici picior de polițai prin preajmă. Nimeni nu se băga. „Mă duc, maică, la biserică și mă rog să te bată Dumnezeu”, zise femeia.

La colțul pieței cu strada Mihai Eminescu, câțiva puști fugeau după o mașină cerând șoferului să le dea niște bani ... și încă nu începuse bine capitalismul românesc.

 Ce s-a întâmplat în cei 35 de ani de capitalism

În Republica Socialistă România totul aparținea statului, industrie, agricultură, turism, păduri, lacuri, până și proprietatea personală era limitată. Regimul comunist permitea românilor, persoane fizice, să aibă o locuință, primită de la stat, bunuri de folosință casnică, produse în fabricile aceluiași stat, și eventual un autoturism, bineînțeles doar de producție națională, cumpărat tot de la stat, pe lungi liste de așteptare.

La începutul anilor nouăzeci, cea mai importantă preocupare a românilor era cum să privatizeze țara, adică să o desfacă în bucățele mici și fiecare să își ia acasă partea care i se cuvenea.

Cei mai pragmatici au rezolvat problema în felul lor, unii s-au pus și au demolat CAP-urile patriei încărcând cărămizile și ce au mai găsit pe acolo în căruțe, au luat până și dalele de la digurile de irigații și, ducându-le acasă, le-au pus prin curți, să nu se murdărească pe picioare.

Alții furau tot ce găseau în întreprinderile în care lucrau, de la roțile roabelor, rulmenți, freze, burghie până la strunguri și le vindeau fie în talciocurile locale, fie în cele din Turcia, Bulgaria, Iugoslavia sau Ungaria.

Prin Legea 58/1991, Guvernul României decide ca sutele de fabrici și uzine de stat să fie privatizate prin MEBO (Management Employee Buy-Out), metodă de privatizare care presupune trecerea mijloacelor de producție ale unității economice din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaților sau salariaților.

S-au emis milioane de cupoane, fiecare cetățean adult a primit un astfel de cupon. În fapt, erau doar niște hârtii fără nicio valoare.

Îmi povestea cineva că a achiziționat 30 de astfel de cupoane pe care le-a dat pe o ladă de bere. Atunci au apărut primii profitori.

Din 1996, prin repartizarea acțiunilor către SIF-uri, privatizarea din România a intrat în altă fază, cea a marilor tunuri financiare.

Marile combinate siderurgice de la noi, dar și de exemplu, RAFO - cea mai mare rafinărie românească - au fost devalizate de personaje controversate, grupări de criminalitate transfrontalieră și combinații financiare dubioase.

Privatizările din industria siderurgică sau chimică au mers în tandem cu privatizarea șantierelor navale.

În 1989 eram pe locul trei în lume cu pescadoarele și pe locul nouă cu vapoarele comerciale. După, flota a dispărut.

În dosarul Flota, apare numele fostului președinte Traian Băsescu, alături de alte 69 de persoane. Procurorii DNA care au cercetat cum au dispărut navele românești au spus că… prejudiciul din dosar este inexistent.

Pe măsură ce industria grea din România dispărea, pusă pe butuci, în țara noastră au intrat rând pe rând, multinaționalele. România dă primul semn că deschide poarta multinaționalelor, odată cu privatizarea companiei Petrom.

Sunt anii în care se închid masiv exploatările miniere. Minerii acceptă să plece acasă cu salarii compensatorii, își cheltuiesc repede banii, apoi se văd nevoiți să lucreze la fabricile de lohn - linii de producție din industria textilă deținute de marii designeri din Occident.

Urmează anii în care se înmulțesc hipermarketurile. Mii de gulere albe și vânzători iau locul salopetelor.

Terenurile fostelor fabrici din perioada comunistă au fost cumpărate de retaileri ori de dezvoltatori imobiliari străini. În locul lor au apărut turnuri din sticlă, mall-uri ori ansambluri rezidențiale.

Cele mai multe hectare provenite din fostele fabrici - Tractorul, Electroputere, Tricodava și GrantMetal sunt, acum, în posesia francezilor de la Auchan.

Pe locul doi se situează grupul austriac Immofinanz care deține Ventilatorul, Rocar, Electronica, IUS Brașov, Eurolat Baia-Mare, Marotex Baia-Mare și Amylon Sibiu. Singurul român care s-a strecurat printre afaceriștii străini este Ion Rădulea, care avea în proprietate terenul fostei fabrici Semănătoarea, unde a lucrat, dar și Pumac și Romcolor.

Pe locul al patrulea se află olandezii de la AFI Europe, care au în portofoliu fostele fabrici UMEB, Laromet, Inox, Flacăra Ploiești și IMAR Arad.

Pe poziția a cincea se află Fondul sud-african de investiții NEPI, care deține terenurile ce au aparținut fostelor fabrici Vulcan, FEA, Electroaparataj și Dermatina Timișoara.

Între timp, românul a învățat și el să cumpere cu portbagajul, pe model european, iar boomul de vânzări are loc în preajma sărbătorilor.

În rezumat, privatizarea din Romania a fost un jaf făcut cu bună știință. În cifre, dezastrul se vede cel mai bine. Până azi, guvernanții care s-au perindat la conducerea țării au privatizat 2725 de societăți subevaluate și vândute cu sume derizorii, pentru care au încasat exact cât a cerul rusul Roman Abramovici pe clubul său de fotbal, Chelsea, când l-a scos la vânzare. Adică trei miliarde de euro.

Social

Înainte de 1989, existau bani în portofelele românilor, dar prin magazine bătea vântul. Imediat după schimbarea regimului, cineva s-a gândit cum să le ia și ce strânseseră ei la ciorap. În goana după îmbogățire, milioane de români și-au scos banii de la CEC și i-au băgat la Caritas, Gerald, Mondoprosper, Delphin, SAFI sau FNI.

Apoi s-au înființat o pleiadă de bănci private, multe dintre ele tot afaceri necurate, cu prejudicii în buzunarele deponenților, dar și ale statului.

Intrarea în Uniunea Europeană a adus în țară marii bancheri ai Europei care domină și astăzi prin cota lor de piață. Ca să-i încurajeze pe români la consum le-au dat credite cu buletinul, bineînțeles la dobânzi cu mult peste media europeană. Astfel, populația tânără, dinamică, a ajuns datoare pe viață sistemului de bănci străine.

Și acum, la finalul celor 35 de ani de capitalism, ne aflăm în situația în care, conform ultimei testări PISA, 44 la sută dintre elevii din România sunt analfabeți funcțional, au dificultăți reale în a înțelege ce citesc, adică nu au capacitatea de a sintetiza și genera opinii despre un text citit la prima vedere.

Agricultură

În agricultură, teoretic, România ar putea să hrănească peste optzeci de milioane de oameni, ceea ce înseamnă 15% din populația Uniunii Eurpene. Practic, pe parcursul a trei decenii și jumătate, am fărâmițat pământurile, am distrus instalațiile de irigat, am tăiat livezile și plantațiile de viță de vie. Sunt distruse toate CAP-urile din țară, iar fermele zootehnice au fost dărâmate.

În anii de glorie, spre exemplu, la Brașov un tractor ieșea pe poarta fabricii tot la 9 minute. Se făceau exporturi în peste 120 de țări. În februarie 2007, guvernul Tăriceanu a decis lichidarea uzinei mecanice. Mândria UTB a dispărut definitiv după 82 de ani de activitate.

România vândută la hectar

„Noi vrem pământ!”, au strigat străinii care în țările lor și-au exploatat terenurile în exces. „Luați-l pe-al nostru!”, a fost răspunsul în cor al românilor care și-au lăsat moștenirea pârloagă.

„Cine își vinde pământul își vinde viitorul”, ne avertizau străinii.

În anul 2014, ministrul Agriculturii de atunci, Daniel Constantin, dă un ordin prin care străinii au voie să cumpere pământ agricol în România.

Astfel, România devine prima țară de pe Continentul European care vinde terenuri agricole străinilor fără limite, celelalte state din UE au găsit subterfugii ca să scape.

Peste cinci milioane de hectare de teren agricol și o jumătate de milion de hectare din Munții României aparțin deja străinilor.

„Voi aveți păduri și terenuri ieftine, dar și un Guvern la fel de ieftin”, îmi spun fermierii italieni și unguri interesați de pădurile și terenurile agricole în special din vestul României.

„Măi, românilor! Puteți hrăni 80 de milioane de oameni, dar importați două treimi din alimente. Este cel mai mare paradox, este o nebunie”, ne spunea în urmă cu vreo zece ani ambasadorul Norvegiei la București, într-un limbaj diplomatic, evident, ca să nu ne facă idioți.

Francezii, danezii, nemții, olandezii, italienii, belgienii și arabii și-au mutat fermele în România. Ei fac profitul pe care n-am știut noi să-l facem din agricultură.

Avem cele mai bune produse ecologice din lume, dar și cei mai săraci țărani din Europa. De ce se întâmplă asta? Cine să fie de vină? Să fie tot comunismul, care a distrus spiritul întreprinzător al românului?

Dar și ungurii și țăranii nemți din fosta RDG au fost deposedați de către comuniști și n-au rămas săraci lipiți. Ce-am făcut noi și ei s-au ferit să facă? În primul rând, ei nu și-au retrocedat terenurile de-a brambura.

După căderea zidului de la Berlin, nemții n-au distrus fostele CAP-uri. Au avut un plan. Reglementările privind cumpărarea de pământ sunt extrem de severe în Germania, ele sunt dublate de condițiile draconice impuse de fiecare autoritate locală în parte.

În Ungaria, vânzarea terenurilor agricole și a pădurilor către străini este considerată o crimă și se pedepsește cu închisoare de la unu la cinci ani.

În Polonia, „Mai bine te căsătorești cu o poloneză, decât să treci prin hățișurile birocrației lor funciare”, îmi povestea un investitor străin.

În Franța, legislația națională te obligă să lucrezi pământul în scop agricol timp de 15 ani. În această perioadă nu-l poți revinde, arenda sau închiria.

Fermierii italieni nu vând terenuri agricole și nu permit străinilor să se înfiltreze în branșa lor.

Ce a făcut românul cu terenul ? Speculă imobiliară. A luat niște bani pe care și i-a prăpădit în această perioadă caraghioasă. Și autoritățile ? Clasa politică din România n-a reușit să se trezească la realitate nici acum, după 35 de ani de la căderea comunismului. În loc să-l ajute pe țăran să-și eficientizeze gospodăria, să-l facă competitiv pe piața Uniunii Europene, autoritățile române impun noi biruri și vor să-l stimuleze prin amenzi. „Ei vor acționa prin taxe și noi vom reacționa cu emigrarea și cu evaziunea fiscală,” îmi spunea un tânăr.

Nimic din ce depozitează fermierii străini nu rămâne în România. Totul ia calea exportului. Străinii controlează deja prețurile la alimente, la cereale și încep să ne condiționeze până și porția zilnică de mâncare. Nu au nici un respect pentru legislația română, lucrează cu evazioniști din toată lumea, profită de lăcomia autorităților naționale corupte, scot din țară tot ce produc și se întorc cu produsul finit la suprapreț.

În plus, în plină pandemie, demnitarii țării au decis ca marii comercianți străini de alimente să nu mai fie obligați să achiziționeze produse de la producătorii autohtoni. De asemenea, prin lege a fost eliminată și obligația de a acorda spații distincte de expunere și vânzare a produselor românești și tot atunci a fost scoasă și eticheta de „produs românesc” (produs obținut pe teritoriul național din materii prime de bază provenite în proporție de sută la sută din fermele din România).

Așa au ajuns românii care și-au vândut terenurile agricole să bată acum la poarta stăpânilor pământului lor ca să le dea de lucru, să muncească ceva măcar și cu ziua.

Din punctul de vedere al guvernanților, poporul român este bun doar să plătească taxe și impozite, să furnizeze forță de muncă peste hotare și să mănânce ce refuză alții.

În concluzie:

Am ieșit de sub tutela unei Uniunii socialiste și am intrat, de bunăvoie, sub masca unei alte Uniunii așa zis democrate. Timp de trei decenii și jumătate am fost „păstoriți” de cinci președinți. Fiecare cu o educație și un trecut diferite. Dar, toți, ca frații buni, la fel de ploconiți în fața „străinilor”.

Și acum ... mai avem un pic și ajungem o țară colonie cu acte în regulă. În ultimii ani, în loc să investească în propria dezvoltare economică, România este împinsă să finanțeze un sistem ucrainean corupt ca să ajungă în incapacitate de plată. Apoi, … sub presiunea birocraților de la Uniunea Europeană și a creditorilor internaționali , guvernații noștri… niște slugi obediente …vor zice iar că ne salvează țara vânzându-le străinilor, pe bani de nimic, și ultimele companii strategice care ne-au mai rămas ca: Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romsilva, Salrom, CFR sau Portul Constanța.

Prin urmare: În această perioadă există foarte multă propagandă și uneori, cei care folosesc canalele oficiale spun lucrurile exact invers decât sunt ele în realitate. Așa că… mai întâi informați-vă, ca să știți cine vă dez-informează.

Pentru că… vorba scriitorului Ioan Slavici… O singură datorie are omul: să nu fie prost. Deci,… mare atenție!

(decembrie 2019)

Acest articol a apărut în REPORTAJE, carte editată în 2024

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Biserica mormonilor este unul dintre cultele religioase la care a trecut inclusiv miliardarul român Ion Țiriac. Este a patra biserică, în Statele Unite, ca număr de membri.

Mormonii sunt, în esență, oameni creștini, care fac parte din „Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă”. Biserica mormonilor a fost fondată în 1830 de către Joseph Smith. Mai întâi s-a numit Biserica lui Hristos, iar membrii săi o consideră Biserica restaurată a lui Iisus Hristos. În prezent are peste 14 milioane de adepți (numiți mormoni) în toată lumea, iar sediul central se află la Salt Lake City, Utah, în Statele Unite.

Nu fumează, nu înjură, nu beau alcool, cafea sau ceai. De fapt, nu se angajează în niciun fel de activitate care ar putea genera vreo formă, cât de mică, de dependență. Cred, în schimb, în virtuțile familiei, calea unică de intrare în eternitate. Spun că Dumnezeu încă le mai vorbește, prin intermediul cuvântului Mântuitorului. Tocmai de aceea, a urma învățăturile lui Hristos este pentru ei unicul scop al vieții pe pământ. Curios, totuși, au foarte mulți bani. Iar din mijlocul lor s-au înălțat, de-a lungul celor două sute de ani de când continuă să existe, un număr impresionant de oameni politici, dar și afaceriști de succes.

Biserica îi încurajează pe membrii ei să fie cetățeni responsabili în comunitățile lor, inclusiv să se informeze asupra problemelor și să se prezinte la vot în timpul alegerilor. Mai mult, se așteaptă ca membrii ei să se implice în viața politică, fiind informați și având o atitudine civică. Respectă faptul că membrii Bisericii provin dintr-o varietate de medii și au o varietate de experiențe și că pot avea opinii diferite în probleme politice.

Fiecare tânăr mormon trebuie să facă doi ani de misionariat în țări străine și mulți dintre ei îi descriu ca fiind cei mai buni ani din viața lor. În prezent, sunt peste 50.000 misionari mormoni care își servesc biserica în țări din întreaga lume.

Principala sursă a bunăstării bisericii mormone este zeciuiala: mormonii trebuie să doneze a zecea parte din venitul lor anual către biserică, pentru a-și câștiga dreptul să se roage în templu. Din această sursă, biserica adună, în fiecare an, peste 5 miliarde de dolari.

De asemenea, biserica face profituri substanțiale din investiții imobiliare și din investiții în afaceri. Spiritul antreprenorial al bisericii a format oameni de afaceri puternici, printre care candidații la președinția SUA Mitt Romney și Jon Huntsman Jr. Alți directori executivi celebri adepți ai religiei mormone sunt David Neeleman, fondatorul Jet Blue, Eric Varvel, directorul executiv al Credit Suisse, și Gary Crittenden, fostul director financiar al Citigroup.

O zi printre mormoni

Un reporter de la Realitatea Tv și-a petrecut o zi printre credincioșii români ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă din capitală. Iată ce relatează:

„Mi-am petrecut o zi și mai bine în mijlocul comunității mormone din București, iar sentimentele pe care le-am păstrat oscilează, chiar și la două săptămâni de la acel moment, în jurul unei singure întrebări: cât de pregătiți suntem noi să îi înțelegem? Sau, mai amplu, cât de pregătită este societatea noastră să accepte, până în cel mai mic detaliu libertatea religioasă?

Prima etapă pentru a intra în sufletul și simțirea mormonă este participarea la ora de institut, cum o numesc ei sau, cum am numi-o noi, ora de religie. Am aflat, aici, că Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă a fost înființată în anul 1820 de către un băiat de doar 14 ani, Joseph Smith, în urma unei revelații. Legenda spune că puștiul Smith s-a dus într-o mică dumbravă din apropierea casei sale din Palmyra, New York, și s-a rugat pentru a afla cărei biserici ar trebui să i se alăture. Ca răspuns la rugăciune, Dumnezeu Tatăl și Fiul Său, Iisus Hristos, i s-au arătat și l-au însărcinat să restaureze, pe Pământ, Biserica lui Iisus Hristos. A urmat un șir de ani de revelații și prigoană.

Tot aici am mai aflat că mormonii au printre ei profeți în viață. Azi, Biserica este condusă prin intermediul revelației pogorâte asupra profetului care, asemenea lui Moise sau Petru, primește cuvântul lui Dumnezeu. Profetul în viață al mormonilor este Thomas S. Monson. De facto, însă, profeția este la ei mai mult o funcție birocratică și mai puțin una de inspirație divină.

Una peste alta, cel mai curios este că oamenii aceștia aduc totul în prezent. Îți lasă, cumva, impresia că vechile lecții ale Bibliei se predau prin birouri. Iar perspectiva asupra păcatului e, cumva, foarte liberală. Nu Adam este responsabil pentru păcatele noastre, cred mormonii, ci noi suntem unicii responsabili pentru păcatele noastre.

Atmosfera din templele lor aduce, mai curând, cu cea dintr-un hotel de șase stele și nici pe departe cu grandoarea bizantină sau cu austeritatea protestantă. Ținutele lor sunt mereu business și nu inspiră nicicum vreo formă de pioșenie; iar discursul unui mormon american e, în mod limpede, construit pe baza lecțiilor predate în colegiile americane. Prin urmare, Mormonismul este întruchiparea vechiului model creștin ce se vrea desprins însă de doctrina bisericii, de războaiele religioase și de legendara corupție a sutanelor. Găsim aici reminiscențe ale modelului protestant, mai cu seamă atunci când se pune problema avuției și a relației pe care Divinitatea o întreține cu acumularea de capital. Iar la toate astea se adaugă, cum altfel nici nu se putea, o doză considerabilă de magie; acel inexplicabil care răspunde atât de bine oricărei întrebări carteziene.

Pe scurt, am putea spune că Biserica Mormonă e o afacere de succes. Profeții ei au intuit de la bun început sensibilitățile lumii contemporane și confuzia omului postmodern care, bulversat de zgomot și tentații, ajunge să simtă, la un moment dat, nevoia unei vieți tihnite. De unde și accentul pus pe valorile conservatoare ale familiei, ale obiceiurilor respectate cu sfințenie, ale comunității. Mormonii își celebrează toate aceste valori cu ajutorul unei mașinării de PR de ultimă generație. Niciun gest nu e gratuit, iar amabilitatea lor excesivă îmi este încă neclar dacă e reală sau dacă izvorăște dintr-o combinație bine dozată de elemente de propagandă și advertising, totul garnisit cu niște praf de American Dream.”

Cine este Mormon

Denumirea de „mormon” are ca origine numele unui personaj din Cartea lui Mormon. În carte, Mormon este un profet, un șef militar și gardianul analelor care ar fi trăit în jurul anilor 311-385 d. Hr. pe continentul american. El ar fi moștenit vaste anale istorice și spirituale ale poporului care trăia în America și ar fi adăugat istoria propriei vieți. Acesta ar fi adunat relatări ale profeților precedenți, gravate pe plăci de aur, dând numele său Cărții și supranumele bisericii și membrilor. Cartea lui Mormon este considerată un alt testament al lui Isus Hristos.

„Cele mai multe dintre scrierile noastre scripturale au venit prin apostoli și profeți. Prin intermediul apostolilor și profeților, Dumnezeu le-a dat copiilor Săi scrieri sacre numite scripturi. Scripturile te pot ajuta să-L cunoști pe Dumnezeu, să cunoști dragostea Lui față de tine și învățăturile Sale”, explică mormonii.

„Acești profeți au știut despre planul Tatălui Ceresc pentru copiii Săi și despre misiunea lui Isus Hristos. Ei au consemnat că Hristos S-a arătat, după învierea Sa, oamenilor din America, i-a învățat Evanghelia Sa și a întemeiat Biserica Sa printre ei. Cartea conține învățăturile lui Isus Hristos, depunând mărturie despre ispășirea și dragostea Sa. Ea sprijină și confirmă Biblia. Biblia conține profeții despre acești oameni din America”, susțin aceștia.

Cartea Mormonilor este o parte a scripturii Bisericii lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă ale cărei evenimente coincid temporal cu cele din Biblia iudeo-creștinã, dar se petrec pe continentul american. Urmărește povestea a două triburi care au descins din familia lui Levi. La porunca lui Dumnezeu, Levi a condus un grup mic de oameni către continentul american. Acolo, ei au devenit un popor mare, având profeți printre ei. Mesajul principal al Cărții lui Mormon, în afară de faptul că este o cronică despre oamenii de acolo și despre profeții lor, se referă la misiunea lui Isus Hristos și la prezența Sa pentru o perioadă printre oamenii din America după învierea Sa.

Ce cred mormonii

Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților Zilelor din Urmă afirmă că Iisus Hristos este Primul născut al Tatălui în spirit și Fiul unic al Tatălui în carne. Că s-a născut din Maria din Betleem, a dus o viață fără păcat și a împlinit Ispășirea perfectă a păcatelor întregii umanități vărsându-și sângele pe cruce. Că a înviat din morți, garantând astfel învierea întregii umanități. Că este ființa cea mai importantă care a venit pe lume, că viața Sa este exemplul perfect pentru modul în care omenirea trebuie să trăiască. Că toate rugăciunile, binecuvântările și sacramentele preoției trebuie să se facă în numele Său. Că este Creatorul, Salvatorul și Dumnezeul întregului pământ, că va reveni cu putere și glorie să domnească un mileniu pe pământ și că în ultima zi va judeca întreaga omenire.

Crucea creștină nu este utilizată ca simbol, mormonii preferând ideea lui Hristos înviat și viu. În bisericile lor nu se găsesc cruci, nici statui și icoane. Simbolul cel mai utilizat este îngerul Moroni, proclamând Evanghelia eternă locuitorilor pământului.

O statuie reprezentându-l pe înger ornează vârful multor temple. Membrii acestui cult cred că biserica lor a fost restaurată de Iisus Hristos însuși, prin intermediul profetului Joseph Smith.

Mormonii nu cred nici în Sfânta Treime, așa cum o fac creștinii. Mormonii consideră că există Dumnezeu Tatăl, Iisus și Duhul Sfânt, însă ei cred că Dumnezeu a fost tatăl biologic al lui Iisus, și că amândoi au murit pe Pământ. În ceea ce privește persoana a treia a Dumnezeirii, Duhul Sfânt, mormonii îi atribuie aceleași funcții ca și creștinii.

Mai mult, Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele de pe Urmă nu cred în păcatul originar, ci că toți oamenii sunt născuți perfecți și sunt incapabili de a păcătui până la vârsta de 8 ani, atunci când se realizează maturizarea spirituală a omului. Mormonii nu cred în Iad, ci în existența a trei tipuri de rai în care vor intra trei categorii de oameni: cei care nu sunt mormoni, cei care nu sunt mormoni, dar duc o viață bună și cei care sunt mormoni și sunt credincioși practicilor și doctrinelor bisericii.

Totodată, pentru a fi salvat și a ajunge în cel de-al treilea rai trebuie să fii botezat. Cine nu acceptă botezul nu va putea fi salvat. Toți copiii care ajung la vârsta de 8 ani primesc botezul, iar cei de 12 ani au dreptul de a merge la templu.

În lumea creștină, cea mai cunoscută colecție de scripturi este Biblia sfântă. Pe lângă Biblie, mormonii acceptă ca scripturi următoarele cărți:

Cartea lui Mormon, un alt testament al lui Isus Hristos, o cronică a legăturilor lui Dumnezeu cu locuitorii de pe meleagurile Americii din vechime (2000 î.H. – 400 d.H.);

Doctrină și legăminte, o colecție de revelații și declarații inspirate date pentru întemeierea și administrarea Bisericii lui Isus Hristos în zilele din urmă (1830 d.H – 1978 d.H.);

Perla de mare preț, o selecție din revelațiile, traducerile și scrierile lui Joseph Smith, fondatorul Bisericii.

Notă. „Omul religios începe cu credința în Dumnezeu, iar omul de știință sfârșește cu credința în Dumnezeu.” - Emil Cioran

(noiembrie 2019)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Islamul este a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului islam este pace și supunere față de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor. Cuvântul „musulman” înseamnă „care se supune lui Allah”.

Religia islamică ocupă vaste regiuni geografice și are foarte mulți susținători. Numărul acestora variază în mare măsură, în funcție de cine anume îi numără! După unele statistici ar fi aproximativ 1,3 miliarde de oameni care consideră islamul drept religia lor. Musulmanii pot fi găsiți nu numai în Orientul Mijlociu, unde s-a născut islamul, ci și în aproape oricare mare oraș de pe orice continent al lumii.

Potrivit unui studiu realizat recent de Pew Research Center, populația musulmană din Europa va continua să crească în următoarele câteva decenii, chiar dacă imigrația totală spre continent va înceta.

Explicația este aceea că musulmanii sunt mai tineri (în medie, cu 13 ani) și au o rată a fertilității mai mare (în medie un copil în plus pentru fiecare femeie) decât restul europenilor, ceea ce reflectă de altfel o tendință globală.

Prim urmare, dacă până acum n-ai cunoscut niciodată un musulman, nu ar fi exclus ca la un moment dat să ai un vecin sau un coleg de serviciu de religie islamică. Cunoscându-le credința și respectându-le obiceiurile, ai putea avea cel mai bun vecin, prieten sau coleg.

Ce este islamul?

Religia islamică a fost fondată în secolul VII d. Hr., de către un om numit Mahomed. El a pretins că a fost vizitat de către îngerul Gabriel. În timpul acestor vizite angelice, care au continuat timp de aproximativ 23 de ani, până la moartea lui Mahomed, îngerul, potrivit relatărilor, i-a revelat lui Mahomed cuvintele lui Dumnezeu (numit „Allah” în limba arabă și de către musulmani). Aceste revelații dictate alcătuiesc Coranul, cartea sfântă a musulmanilor. Islamul învață că Coranul este autoritatea finală și ultima revelație a lui Alah.

Musulmanii, adepții islamului, cred că Coranul este cuvântul preexistent și perfect al lui Alah. Mai mult, mulți musulmani resping orice altă versiune lingvistică a acestuia. O traducere nu este o versiune validă a Coranului, care există numai în limba arabă. Cu toate că Coranul este cartea sfântă principală, Sunna este considerată a doua sursă de instruire religioasă. Sunna a fost scrisă de către însoțitorii lui Mahomed și conține ceea ce Mahomed a spus, a făcut și a aprobat.

Conceptele-cheie ale islamului sunt că Alah este singurul Dumnezeu adevărat și că Mahomed a fost profetul lui Allah. Numai afirmând aceste credințe, o persoană se poate converti la islam. Musulmanii pretind că islamul este singura religie adevărată, din care se trag toate celelalte religii (inclusiv iudaismul și creștinismul).

Musulmanii își bazează viața pe cei cinci stâlpi:

1. Mărturisirea de credință: „Este un singur Dumnezeu adevărat (Alah) și Mahomed este Mesagerul (Profetul) lui Dumnezeu.”
2. Rugăciunea: în fiecare zi trebuie rostite cinci rugăciuni.
3. Dărnicia: trebuie să dăruiești săracilor, pentru că totul vine de la Allah.
4. Postul: pe lângă postul ocazional, toți musulmanii trebuie să postească în timpul sărbătorii Ramadanului (luna a noua în calendarul islamic).
5. Hajjul: pelerinajul la Mecca (Makka) ar trebui făcut cel puțin o dată în timpul vieții (în timpul lunii a douăsprezecea din calendarul islamic).

Aceste cinci dogme, cadrul ascultării pentru musulmani, sunt luate în serios și în mod literal. Intrarea unui musulman în paradis depinde de ascultarea acestor cinci stâlpi.

În raport cu creștinismul, islamul are câteva asemănări și deosebiri fundamentale. La fel cu creștinismul, islamul este monoteist, dar, în opoziție cu creștinismul, islamul respinge conceptul Trinității. Islamul acceptă anumite porțiuni din Biblie, cum este Legea și Evangheliile, dar respinge majoritatea Bibliei ca fiind calomnioasă și neinspirată.

Islamul afirmă că Iisus a fost un mare profet, nu Fiul lui Dumnezeu (numai Allah e Dumnezeu, cred musulmanii – cum ar fi putut El avea un Fiu?). Mai degrabă, islamul susține că Iisus, deși născut din fecioară, a fost creat, asemenea lui Adam, din țărâna pământului. Musulmanii cred că Iisus nu a murit pe cruce; prin urmare, ei neagă una dintre învățăturile de bază ale creștinismului.

În cele din urmă, islamul învață că paradisul se dobândește prin fapte bune și prin ascultarea de Coran. În contrast cu aceasta, Biblia descoperă faptul că omul nu poate îndeplini așteptările Dumnezeului sfânt. Numai datorită milei și dragostei Sale pot fi păcătoșii salvați, prin credința în Domnul Iisus (Efeseni 2.8-9).

În mod clar, islamul și creștinismul nu pot fi ambele adevărate. Fie Iisus a fost cel mai mare profet, fie Mahomed a fost. Fie Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, fie Coranul este. Mântuirea se dobândește fie primindu-L pe Iisus Cristos ca Mântuitor, fie prin respectarea celor cinci stâlpi. Din nou, nu pot fi adevărate ambele religii. Acest adevăr, separarea celor două religii în domenii cruciale are consecințe veșnice.

Femeia în religia islamică

Statutul femeilor în islam este un subiect sensibil, iar abordarea acestuia duce de cele mai multe ori la controverse. Pe de o parte sunt cei care critică modul în care sunt tratate femeile în această religie, pe de altă parte sunt practicanții religiei care apără principiile exprimate în învățăturile lor sfinte.

Toți oamenii și tot ceea ce există au anumite drepturi acordate de către Creatorul și Susținătorul Universului (Allah). În același timp, fiecare creație are limitările sale stabilite tot de către Allah, spun musulmanii.

Toate drepturile și îndatoririle femeilor în religia musulmană sunt revelate în cartea sfântă – Coranul, iar Sunna conține ceea ce profetul Mahomed a spus, a făcut și a aprobat: de la numărul de soții, la conduita față de soț, până la lungimea și grosimea veșmintelor pe care sunt obligate să le poarte.

Potrivi site-ului Religia Islamică, în urmă cu 1400 de ani, atunci când Allah i-a revelat Coranul Profetului Mahomed, la acea vreme, „bărbații se puteau căsători de câte ori voiau și deseori stăpâneau femeile (chiar în pofida voinței lor) asemenea cirezilor de vite și oi. Nu existau legi care să protejeze femeile și ele nu aveau niciun drept”.

Atunci când versetul a fost revelat lui Mahomed, însoțitorii Profetului aveau ei înșiși mai multe soții și au fost nevoiți să divorțeze și să rămână doar cu 4 soții. „Acest ordin nu a venit pentru a impune oamenilor căsătoria cu patru soții. A fost un ordin care impunea limite. Și prima limitare a fost: nu mai mult de 4 soții”.

„A doua limită a fost impunerea unui tratament egal față de toate soțiile. Cum ar putea astfel un bărbat să aibă mai mult de o soție, decât fiind apt pentru aceasta din punct de vedere financiar și fizic? Limitarea este afirmată foarte clar: «dacă vă temeți că nu veți fi drepți [cu ele], atunci [luați] una singură...» [Nobilul Coran 4:3]”, relatează sursa citată.

Versetul al 19-lea îndeamnă la moderație: „O, voi cei care credeți! Nu vă este îngăduit să primiți femei ca moștenire, împotriva voinței lor. Nici să le siliți să vă înapoieze o parte din ceea ce le-ați dat, doar dacă nu au preacurvit (n.r. - o altă variantă este «doar dacă ele au săvârșit un păcat învederat»)”.

„Un aspect adesea ignorat de societatea modernă este acest drept acordat doar femeii, nu și bărbatului. Bărbatul este limitat să aleagă pentru căsătorie dintre femeile care nu sunt deja căsătorite. Bineînțeles, acest lucru aduce drepturi copiilor și le acordă moștenirea de la tată. Islamul însă permite femeii să se căsătorească cu un bărbat deja căsătorit pentru a o proteja într-o societate în care, în mod natural, numărul femeilor este mai mare decât cel al bărbaților. În plus, femeii îi este oferită astfel o gamă largă de bărbați din care să aleagă. De fapt, ea are dreptul să aleagă orice bărbat din comunitate atâta timp cât el nu are deja patru soții. Ea are de asemenea posibilitatea de a observa cum este tratată cealaltă soție și să se angajeze într-o căsătorie în care știe la ce să se aștepte de la soțul ei. La urma urmei, ea trebuie să fie tratată la fel ca și prima soție”, susține Damir Rafi, student musulman la Universitatea din Oradea.

Pedeapsa-i ruptă din... Coran

Potrivit islam.ro, preocuparea islamului de a accentua rolul bărbatului de ocrotitor al femeii și de a întări obligația ei de a-l asculta și de a-l mulțumi se întinde până într-acolo încât ei i se interzice să postească și în alte luni decât în luna Ramadan sau de a primi musafiri fără permisiunea lui: „Femeii nu i se permite să postească când soțul ei este de față fără permisiunea lui sau să invite pe cineva în casa lui fără permisiunea lui”.

„Bărbatul recunoaște înclinațiile, dorințele și nevoile soției și încearcă să creeze un echilibru între ele și modul ideal de viață pe care îl dorește de la ea, dar în același timp el nu uită nicio clipă că ea a fost creată dintr-o coastă îndoită, iar îndreptarea unei astfel de coaste este un lucru imposibil”, scrie pe site-ul citat. Și aici intervine dreptul divin de a o pedepsi.

Așa cum islamul i-a cerut bărbatului să se poarte frumos cu soția și să aibă grijă de ea așa cum se cuvine, tot așa i-a poruncit femeii să îi dea ascultare, atâta timp cât nu depășește limitele permise așa cum putem observa din cuvintele Profetului: „Dacă aș fi poruncit cuiva să se plece înaintea altcuiva, i-aș fi poruncit femeii să se plece înaintea soțului.” „Femeia care moare și soțul ei este mulțumit de ea va intra în Paradis”. Profetul Mahomed a asigurat-o pe femeia sfidătoare, neascultătoare că îngerii o vor blestema până ce se întoarce la soțul ei: „Dacă femeia nu vine în patul soțului ei, îngerii o vor blestema până dimineața”.

Versetul 34 al Sunnei a patra este abordată pedepsirea femeii și prin aplicarea de lovituri: „Bărbații sunt mai presus decât femeile, fiindcă Dumnezeu le-a dat întâietate asupra lor și fiindcă ei cheltuiesc din averi pentru ele. Femeile cinstite sunt pioase, păstrând în taină ceea ce Dumnezeu păstrează. Dojeniți-le pe cele de a căror ascultare vă este teamă! Părăsiți-le în așternuturi! Loviți-le! Nu le căutați însă gâlceavă, dacă vă dau apoi ascultare”.

Notă. „Musulmanii nu sunt teroriști din cauza unui exces de credință în islam, ci din cauza lipsei totale de islam.” - Gabriel Madel Khan

(septembrie 2019)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

În urmă cu mai bine de 80 de ani, în zorii zilei de 1 septembrie, într-o zi de lucru, ulițele satului Cefa răsunau de strigătele toboșarului care-i îndemna pe localnici să meargă degrabă la Primărie. Nu știa nici el despre ce-i vorba. Un oficial de la Plasa Cefa îl trezise cu noaptea în cap, ordonându-i precipitat să adune repede tot satul că are ceva important de comunicat.

Stați liniști, v-am dat la unguri

Țăranii și-au lăsat toate treburile gospodăriei și au mers la strânsură cu oareșce teamă, dar și curioși să vadă despre ce-i vorba. Tot satul vuia că-i bai mare la frontieră. Nu trecuse nicio săptămână de când înmormântaseră la ei în cimitir un grănicer român omorât de unguri. Acum le era frică că vin ungurii peste ei să se răzbune. „Pe treptele Primăriei erau doi ofițeri, unul ungur și unul român. Românul ne-a anunțat sec: „V-am dat la unguri!”. Toată lumea a încremenit. „Stați liniștiți că va fi bine”, ne-a spus văzând tristețea noastră. Apoi s-a suit în mașină și s-a dus cu ungurul să-i arate unde va fi frontiera pe la Bicaci”, îmi povestea Dimitrie Raţ, abia stăpânindu-şi lacrimile.

Baciul Mitre, cum îi spun localnicii, împlinea frumoasa vârstă de 92 de ani, era cel mai vârstnic bărbat din Cefa și a fost martor la cele mai importante evenimente din istoria comunei.

La Inand, chiar pe pod, la intrarea în sat, cei doi ofițeri au fost întâmpinați de moșierul Markovits Kalman. El avea în stăpânire toată suprafața satului. Markovits a ieșit în fața comandantului ungur și i-a spus răspicat în limba maghiară, să priceapă: „Să nu vă atingeți de nici un om din satul acesta. De ăștia eu răspund”.

La Cefa, vestea a căzut ca un trăsnet peste bieții țărani. Potrivit mărturiilor baciului Mitre, printre oameni s-a stârnit o îngrijorare grea. Se temeau cel mai tare că vor fi alungați de pe pământurile lor.

Pe bătătura din fața primăriei se încrucișau toate veștile și zvonurile. Și veneau atât de multe și de deosebite, că oamenii fierbeau. În mijlocul acelei viermuieli, numa ce apare dinspre satul Ateaș un batalion de unguri, soldați cu puștile pe umăr, frumos echipați de le sclipeau până și bocancii. Câteva fete ale unor familii de unguri, stabiliți în sat de pe vremea Imperiului austro-ungar, i-au întâmpinat cu flori. «Și-a mai venit un batalion și-au venit și tancuri și tot au venit și-au venit... până ne-am săturat noi să stăm și să ne tot uităm după ei», mărturisea baciul Mitre.

Cum a ajuns Cefa teritoriu unguresc?

În iulie 1940, România, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în regele României Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică. În 29 august, prim ministrul Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden.

„Am observat întâi că este o hartă românească. Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămânea la noi.

Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința.

Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dörnberg a deschis ușa alergând prin mulțimea de ziariști, de diplomați și ofițeri care umpleau sălile, strigând: „Un pahar cu apă, un pahar cu apă…!”, a declarat ministrul român de externe, Mihail Manoilescu, la întoarcerea în țară.

La 30 august 1940, ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop impune României și Ungariei Dictatul de la Viena, în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Ungaria era deja pregătită. Chiar de-a doua zi după decizia de la Viena, adică pe 1 septembrie, și-a trimis armată în România să restabilească noua frontieră care trecea prin Salonta, Bicaci, Leș, Oradea, Cluj, Secuime, Sf. Gheorghe.

Atât locuitorii comunei Cefa cât și cei din toate satele românești „donate” Ungariei intrau sub incidența art. 3 din prevederile Dictatului care spunea că toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc, fără alte formalități, naționalitate ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într-un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adițional de un an și vor fi primiți de România.

Patru ani la unguri

Baciul Mitre n-a plecat din Cefa și nici alți țărani n-au părăsit vatra satului. Noua administrație ungară instalată la cârma Plasei Cefa nu s-a purtat urât cu localnicii. N-aveau nici un interes ca populația să plece pentru că, dacă pleca, ungurii nu mai aveau cu cine să lucreze. Prin „ordin de încorporare”, emis de Guvernul ungar, feciorii satului și bărbații în putere erau duși la fabricile din Ungaria sau la muncile câmpului. Ca să scape, baciul Mitre s-a băgat slugă la viceprimarul ungur din Cefa. În vara anului 1944 a primit și el un ordin de concentrare. Împreună cu alți 23 de tineri de vârsta lui au fost chemați la comandamentul militar din Gepiu. Dar au scăpat. La București, după răsturnarea guvernului Antonescu, la 23 august 1944, și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, Armata Română a participat, în toamna anului 1944, alături de trupele sovietice, la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.

Oficialitățile instalate la Cefa n-au părăsit localitatea decât în ultimul moment. Și după ce armata română trecuse Munții Bihorului, eliberase Beiușul și se îndrepta spre Bicaci, ungurii încă mai sperau la o răsturnare a situației.

„Mă întorceam de la cules porumbul și văd în sat o grămadă de căruțe. Vin acasă și aud că ai noștri i-au bătut pe unguri. Toți șefii unguri și cei care aveau afaceri aici la noi și-au încărcat ce-au putut prinde în căruță și-au plecat în Ungaria. Armata hitleristă s-a instalat pe digul de margine al Crișului, iar soldații unguri s-au împrăștiat prin hotar,” povestește baciul Mitre.

În schimb, la Inand, moșierul Markovits a avut o judecată mai înțeleaptă. A plecat în Ungaria imediat după ce s-a decis soarta războiului la București.

„Era în vara anului 1944, numai ce am terminat de secerat grâul. Toată suflarea satului, cu mic cu mare, a fost chemată în curtea castelului. Eu aveam pe atunci vreo 16 ani și pentru prima dată l-am văzut pe moșier îngândurat și tare supărat. Mă gândeam că s-o fi întâmplat ceva rău, dar nici prin cap nu mi-a trecut că urma o așa mare tragedie. Era o tăcere de mormânt, toți stăteam cu ochii țintă la el. De pe treptele castelului a început să ne vorbească. Părea resemnat. Ne-a povestit de război, de situația în care s-a ajuns și ne-a spus că a fost obligat să ne părăsească. La sfârșit l-am văzut că-i dau lacrimile. Căruțașii i-au încărcat lucrurile de valoare și au ieșit pe poarta castelului, după moșier. Toată agoniseala familiei Markovits a fost strânsă în cele nouă căruțe cu care a plecat la Budapesta. În urma lui s-a lăsat un bocet și-un vaiet ca la îngropăciune. Plângea tot satul,” îmi povestea, în urmă cu câțiva ani, Petru Șușman, unul dintre puținii iobagi în viață ai moșierului Markovits. „Să aveți grijă de voi că rușii ăștia îs prăpădiți rău!” Aceste cuvinte au fost ultima povață a moșierului Markovits Kalman dată iobagilor săi din localitatea Inand. Moșierul s-a stins din viață răpus de o schijă la Budapesta, pe 17 ianuarie 1945.

Soldații români, în sandale legate cu sârmă

Pentru a nu da răgaz hitleriștilor să se regrupeze, ostașii români au găsit calea cea mai scurtă pentru a ajunge la Beiuș, iar de aici la Oradea. S-a hotărât să fie tăiat drumul de-a dreptul peste Munții Bihorului. Cu eforturi supraomenești, soldații și ofițerii duceau cu ei întregul armament, trăgând cu funii tunurile peste creste noaptea, la lumina torțelor.

„Un eveniment semnificativ s-a petrecut când Batalionul de moți 5 Vânători de Munte „Avram Iancu” a trecut primul granița vremelnică, trasată nedrept prin odiosul dictat de la Viena. Cum au ajuns acolo, ostașii au scos bornele cu lopețile și paturile armelor, după care le-au aruncat. Unul dintre moți cu glas de tunet a strigat: „S-a dus granița lui Hitler! A noastră-i dincolo de Oradea!” La aceste cuvinte, ostașii au izbucnit în urale nesfârșite, reluând viguros înaintarea spre hotarul cel adevărat. Și la Miersig, și la Păușa și la Leș bornele au fost scoase și călcate în picioare”, relatează comandantul Diviziei Șoimii Carpaților într-un articol apărut în Jurnalul de război.

„Când am auzit că vin ai noștri, ne-am strâns o grămadă de oameni și, în frunte cu preotul Domocoș, ne-am dus să-i întâmpinăm la capătul satului. Au tras și clopotele de bucurie”, își amintește baciul Mitre. El se aștepta să vadă ostașii români că intră în sat așa după cum au intrat în urmă cu patru ani soldații unguri, relaxați, frumos îmbrăcați și cu ghetele lucind în soare.

„Au venit spre noi vreo zece soldați, ieșind târâș din lanul de porumb. Aveau hainele pline de pământ și, ce m-a impresionat cel mai tare, erau încălțați cu sandale, prinse pe alocuri cu sârmă, să nu le cadă din picioare”, își amintește emoționat bătrânul.

„Primul lucru ce ne-au întrebat, dacă ungurii ne-au făcut vrun rău. Preotul nostru a zis că nu ne-au făcut necazuri, că s-au purtat frumos. Au venit cu noi în sat și văzând cooperativa închisă, au întrebat a cui îi. Am spus că-i a unui ungur care a fugit din sat. Noi nu puteam cumpăra atunci alimente decât pe bază pe cartelă. Soldații au spart ușa cu baioneta puștii, au scos tot ce era acolo, le-au aruncat în mijlocul drumului și ne-au zis: Luați ce vă trebuie. În timpul acesta, vine Petru Macra, un vecin de aici din sat, cu un soldat ungur, ținându-l zdravăn de după cap. Tremura soldatul ca varga de frică. Ostașii români au întrebat. Vreți să-l împușcăm? Preotul nostru a zis: Nu-l omorâți, săracu, că noi ne-am împăcat bine cu ei. Mai bine luați-l prizonier. Și-au plecat soldații. A doua, sau a treia zi, Petru a fost ademenit de unguri să meargă până la Ateaș. Acolo, l-au legat de picioare și l-au spânzurat cu capul în jos de cumpăna unei fântâni. Au trebuit să plece, că venea armata română, atunci l-au legat pe Petru după cazanul lor de mâncare și l-au târât după ei, așa pe jos, până în Ungaria”.

Și ... a început Războiul

Era sfârșitul lunii septembrie. Ploile cădeau cu nemiluita, prefăcând terenul în noroaie și băltoace. Recolta, ce nu mai apucase să fie culeasă, culcată în noroi făcea impresia unui martir îngropat de viu. Toată priveliștea părea amenințarea unui potop ce se apropia. Țăranii alungați de pe câmpuri își căutau refugiu cu vitele lor.

„Erau cai morți peste tot. Noi ne-am făcut niște gropi în grădină și ne ascundeam acolo. Toate ulițele satului erau pline de tancuri nemțești. Nopțile erau luminate ca ziua de schimburile de focuri dintre hortiști și armata noastră adăpostită în pădurea din Miersig,” își amintește baciul Mitre, singurul martor în viață al acelor confruntări deosebit de dure.

Ungurii țineau cu dinții de teritoriile ocupate. Cele mai grele bătălii s-au dat la Păușa, Chișirid, Leș și Nojorid. Aici a fost o încleștare pe viață și pe moarte. Au fost cazuri când aceste localități treceau într-o singură zi de la unguri la români.

„În fața noastră era o baltă lungă și lată. Ne-am apropiat de ea, folosind la maximum acoperirile din jur. Era foarte frig, dar în focul luptei și frigul te încălzește! Am intrat cu toții în apă. La un moment dat nu se mai vedeau decât brațele care țineau deasupra capului armele și sacii de spate. La câteva minute, după trecerea bălții, am început mișcarea cu coceni de porumb, frunze de dovleac, cu ierburi pe noi, așa încât nu se mai vedeau soldații moți, de parcă îi înghițise pământul. Nu peste mult timp s-a dat semnalul de plecare la atac. Într-o clipă, porumbiștea a prins viață, iar armele glas. Inamicul surprins a ripostat, dar fără efect. Unde să tragi mai întâi?... Am asaltat, și baionetele vânătorilor de munte, ca niște săgeți aducătoare de moarte, au făcut ca inamicul să părăsească poziția, buimăcit și înfricoșat, cât și cum a putut mai repede. Am luat cu acea ocazie numeroși prizonieri”, scrie un ofițer român în Jurnalul de război.

La 12 octombrie 1944, Bihorul și Oradea au fost eliberate de sub ocupația horthystă de către armatele română și sovietică.

Trei ani mai târziu, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947) încheiat între Puterile Aliate și Ungaria, se prevedea nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.

La Cefa, vestea restabilirii vechilor granițe a fost primită cu bucurie. În sat se zvonea că primul ministru Petru Groza se întoarce de la Paris pe la Valea lui Mihai. „Trenurile circulau gratis pentru cine dorea să se întâlnească cu el. Eu și câțiva localnici ne-am dus. Dar n-a venit pe la Valea lui Mihai, așa că ne-am întors acasă, tot cu trenul. Nu-mi pare rău, că nu ne-a costat nimic”, mai spuse baciul Mitre din localitatea bihoreană Cefa.

(septembrie 2019)

Acest articol a apărut în publicația Jurnal de Cefa, ediția din septembrie 2019.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Doi cai negri din rasa frizian, cu coada lungă până în pământ și stăpânul lor, un băiat zvelt, cu un zâmbet de actor american, au fost, de departe, punctul de atracție al târgului AGRO Bihor desfășurat la sfârșitul lunii august în parcarea Era Park din Oradea. Caii au atras atenția prin felul lor elegant de a fi, iar băiatul a oferit o adevărată lecție de viață.

În urmă unui show de frumusețe, ce a avut loc în vară, în Olanda, armăsarul de la care proveneau cei doi frizieni a fost atât de apreciat încât un miliardar a dat pe el nu mai puțin de… un milion de euro. Băiatul, proprietarul cailor, n-a făcut nici un moment un titlu de glorie din această descendență. Preocuparea lui era îndreptată către zecile de vizitatori și în special, către copiii mici care, cu mânuțele întinse, doreau să-i atingă caii, să le mângâie gâtul lung, puternic și arcuit.

- Poftiți cu încredere, îi îndemna băiatul cu amabilitatea unei gazde primitoare. Sunt blânzi, nu vă fie teamă, îi încuraja tânărul văzând ezitarea multor părinți.

- Ai cu sunt acești cai?, întrebau vizitatorii curioși.

- Sunt caii mei, răspundea băiatul cu modestie. Pe acesta îl cheamă Quorthon, iar ea este Pieke. Au trei ani și provin din Friesland, o provincie din Olanda. Quorthon este favoritul meu. Numele lui original, înregistrat în pașaport, era prea complicat, așa că i-am dat numele fondatorului trupei suedeze Bathory pentru că mi-a plăcut cu sună.

- Dar tu câți ani ai?, întrebau oamenii nedumeriți.

- Eu sunt Adelin Paina, sunt din Livada de Bihor și am 14 ani, se prezenta băiatul cu o ușoară înclinare a capului.

În cele trei zile ale târgului, portița din lemn a țarcului în care se aflau caii lui Adelin a fost tot timpul larg deschisă. Atât copiii, cât și părinții acestora aveau o serie întreagă de curiozități. Băiatul gestiona situația cu seriozitatea unui om matur. Tatăl său îl lăsase să se descurce singur. Trecea din când în când prin târg, urmărindu-l de la distanță, dar nu se băga.

- Adelin, tu ce ai învățat de la acești cai?, apuc să-l întreb, prinzându-l într-un moment singur, fără vizitatori.

- În primul rând, calul nu este un simplu ATV pe care, când te plictisești, îl parchezi în fundul curții. Calul este o ființă vie, care se lasă mângâiată, atinsă, dar care pretinde, în același timp, respect și îngrijire. Trebuie să-l perii, să-i cureți grajdul, să-i dai să mănânce, să-l adapi, să-l scoți la aer. Pentru mine, sunt ca niște prieteni fideli și mi-am asumat această responsabilitate de a avea grijă de ei. După mine, calul este cel mai inteligent animal, mai inteligent decât un câine. Apoi, spre deosebire de oameni, caii sunt foarte corecți. Pe un cal nu îl poți păcăli.

Poate nu toată lumea își dă seama, dar calul suferă, suferă când e bătut, lovit, când e abuzat și suferă foarte mult când e vândut. Îmi dau seama când un cal are probleme văzându-i privirea. Îl simt după privire și după respirație. Dacă aș avea o putere mai mare, nu mă refer la puterea fizică, aș da o lege prin care cei care abuzează caii să li se ia animalele, iar stăpânii lor să fie aspru pedepsiți.

De dragul cailor, Adelin a renunțat la dansul sportiv. Legitimat de ani buni la Clubul Stelele Dansului din Oradea, Adelin Paina a reușit să obțină „un perete întreg” de cupe și medalii în urma zecilor de concursuri naționale și internaționale la care perechile de dansatori din Oradea au reprezentat România. Acum, băiatul a decis să nu mai danseze cu fetele. Dansează cu caii.

- De ce ai ales caii în locul felelor? E o decizie pe care un om matur s-ar gândi de mai multe ori înainte de a și-o asuma.

- Pentru că acești cai mă fac să fiu foarte liniștit. Atunci când urc pe Quorthon, spre exemplu, îmi dă un sentiment de libertate, de putere, de curaj dar…recunosc, uneori simt și un pic de frică. Câteodată îmi trece așa un fior că pot să mor foarte ușor, dar Quorthon reușește de fiecare dată să-mi șteargă această teamă. Deși are un trap atât de frumos, că uneori am senzația că picioarele din față nu-i ating pământul, mă face să mă simt ca și cum aș merge pe picioarele mele.

- Te-ai gândit că, în „dansul” tău cu caii ai putea să-l faci pe Quorthon, spre exemplu, să atingă performanța tatălui său, să-l faci atât de bun încât să ți se ofere și ție un milion de euro?

- Nu știu ce să spun acum. Mi se pare o ștachetă prea înaltă și dificil de realizat. E foarte greu să înveți un cal să facă mișcări ritmice în spații mici, adică pe un ring de dans, cum ar veni. Dar rămâne pentru mine… o mare provocare.

Față-n față cu perla neagră

În curtea fermei tatălui său din Cauaceu, Raul Corbuț a văzut și, din curiozitate, a încercat cele mai moderne tractoare și utilaje agricole de foarte mulți cai putere, dar n-a apucat niciodată să mângâie sau să călărească un cal adevărat, în carne și oase.

Raul are aceeași vârstă cu Adelin. Ambii sunt copiii unor fermieri bihoreni de succes. Băieții învață la Oradea, la școli diferite. S-au întâlnit prima dată la târgul agricol, lângă țarcul cu cai unde Adelin reușea să facă față cu succes avalanșelor de vizitatori.

- Acesta este preferatul meu, îl cheamă Quorthon, îi spuse, din prima, Adelin lui Raul.

- E foarte, foarte frumos, remarcă Raul, privindu-l cu admirație. Cum reușești să-l menții atât de îngrijit, atât de…?

- Simplu. Uite le-am făcut duș la amândoi și i-am spălat cu șamponul acesta, special pentru culoarea închisă a părului calului, apoi le-am aplicat un balsam naturist pentru luciu și descâlcirea cozii și a coamei, iar pe copite i-am dat cu o cremă specială. Dar, vino mai aproape, Quorthon e foarte blând și docil, nu-ți fie teamă.

- E de-a dreptul impresionant, spuse Raul, atingând cu gingășie crupa calului. Are un corp atât de puternic și o conformație atât de fină, de nobilă. E… ca o bijuterie, adăugă el, încercând să găsească o comparație cât mai exactă. E ca o perlă neagră, rosti băiatul vizibil impresionat.

Fermierii bihoreni: noua generație

Născuți la începutul secolului 21, Raul Corbuț și Adelin Paina nu-și doresc gadgeturile de ultimă modă la care râvnesc mulți copiii de bani gata. Nu sunt fițoși și nu se comportă ca și cum totul li s-ar cuveni. Dimpotrivă. Acești copii de fermieri sunt formați pentru a gândi. Le place să inventeze, să înfrunte riscuri, nu doar să repete informații. Ei nu sunt simple mașini de învățat, așa după cum școala continuă să scoată prin sistemul său de învățământ. Pe ei școala pare că îi cam încurcă. Îi „bombardează” cu prea multă informație, îi pun să rezolve calcule matematice dificile, dar nu-i învață să se descurce în viață, nu-i învață cum să rezolve conflictele existențiale, nici cum să abordeze eșecurile.

Adelin Paina vrea să devină inginer agronom pentru că, spune el, „e o meserie în care nu faci același lucru în fiecare zi”, iar Raul Corbuț e convins că, într-o zi, va prelua afacerea tatălui său, după ce, evident, va trece de perioada „mașina de învățat”.

(septembrie 2019)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Numărul actual al budiștilor este cuprins între 230 și 500 de milioane. Această discrepanță de date demografice se datorează faptului că în multe țări credincioșii își exprimă adeziunea atât budismului, cât și unor credințe populare (sau chiar altor religii), oscilând între practicile celor două tipuri de sisteme religioase sau îmbinându-le. Astfel există „budism thailandez”, „budism sri-lankez”, „budism tibetan” etc., considerate de unii coruperi ale budismului primar. Cu toate acestea, numărul aderenților este considerabil plasând budismul pe poziția a patra în clasamentul celor mai însușite religii după creștinism, islam și hinduism.

Orădeanul Paul Burghardt practică ezoterismul din anul 1979, de la vârsta de 27 de ani. În '89, Pali, cum îi spun prietenii, a fugit la Budapesta ca să studieze budismul. În vara anului 1992, a văzut un afiș care anunța înscrierile pentru un curs de „firewalking” (mers prin foc). N-a stat prea mult pe gânduri și s-a înscris. A trecut desculț, de două ori, prin jarul încins. „Când ești în fața jarului, nu ai prea multe gânduri. Când ești pe jar, nu mai ai niciunul”, spune orădeanul. Tot în acel an, un maestru lama care venise în Ungaria l-a trimis să-și desăvârșească cunoștințele în Nepal. „Atunci am simțit că 'am ajuns acasă', aceasta însemnând pentru mine budismul tibetan, mai apoi Yungdrung Bön, cea mai veche tradiție ezoterică tibetană, care astăzi nu diferă de budism”, susține orădeanul.

Ce este Budismul, Paul?

- Budismul este o religie care provine din India și din Asia Centrală. De fapt, dacă ne gândim la cuvântul „religie” – aceasta nu este în armonie cu Budismul, nici ca teorie, nici ca practică. Cuvântul „religie” este de origine latină, combinație din două elemente – ligare (rom. a lega), re (rom. re) – adică a relega ceva care s-a rupt în timp și istorie. Ce trebuie „re-legat”? Relația om–Dumnezeu.

În Budism, nu avem ceva de „re-legat”, nu avem ceva de obținut, ci trebuie să recunoaștem esența lăuntrică a ființei, care nu este altceva decât „conștiința” pură, fără caracteristici sau „natura originală”, natura conștiinței. Buddha nu este un nume, ci starea supremă a ființei, care înseamnă „cel trezit” - trezit din toate iluziile care aduc suferința. Deci nu avem ceva de obținut, ci avem de recunoscut ceva care este esența noastră din începuturi fără de început.

Unii spun că Budismul este o filozofie. Filozofia este destinată rațiunii, enunță anumite teze, pe care le demonstrează prin logică și rațiune. Dar după ce am studiat o teorie filozofică, aceasta poate să ne placă – și atunci devenim susținătorii acestei teorii filozofice – sau poate să nu ne placă, și atunci vom combate vehement această teorie. Problema e că indiferent dacă-ți plac sau nu tezele filozofice respective, acestea nu te vor schimba. În schimb, în Budism, filozofia are menirea de a anihila dubiile persoanei prin logică, exemple etc. și de a-l îndruma prin practici și metode spre transformarea ignoranței în înțelepciune.

Unii spun că Budismul este o practică antică a psihologiei. Nici această teorie nu este validă, căci psihologia are ca scop reajustarea persoanei în tiparele societății, „normalitatea” fiind stabilită de un sistem. Cei mai în vârstă poate își amintesc practica comunistă de a băga pe cei periculoși sistemului în ospicii „diagnosticându-i” ca „alienați mintal.”

Budismul nu are ca scop să te facă un cetățean docil care acceptă orice aberație politică sau doctrinară, ci are ca scop „dezautomatizarea” ființei, eliberarea conștiinței de credințe și idealuri greșite și iluzorice.

- Și, până la urmă, ce este Budismul?

- Budismul nu este nici religie (în sensul comun al cuvântului), nici filozofie, nici psihologie, ci un sistem care înglobează toate cele trei, dar le depășește total. Budismul merge mai departe decât toate religiile și filozofiile cunoscute până acum.

Relația Budism – alte religii este ca relația între fizica cuantică și cea newtoniană.

Care este diferența dintre Budism și Creștinism?

Budismul nu are nevoie și nu recunoaște existența unui Dumnezeu creator, pedepsitor și răsplătitor. Tot ce se întâmplă cu noi este din cauza karmei, adică a faptelor comise de noi înșine din timpuri fără de început. Toate ființele din Univers, inclusiv zeii, sunt supuși karmei, adică legii acțiunii și reacțiunii.

Creștinismul recunoaște un Dumnezeu creator. Totul este supus voinței Lui. Omul a fost creat de Dumnezeu și trebuie să i se supună. Trimisul lui Dumnezeu este propriul Lui fiu, care prin jertfa sa a „răscumpărat” păcatul omenirii.

Budismul enunță învățătura reîncarnării care este în concordanță cu legile karmice. Orice acțiune fie ea comisă în faptă, vorbire sau gând are o reacțiune care corespunde acțiunii. Mai simplu, „după faptă și răsplată”. Nu toate acțiunile dintr-o viață își aduc „răsplata” în viața respectivă, deci karma este cauza reîncarnării. Pe scurt: nimic nu dispare, ci se transformă. Esența omului - adică „conștiința” - nu dispare, ci se transformă într-o nouă persoană. Aceste reîncarnări sunt perpetue și depind de fapte. După ce o ființă se trezește din ignoranță și iluziile produse de această ignoranță, devine Buddha (cel Trezit) sau Iluminat și nu se mai reîncarnează, pentru că nu mai are karmă.

În Creștinism, „sufletul” omului este dat de Dumnezeu și după ce viața se stinge, ajunge în Rai – dacă a fost credincios – sau în Iad, dacă a fost păcătos. Există o singură viață, iar după moarte – după unele învățături creștine – ajungi în Purgatoriu, și în ziua Judecății, sufletul va ajunge în Rai sau în Iad. Lumea se sfârșește pentru totdeauna.

În Budism, rezolvarea problemelor depinde de noi înșine. Noi hotărâm să săvârșim sau nu o faptă pozitivă (adică fapta care nu dăunează altor ființe sau îi ajută în mod pozitiv) sau negativă (faptă care dăunează altora sau dorim în mod deliberat să cauzăm suferință). Retribuția va fi ca atare: negativă, și vom suferi la rândul nostru sau pozitivă, și vom beneficia din aceasta. Nimeni nu ne pedepsește, noi înșine suntem cauza și noi obținem rezultatul acțiunilor noastre.

În Creștinism, rezolvarea problemelor depinde de Grația Divină. Unii creștini susțin teza „Liberului Arbitru”, alții, în schimb, susțin „Predestinarea”. Omul este păcătos din cauza păcatului originar săvârșit de Adam și Eva, deci mântuirea omului depinde de Grația Divină. Aceasta se manifestă prin jertfa lui Iisus pentru omenire.

Budism – Pentru a se elibera de SAMSARA, adică dimensiunea suferinței, ai nevoie de a recunoaște NIRVANA, care este opusul SAMSAREI, adică lipsa totală a suferinței. Pentru asta ai nevoie de metode de eliberare, dintre care cea mai importantă este meditația.

În Budism – totul depinde de karma, adică de legea „cauză–efect”, de care numai și numai noi suntem responsabili. Natura originară și eternă a oricărei ființe este „natura Buddha”. Aceasta este prezentă în ființe ca și uleiul în sămânța de susan. Pentru ca uleiul (natura Buddha) să se manifeste, sămânța trebuie supusă unei presiuni, adică trebuie prelucrată. La fel și Natura Buddha este prezentă în toată lumea, dar, ca să o recunoaștem, trebuie să ne „prelucrăm” conștiința. Acest lucru putem să-l executăm numai noi, nimeni nu ne mântuiește.

Creștinism – Pentru a obține „mântuirea”, ai nevoie de o credință totală și de Harul Divin care se poate primi prin Iisus Hristos. Omul este neputincios pentru că e păcătos de la naștere – din cauza păcatului originar – până la moarte. Păcatele adunate în timpul vieții se pot curăți prin spovedanie și rugăciune. Metoda principală este credința, cele secundare sunt euharistiile și rugăciunea.

Cine a fost Buddha?

Buddha - Numele său este GAUTAMA SIDDHARTA SHAKYAMUNI. El s-a născut în curtea regală din KAPILAVASTAU din Nepal. Tinerețea lui era fără griji, dar patru ieșiri în mijlocul poporului l-au convins de atotputernicia suferinței. În timpul ieșirilor sale, el a văzut un bătrân, un bolnav și un cadavru, care l-au convins despre existența suferinței de la naștere până la moarte. În a patra zi a văzut un ascet care medita sub un copac. Aceasta era singura alternativă, singura posibilitate de a scăpa de suferință. El a renunțat la tot ce avea și s-a dus în junglă la niște maeștri ca să învețe. După ce a învățat tot ce se putea, încă nu era satisfăcut, pentru că a văzut că aceste metode nu duc la anihilarea suferinței. A renunțat la asceza exagerată și la actuala Bodh Gaya și a ajuns prin meditație la Iluminare. După aceasta a predat învățăturile timp de aproape 40 de ani. Ultimul său mesaj a fost: „Nu am ținut nimic în pumnii strânși, v-am dat toate învățăturile. Fiți propriii voștri maeștri și străduiți-vă neîncetat”, apoi a intrat în „PARINIRVANA”, adică a părăsit SAMSARA (ciclul reîncarnărilor, n.r.) pentru totdeauna.

Buddha a spus discipolilor săi să nu-l creadă, le-a spus să practice să vadă cu ochii lor dacă este adevărat ce spune. Buddha nu a dorit să convertească pe nimeni, nu există așa ceva în budism. Despre budism se vorbește numai dacă ești întrebat, dacă nu ești întrebat nu vii tu să spui: „Buddha te iubește...”.

Mesajul lui Buddha a fost: „Dacă nu poți face bine, cel puțin evită să dăunezi altora”.

Ce înseamnă păcatul pentru un budist?

În Budism, în loc de păcat avem ignoranța sau confuzia. Omul, din cauze karmice, nu-și cunoaște „Natura Originală”, „Natura Conștiinței”, deci comite o mulțime de greșeli, datorită ignoranței. Ignoranța stă la baza oricărei suferințe. Datorită ignoranței apare o dualitate, adică „eu” și „altul”. Eu-l apreciază pe „altul” (care poate fi o ființă sau un obiect) în trei feluri: îmi place – deci o doresc și vreau să o dețin; nu-mi place – deci o resping și aș vrea să nici nu existe; sunt indiferent – nici nu iau în seamă.

Din cauza acestor sentimente, apare fapta care va produce karma.

În învățăturile budiste nu există „porunci”, ca Decalogul iudeo-creștin, ci sunt niște sfaturi despre ce e bine să ocolim și ce e bine să facem. Cele cinci sfaturi mai importante sunt: nu ucide, nu fura, nu minți, nu comite acte sexuale negative (ex. viol) și să nu bei alcool până nu mai știi de tine. Mai sunt și altele, dar acestea sunt cele mai importante.

Budismul spune ce ar trebui să faci ca să scapi de suferință și să-i faci și pe alții să scape de suferință. La început nu înțelegem exact ce înseamnă asta, „să-i eliberăm pe alții”, dar la un moment dat ajungem să ne dăm seama că „alții” nu sunt diferiți față de noi. Budismul ne învață să nu avem ego, că nu există un „eu”. Toată lumea dorește să fie fericită. Atunci care este diferența dintre noi? Cum putem noi să fim fericiți atât timp cât alții nu sunt? Nicicum! Nu se poate.

În budism nu există un șef, Buddha ești tu, toate ființele au în ele natura de Buddha, dar nu și-o recunosc.

Notă. „Îndoiește-te de toate. Găsește-ți propria lumină.” - Buddha

(august 2019)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

De obicei îi vedem umblând în perechi prin parcuri, pe străzi sau ne bat discret la uși împărțindu-ne broșuri colorate încercând să ne convingă despre învățăturile din Biblie. Își spun „frate” și „soră”. Ne abordează cu un citat din Biblie legat de sfârșitul lumii și ne îndeamnă politicos să citim revistele „Turnul de Veghe” și „Treziți-vă”, pe care ni le oferă gratuit.

În acest articol încercăm să vă prezentăm, cine sunt, de fapt, Martorii lui Iehova și ce propovăduiesc ei lumii.

Martorii lui Iehova este o comunitate religioasă creștină care se ghidează după niște reguli foarte bine stabilite, urmate cu sfințenie de fiecare membru în parte.

De exemplu, un martor nu face armata și nu votează pe motiv că guvernele ar fi „expresia diavolului”. Deși nu se implică în chestiuni politice, iehoviștii arată respect față de autoritatea guvernelor din țările în care trăiesc.

Martorii lui Iehova nu sărbătoresc zilele de naștere, pentru că astfel de sărbători nu îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Nu serbează nici Crăciunul sau Paștele, deoarece consideră că nu se poate stabili cu exactitate data Nașterii sau a Învierii Mântuitorului. Nu acceptă transfuziile de sânge pe considerentul că atât în Vechiul, cât și în Noul Testament se găsesc porunci care interzic introducerea de sânge în corp pentru susținerea vieții. Iehoviștii îi botează cu apă numai pe cei care, în urma unui studiu temeinic al Bibliei, își exprimă dorința de a-i sluji lui Dumnezeu ca Martori ai săi.

Un martor îi este loial doar lui Iehova, iar loialitatea față de Iehova e mai presus de orice. Nu cred în Sfânta Treime, nu folosesc crucea la închinare și citesc doar din propria Biblie. În fapt, Martorii lui Iehova folosesc versiunea „Sfintele Scripturi – Traducerea lumii noi”, o traducere a Bibliei pe care ei o consideră mai clară și mai adecvată decât toate celelalte. Ultima versiune a Bibliei a fost scrisă în perioada 1950-1961, textul a fost tradus în aproape toate limbile pământului. Biblia iehovistă stă la baza credinței cultului și a convertirii de noi adepți. Revista cea mai importantă pentru orice martor este Turnul de Veghe.

Toate drumurile duc la Biblie

Nimic nu se face în afara Bibliei. Nu există întrebare pe care să o pui unui martor și care să nu aibă răspuns în Biblie. În Biblia lor.

Fratele Octavian este un membru activ, de peste 20 de ani, în congregația Martorii lui Iehova din Oradea.

- Cine este Iehova?, l-am întrebat.

- Iehova este numele personal al lui Dumnezeu, așa cum este consemnat în Biblie. Noi îi slujim singurului Dumnezeu adevărat și Atotputernic, Creatorul, al cărui nume este Iehova. El este Dumnezeul lui Avraam, al lui Moise și al lui Isus.

Recunoaștem Biblia drept Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, care conține un mesaj adresat oamenilor. Deși acceptăm întreaga Biblie, nu suntem creștini fundamentaliști. Recunoaștem că în unele părți ale Bibliei este folosit un limbaj figurat sau simbolic și, prin urmare, acele pasaje nu trebuie înțelese în mod literal.

De exemplu, în Romani 12:11, apostolul creștin Pavel a folosit o expresie care literalmente înseamnă „spirit care fierbe”. Întrucât aceste cuvinte ar fi greu de înțeles pentru un cititor din zilele noastre, Traducerea lumii noi redă versetul într-o manieră mai ușor de înțeles, îndemnându-i pe creștini să fie „înflăcărați de spirit”.

- Și de ce vă numiți Martorii?

- Pentru că un martor este o persoană care vorbește despre convingerile sale sau despre adevărurile în care crede. Prin urmare, numele nostru „Martorii lui Iehova” ne identifică drept un grup de creștini care proclamă adevărul despre Iehova, Creatorul tuturor lucrurilor. Noi le depunem mărturie altora prin modul nostru de viață și prin faptul că le împărtășim ceea ce am învățat din Biblie.

- Sunt Martorii lui Iehova creștini?

- Da. Urmăm învățăturile și exemplul lui Isus Cristos și îi acordăm onoare întrucât este Salvatorul nostru și Fiul lui Dumnezeu. Prin urmare, suntem creștini. Totuși, am învățat din Biblie că Isus nu este Dumnezeul Atotputernic și că nu există nicio bază scripturală pentru doctrina Treimii. De exemplu, așa cum arată Biblia, noi credem că Isus este Fiul lui Dumnezeu, nu o parte a unei Trinități. Isus Hristos este într-adevăr fiul lui Dumnezeu, însă este începutul Creației, și nu Creatorul însuși. Sfântul Duh este o forță activă prin care Dumnezeu lucrează în lume. Totodată, credem că Isus este mijlocul prin care se obține salvarea și că „nu este sub cer niciun alt nume care să fi fost dat printre oameni prin care putem fi salvați”. Cei care devin Martori ai lui Iehova sunt botezați în numele lui Isus. Ne rugăm în numele lui Isus. El a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. Noi suntem convinși că Isus a venit pe pământ din ceruri și că și-a dat viața umană perfectă ca jertfă de răscumpărare. Moartea și învierea Sa le deschide calea spre viață veșnică celor care manifestă credință în El. De asemenea, noi credem că în prezent Isus domnește ca Rege al Regatului ceresc al lui Dumnezeu. În curând, acest regat va aduce pacea pe întregul pământ. Totuși, noi acordăm atenție și următoarelor cuvinte ale lui Isus: „Tatăl este mai mare decât mine”. Prin urmare, nu ne închinăm lui Isus deoarece nu-L considerăm Dumnezeul Atotputernic.

- Deși spuneți că sunteți creștini, nu folosiți crucea în închinare. De ce?

- Un motiv este că, potrivit Bibliei, Isus nu a murit pe o cruce, ci pe un simplu stâlp. Mai mult, Biblia le poruncește creștinilor ‘să fugă de idolatrie’, ceea ce presupune, printre altele, să nu folosească crucea în închinare.

Însuși Isus a spus: „Prin aceasta vor ști toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți iubire între voi”. Isus a arătat deci că semnul de identificare al adevăraților săi continuatori avea să fie iubirea plină de sacrificiu, nu crucea sau vreo altă imagine.

Și apoi, niciun pasaj din Biblie nu sugerează că primii creștini ar fi folosit crucea ca simbol religios. Dimpotrivă, în acea perioadă, romanii foloseau crucea ca simbol pentru zeii lor. Din moment ce păgânii foloseau crucea pentru a se închina zeilor lor, ar fi putut discipolii lui Isus să o folosească pentru a i se închina Dumnezeului adevărat? În niciun caz!

Abia după aproximativ 300 de ani de la moartea lui Isus, împăratul roman Constantin a adoptat crucea ca simbol pentru armatele sale și, de atunci, aceasta a ajuns să fie asociată cu biserica „creștină”.

Excluderea sau dezasocierea

Ieșirea din organizația Martorii lui Iehova se poate face în două feluri – prin excludere sau dezasociere voluntară. Însă, pentru adepții acestui cult religios ambele variante nu sunt așa de simple. Până și moartea pare să fie mai bună decât dezasocierea sau excluderea, deoarece sfârșitul lumii sau Armaghedonul, cum îl numesc ei, de altfel acest sfârșit a fost prezis de câteva ori până acum, este foarte aproape. Așa că, dacă un iehovist și-ar pierde viața, tot ar rămâne un martor care după Armaghedon ar învia în Lumea Nouă și s-ar bucura de paradisul pământesc. Odată ieșit din organizație, însă, omul ar fi pierdut pentru totdeauna, căci la Armaghedon doar adepții cultului vor supraviețui, restul vor fi șterși de pe fața pământului. Așa cred iehoviștii.

Niciodată un iehovist nu își critică congregația, nu pune la îndoială învățăturile din Biblie și nu caută adevărul în afara lor. Un martor e bine să predice – între 30 și 130 de ore pe lună. Pentru un martor, Iehova e întotdeauna pe primul loc – căci doar cine respectă Cuvântul Său va cunoaște Adevărul.

Așa au fost pentru Elena primii ani de viață, copilăria și adolescența. Asta era realitatea ei și i se părea normal ca fiecare aspect al existenței sale să fie dictat de credință.

Acum tânăra a împlinit 21 de ani, îi place să citească mult – literatură, filosofie, istorie. Dorința sa de cunoaștere e cea care a adus-o practic în situația în care își dorește să iasă din organizația în care s-a născut și a crescut. Lucrurile, însă, nu sunt deloc simple.

Se gândește cu groază la momentul în care va scrie scrisoarea de dezasociere, iar apoi cineva va anunța la întrunire că sora Elena nu mai este martor. Acela va fi momentul din care niciun iehovist nu va mai vorbi cu ea. Tânăra nu va mai exista pentru părinții săi, pentru rudele sale, pentru prietenii din organizație.

Provine dintr-o familie de iehoviști model. Știe clar că dacă mâine se va dezasocia, părinții și prietenii vor urma învățăturile Bibliei. Nu există niciun dubiu că nu vor face ce trebuie: pentru Iehova, vor întrerupe orice legătură cu ea.

E speriată de urmările acestei decizii și spune că ea poate ar trece peste aspectul propriei suferințe, dar părinții, familia? Ei își doresc pentru ea o poziție bună în organizație, un soț și copii martori.

Facultatea, capcană întinsă de Satan

Pentru Elena primele semne au apărut atunci când a vrut să dea la facultate. Să urmezi o formă de învățământ superior este ceva descurajat în organizație. Nu există o pedeapsă pentru cei care o fac, dar presiunea socială pentru a nu urma studii universitare este puternică.

În general, cel care te abordează este bătrânul de congregație (formă de organizare a Martorilor) care îți explică, în principiu, cum anii până la Armaghedon sunt puțini și nu are rost să îi irosești în a face facultate. Ai putea folosi acel timp în predicare, în încercarea de a salva cât mai mulți oameni, ți se spune. Facultatea este o capcană întinsă de Satan, care vrea să îți pierzi credința, explică Elena.

Cititul cărților sau materialelor care nu aparțin organizației este văzut în același fel, capcană de la Satan. Lucrurile acestea i-au fost spuse și ei când a citit ceva ce aparținea unei alte organizații religioase. A trecut prin mai multe vizite de păstorire ca să înțeleagă gravitatea faptei sale.

Cei mai mulți dintre cei care au facultate fie au terminat-o înainte să devină martori, fie a existat la mijloc un compromis de tipul fac facultatea unde e nevoie de predicare pentru că sunt puțini martori sau fac facultatea pentru a mă perfecționa în activitatea de predicare și pentru a fi util organizației.

Scurt istoric: Statutul organizației Martorii lui Iehova a fost aprobat de Ministerul Culturii și Cultelor la 22 mai 2003. Reprezentanții cultului iehovist susțin că în prezent au aproximativ 100.000 de membri: 80.000 ar locui în țară, iar restul de 20.000 ar fi plecați la muncă în țările din vestul Europei. În România există aproximativ 300 de case de rugăciune (Săli ale Regatului), care deservesc circa 500 de congregații (comunități de rugăciune ale cultului).

Organizația Martorilor lui Iehova și-a început activitatea la sfârșitul secolului al XIX-lea. În acea perioadă, un mic grup de cercetători ai Bibliei din Pittsburgh, Pennsylvania (Statele Unite ale Americii), a început să studieze în mod sistematic Biblia. Ei comparau doctrinele predate de biserici cu ce învață în realitate Biblia. Iar ceea ce au aflat au început să publice în cărți, în ziare și în revista care în prezent se numește „Turnul de veghe anunță Regatul lui Iehova”. Printre acei cercetători ai Bibliei se afla și un bărbat pe nume Charles Taze Russell. Deși Russell era în fruntea lucrării de instruire biblică, fiind și primul editor al „Turnului de veghe”, el nu a fost fondatorul unei religii noi. Obiectivul lui Russell și al celorlalți Studenți în Biblie, cum se numea pe atunci acest grup, era să răspândească învățăturile lui Isus Cristos și să urmeze practicile congregației creștine din secolul I. Astfel, Martorii lui Iehova consideră că Isus este fondatorul organizației lor. Sediul central al iehoviștilor se află în Statele Unite ale Americii.

Notă. „Nu miza că vei ajunge în rai într-o religie, fără a risca să ajungi în iad conform celorlalte.” - Julian Faulkner

(iulie 2019)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Se vorbește, în mod curent, despre religia ortodoxă, despre religia catolică, despre religia baptistă, protestantă sau reformată. În realitate, toate aceste familii creștine, chiar dacă au unele diferențe între ele, fundamentul credinței lor este legat de persoana lui Iisus, de interpretarea naturii sale ca om și Dumnezeu și Fiu al lui Dumnezeu, totodată.

Până în secolul al V-lea, termenul de „Paști” indica mai ales patimile și moartea Mântuitorului și nu atât serbarea învierii Lui, scrie părintele Aruppala Gheevarghis.

Slujbe speciale pentru credincioși

Toate slujbele din timpul cât durează sărbătoarea Paștelui, utrenie, vecernie, pavecernița, miezonoptica, ceasurile, precum și sfânta liturghie se fac după un tipic special.

În Biserica Ortodoxă Română, slujba Învierii se desfășoară după următorul tipic: începutul se face sâmbăta, la ora 23 și 45, când se sting toate luminile, iar preotul iese prin sfintele uși cu o lumânare aprinsă de la candela de la Sfânta Cruce și spune de trei ori: „Veniți de primiți lumină!”. La acest îndemn, toți credincioșii iau lumină de la preot și ies în fața bisericii unde este așezată o masă pe care stau Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și două sfeșnice cu lumânări aprinse. Odinioară, slujba începea mai devreme și ținea tot cursul nopții.

Slujba începe afară cu citirea Evangheliei învierii (Matei XXVIII, 1-16). După aceasta, preotul dă binecuvântarea pentru începutul utreniei și toți cântă împreună cu preotul: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” (de trei ori). Preotul rostește apoi stihurile Paștilor, cântând în jurul mesei, apoi rostește ectenia mare, după care tot poporul intră în biserică. Aici se continuă cu slujba utreniei și cu liturghia. Toată slujba exprimă bucuria și înălțarea sufletească pe care le produce praznicul învierii în sufletele credincioșilor.

În Biserica Romano-Catolică, slujba legată de învierea Domnului ocupă toată noaptea de sâmbătă spre duminică. Slujba începe la ora 22 și 30 și constă din următoarele etape: binecuvântarea focului nou, care se face în afară de biserică; binecuvântarea candelei pascale, care reprezintă simbolul lui Hristos; intrarea în biserică, în care nu este aprinsă nicio lumină, cu candela pascală aprinsă, purtată de către diacon.

Se fac citiri din Sfânta Scriptură, apoi se face prima parte a litaniei sfinților. După aceea se binecuvântează apa Botezului pentru tot anul, în care se amestecă Sfântul Mir și untdelemn pentru botez. Urmează lepădările (exorcismele) și voturile unirii cu Hristos, în care se repetă lepădările și voturile de la taina Sfântului Botez; în acest timp, toți credincioșii țin lumânări aprinse. Aici este timpul pentru botez, dacă cineva este pregătit.

Paștele în Biserica Greco-Catolică

Greco-catolicii sărbătoresc Paștele odată cu ortodocșii. Slujbele sunt aproape identice cu cele din Biserica soră, ortodoxă. Micile deosebiri constau în folosirea cuvintelor latine - Spirit, Mărire, Îndurare, Serv în locul celor slave - Duh, Slavă, Milă, Rob. De exemplu, se spune Sfântul Spirit în loc de Sfântul Duh, Doamne, îndură-te spre noi în loc de Doamne, miluiește, servul lui Dumnezeu în loc de robul lui Dumnezeu și mărita Doamna noastră în loc de mărita Stăpâna noastră când se face referire la Fecioara Maria.

Deosebirea dogmatică esențială constă însă în rostirea Crezului apostolic, simbolul credinței creștine.

Ortodocșii spun: Cred într-unul Dumnezeu, (...) Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, în timp ce greco-catolicii merg pe latura catolică și rostesc: Cred într-unul Dumnezeu, (...) Și în Spiritul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl și de la Fiul purcede.

Așa multă luptă s-a dus pe întrebarea „de la cine a purces sau a plecat Duhul Sfânt, de la Tatăl sau de la Tatăl și de la Fiul?” încât a condus în cele din urmă la ruptura dintre Bisericile Romano-Catolică și Ortodoxă în anul 1054 după Hristos. Cele două Biserici nu s-au putut pune de acord în raport cu Duhul Sfânt nici până astăzi.

Tot pe filieră catolică, în Joia Mare, episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, reconstituie scena biblică în care Iisus, la Cina Cea de Taină, a spălat picioarele apostolilor. Ritualul „spălării picioarelor” este făcut în toate catedralele catolice și greco-catolice din țară. Iar în Vinerea Sfântă se rememorează drumul lui Iisus Hristos spre locul răstignirii prin ritualul Drumul Crucii.

Paștele ungurilor

Etnicii maghiari reformați sărbătoresc Paștele odată cu creștinii catolici. De Paște în Bisericile Maghiare Reformate nu se face slujba de noapte. Slujba începe în duminica Paștelui, la ora 10.

Liturghia într-o biserică reformată nu durează mai mult de o oră și ceva. În timpul liturghiei, ținută în limba maghiară, se citește din cuvântul Apostolilor, se fac câteva rugăciuni în comun și se cântă.

În Joia Mare, seara, are loc cuminecătura în Cina cea de Taină, care constă în gustarea, de către credincioși, a vinului și a pâinii, neamestecate, sfințite de preot. Reformații refuză ideea că Iisus ar fi prezent în pâinea și vinul folosit în cadrul euharistiei, cuvintele rostite de El în cadrul ultimei cine trebuie înțelese simbolic, metaforic și nicidecum mot-à-mot, spun aceștia. Vinerea Mare reprezintă pentru reformați cea mai mare sărbătoare. „Mântuitorul atunci a murit”, spune preotul Sandor Lajos din cadrul Eparhiei Reformate din Oradea.

În prima zi de Paște se țin două slujbe, dimineața și seara, iar lunea, în cea de-a doua zi, după slujbă, vecinii și rudele duc cuminecătura (pâine și vin) bolnavilor și bătrânilor care nu s-au putut deplasa la biserică.

Creștinii reformați nu au cultul sfinților, ori al icoanelor și nu își fac semnul crucii. Biserica e modestă, cu bănci de lemn, pereții albi fără icoane și picturi.

Scurt istoric. Biserica Reformată are ca întemeietor pe Jean Calvin (1509-1564), care s-a inspirat din ideile de reformă ale catolicismului, elaborate de Martin Luther, părintele Protestantismului, și le-a răspândit cu precădere în Elveția, Franța, Olanda, Ungaria și Scoția. De altfel, calvinismul este una din cele trei direcții ale Reformei Protestante, alături de luteranism și anglicanism.

Pătrunderea învățăturii reformate în Transilvania a fost facilitată de posibilitatea predicării Evangheliei în limba maternă, ceea ce, la vremea respectivă, Biserica Romano-Catolică nu îngăduia (liturghia fiind în limba latină).

Paștele în Biserica Baptistă

Creștinii baptiști sărbătoresc Paștele odată cu ortodocșii. În Bisericile baptiste din România, sărbătoarea Paștelor începe cu Cina Pascală, pe care Iisus a sărbătorit-o cu ucenicii cu o seară înainte de a fi răstignit. Evenimentul Cinei se inspiră din practica Vechiului Testament (cartea Exod 12), unde, în seara dinaintea ieșirii din robia egipteană, evreii au sacrificat un miel, au uns ușiorii ușii cu sângele său și au consumat carnea, azimile și verdețurile amare. În bisericile baptiste, Cina se comemorează joi seara, după practica Noului Testament.

La Cina Domnului se folosesc pâinea și vinul, care simbolizează – nu reprezintă în mod mistic sau fizic – trupul frânt și sângele vărsat al Mântuitorului. Sensul Cinei este „Comemorarea”, după porunca Mântuitorului: „Acesta este trupul Meu..., acest pahar este legământul cel nou..., să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea”.

Următorul serviciu este cel de vineri seara, Vinerea Mare. Slujba constă în cântări, momente de rugăciune și o predică prin care credincioșii meditează asupra Patimilor și Răstignirii Mântuitorului.

În duminica Paștilor, creștinii baptiști sărbătoresc învierea Mântuitorului prin două servicii speciale (dimineața și seara) de cântare, rugăciune și predică. A doua zi după Paște, au loc două servicii speciale de cântare, rugăciune și predică (dimineața și seara) în care se comemorează învierea Mântuitorului.

Nici baptiștii nu au cultul icoanelor și nu își fac cruce, dar nici nu o exclud, asta hotărăște fiecare.

Scurt istoric. Credința baptistă a luat naștere la câteva decenii după Reforma lui Martin Luther (1517), când grupuri de credincioși luterani, inspirându-se din exemplele Noului Testament, au început să practice doar botezul acelor persoane care și-au putut asuma în mod conștient credința în Iisus Hristos. Denumiți „anabaptiști” (literal: „botezați din nou”), aceștia au influențat generații viitoare de creștini, în special în Anglia, unde s-au format primele biserici baptiste din Europa (anii 1600). În viziunea Bisericii baptiste, botezul în sine nu mântuiește și nici nu transformă un om. În Noul Testament, botezul este o poruncă pe care Iisus Hristos o dă fiecărui om care crede, se pocăiește de păcate și își mărturisește în mod public - prin botez - credința. În sensul acesta, botezul este un act care simbolizează fizic o realitate lăuntrică care deja a avut loc: nașterea din nou, momentul în care Duhul Sfânt vine să locuiască în omul mântuit.

În Transilvania - prima biserică baptistă a fost organizată în anul 1875; acest fapt se datorează unui croitor ungur, Antal Novak, care a reușit să convertească un grup de credincioși reformați maghiari din Salonta (Bihor).

Paștele în Biserica Adventistă de ziua a șaptea

Adventiștii de Ziua a Șaptea serbează Paștele prin serviciul Sfintei Cine, care se organizează o dată la trei luni. Prin Sfânta cină, creștinii adventiști refac „Cina cea de Taină”, când Iisus le-a spălat picioarele ucenicilor și apoi au mâncat împreună pâine nedospită și au băut must.

Acest gest al umilinței se face înainte de cină, când doi câte doi, doi bărbați sau două femei, la înțelegere, spală picioarele „ca să dea la o parte praful păcatului care s-a așternut de la împărtășirea trecută”, mi-a precizat un pastor adventist.

După acest moment solemn, se rostește binecuvântarea de către un pastor sau un conducător (presbiter), se frânge și se servește pâinea, simbol al trupului lui Iisus, apoi se cere binecuvântarea asupra rodului viței, adică asupra vinului nefermentat, care simbolizează sângele lui Iisus și se împarte credincioșilor.

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea are o serie de reguli stricte: interzic alcoolul, tutunul, cafeaua, hrana nesănătoasă, dansul și căsătoriile cu persoane de alte religii. Au ca zi de închinare sâmbăta, și nu duminica. Ei consideră că sâmbăta este ziua a șaptea, ziua în care Dumnezeu s-a odihnit după ce a creat lumea cu tot ce este pe ea. Membrii acestei Biserici aleg singuri momentul în care să fie botezați cu apă.

Adventiștii nu își fac cruce, bisericile nu au cruci și sălile de închinare nu sunt pictate. Ei cred că oamenii nu trebuie să se închine în fața obiectelor, pentru a respecta astfel Porunca a doua: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor”.

Și creștinii din Biserica Creștină după Evanghelie își aduc aminte de învierea lui Iisus prin ceremonia Sfintei Cine.

Printre cei care nu sărbătoresc Paștele se numără membrii Bisericii Martorii lui Iehova.

Notă. „Dacă îi judeci pe oameni, nu îți mai rămâne timp să îi iubești.” - Maica Tereza

(aprilie 2019)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din aprilie 2019.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

În comuna Pomezeu poți să petreci un sfârșit de săptămână „de vis”! Te cazezi într-una din casele localnicilor sau la una dintre pensiuni; bei una dintre cele mai celebre pălinci din România; mănânci mâncare tradițională românească, inclusiv la fel de celebrele plăcinte „pe sferie”. Vizitezi ruinele cetății medievale, bisericile din lemn, casele tradiționale, conacul și mormântul „Dobsa Lajos”, peștera, moara de apă sau izvorul mezotermal și te plimbi pe cheile brăzdate de Valea Videi-Dobrești-Răcaș sau prin pădurea de castan comestibil. Pentru „delicatese”, în funcție de anotimp, dai iama prin pitoancele, gălbiorii și iuțarii de care sunt pline pădurile din zonă sau vizitezi una dintre multele stâne, stupine sau pălincării. Amatorii de vânătoare și pescuit au la dispoziție unul dintre cele mai bine populate fonduri, respectiv râul Vida. Comuna are și centru medical de permanență.

„Veniți pentru un sfârșit de săptămână la noi și, suntem siguri, veți reveni ori de câte ori vă lasă bateriile. Intrați pe pomezeu.probihor.ro și aflați mai multe. Vii, reînvii, revii! Poftiți la Pomezeu!”, sună invitația primarului comunei, Ioan Șora.

N-ai zice, la o primă vedere, că în deschiderea aceea neînchipuit de largă, cu orizonturi rotunde și blânde s-ar afla atâtea așezări umane. Opt sate: Coșdeni, Câmpani, Hidiș, Pomezeu, Sitani, Spinuș, Vălani și Lacul Sărat, desfășurate până la ștreșina pădurii pe un relief ondulat străjuit la orizonturi de dealurile Văcărețului, Osoiu, vârful Tăieturii, Chicera și Pomezeu. Toate se află acolo, parcă, de la facerea lumii.

În toate aceste așezări, înmănunchiate administrativ în comuna Pomezeu, oamenii locului trăiesc și astăzi poveștile legate de pământ, de roadele lui smulse cu multă sudoare. „Noi trăim din agricultură. Oameni gospodari, muncitori, cum îți ari așa mănânci”, spune Viorel Pantea, pensionar din Coșdeni. De altfel, Pomezeu este printre puținele comune în care tot al patrulea locuitor are în curte câte un tractor.

Pe lângă hărnicie, pomezanii se mândresc și cu arta de a prepara o licoare bahică, despre care zic ei că-i unică în țară. Nu pretind c-au pus ei coada la prună, dar țin la pălinca lor ca la vatra străbună. „Căldare, borhod, vodcă, fățătură, 50-52 de grade, mărgele” - acestea sunt cuvintele-cheie ale celor patru pălincari din Pomezeu. Care, toamna, stau ore întregi lângă cazanele din care ies la propriu aburi de alcool și au pălincă la discreție... „Pălinca de Pomezeu e cunoscută și recunoscută în toată România. La fel de celebră este și rețeta tradițională de gâscă «la jar», care se prepară și mănâncă în timpul «fierberii»”, se laudă primarul în gura mare. „Oricine trece pe aici, de la străinii călători, la făcătorii legilor în țară, un deț de pălincă, nu se sfiiesc, nici unii nici alții, să bea ori să ceară”, argumentează edilul.

De altfel, cu cinci decenii în urmă, bunăoară - așa cum stă consemnat în Registrul de recensământ din anul 1970 (pe vremea comuniștilor) - în Pomezeu existau patru mori de măcinat grâu și șase cazane de pălincă. Dacă morăritul a pierit de mult, rânduiala pălincii nu dă semne c-ar vrea să dispară.

Drumul pâinii

Din moși-strămoși, oamenii satelor înșirate de-a lungul râului Vida au întors pământul pe toate fețele ca să scoată din el măcar cât au băgat. Au tras brazdă și au semănat întâia oară pe spinarea dealurilor din împrejurimi. Terenurile mănoase de la șes, de-a dreapta și de-a stânga văii au fost mai tot timpul ocupate, întâi de grofii unguri Dobsa Lajos, L. Toth, frații Bela și Karoly Szitany și emirul Inghemar Suleiman, iar mai apoi au fost băgate în CAP-uri. Bătrânii povestesc că, pe timpuri, ca să poată supravețui condițiilor vitrege, țăranii își încărcau căruțele cu poame (mere, pere, prune) și plecau până în Banat de unde se întorceau cu cereale. „Pe vremuri era mult pomet pe meleagurile astea”, spun sătenii. După ce și-au mai desțelenit din terenurile împădurite, oamenii n-au mai plecat cu fructe la câmpie. În vremea lucrului, pământul acela arid băltea sub sudoarea oamenilor și a vitelor trudite pe deasupra lui. Ca să poată ara un hat (holdă) prindeau la jug și câte șase boi odată, dar și vacile erau puse la tracțiune. De cele mai multe ori, muncile lor agricole erau întârziate pentru că, mai întâi, trebuiau să execute zilele de robotă (de lucru) în contul obligațiilor stabilite de stăpânii locului.

„La vremea aratului, în curtea conacului lui Dopsa erau pregătite câte 100 de juguri. Țăranii și cu animalele lor intrau cu toții în brazdă deodată”, confirmă Viorel Pantea, povestitorul din Coșdeni, care știe atâtea întâmplări că nu te mai saturi să-l asculți.

Dintre toate lucrările agricole, semănatul grâului și seceratul au avut fiecare câte un ritual aparte, păstrate până aproape de zilele noastre.

Drumul pâinii începea cu semănatul grâului cu mâna, prin azvârlirea semințelor dintr-un sac legat după gât cu o sfoară și era strict o treabă bărbatească. Acesta trebuia să îndeplinească anumite ritualuri și să aibă trupul și sufletul curate. În sacul cu sămânță se puneau câteva boage de grâu din cununa împletită la seceriș (mana sau rodul grâului) care se păstra la grinda casei.

Ziua secerișului începea prin frecarea spicului în palme și se încheia după ce țăranii se aplecau să ia de pe jos și ultimul pai rămas după cosașii tocmiți cu ziua. În luna lui „cuptor”, până la răsăritul soarelui, pe rouă, se făceau „legătorile” din tulpini de grâu smulse din rădăcină. Pe la prânz, când spicele erau suficient de uscate, începea seceratul într-o formație de trei-patru persoane: cosașul, femeia care „polonea” grâul în snopi (mănunchi), o persoană care întindea legătorile (de regulă era un copil) și un bărbat care lega snopii. Seara se adunau snopii și se așezau în cruci. Mai întâi se punea un snop numit „popă”, cu spicile îndreptate spre apus, peste care se clădeau ceilalți sub formă de cruce cu spicele spre interior, iar în vârf se așeaza alt „popă” cu spicele spre răsărit. După ce grâul era transportat cu care în „aria satului” unde se clădea „în stog”, de regulă rotund, cu spicele în interior pentru a fi ferite de ploaie, se aștepta momentul în care proprietarul era anunțat că batoza se apropia de stogul lui. Pentru treierat era o organizare desăvârșită între vecini sau rude: un bărbat urca pe stog și arunca snopii deasupra batozei; o femeie îi ridica pe verticală și le tăia legătorile cu un cuțit special asemănător cosorului dacic; un alt bărbat îi lua în mâini și cu o legănare a brațelor îi slobozea în coșul batozei. Jos așteptau alții, unul care veghea sacii unde curgea grâul și ceilalți separau pleava și clădeau „jirezile” de paie.

Tâlharii de cai

Prin puterea plantelor de leac ori invocând puterea sfintei cruci și a Maicii Sfinte, oamenii locului au învățat singuri cum să țină la distanță bolile și să se apere de forțele malefice. Doar împotriva tâlharilor și a autorităților nedrepte n-au găsit un leac de apărare.

„În zona asta au fost niște tâlhari foarte bine organizați. Hoții acționau mai mult la drumul mare, pe Dealul Bitii. Cei mai cunoscuți de la noi au fost Chiucu și Ricu care lucrau mână-n mână cu tâlharii de la Vadu Crișului. Furau boii și caii chiar și din grajdurile oamenilor și-i plasau ortacilor lor să-i vândă la Vadu Crișului. Tâlharii din Vad furau animalele de la sătenii de acolo și le dădeau la ai noști să le vândă în târgul din Beiuș și astfel se pierdea urma”, relatează povestitorul nostru din Coșdeni. Bătrânul spune că tâlharii din vermurile acelea nu furau niciodată de la boieri pentru că aceștia aveau arme și se temeau că-i împușcă. O singură dată, Chiucu ar fi șterpelit o pereche de hamuri de pe proprietatea lui Suleiman, dar, de frică că-l prinde, ar fi aruncat-o într-o peșteră.

Se pare că descântele de vindecare și ritualurile de alungare a celor necurate s-au stins odată cu bătrânii satelor care le mai cunoșteau rostul. Așa se face că în satul Sitani există și astăzi o casă veche de peste 150 de ani despre care sătenii spun că „acolo locuiește dracu”. Ei povestesc că, după ce a murit proprietara, o bătrânică, acolo cineva ar fi ascuns o comoară, unii zic că ar fi o ladă cu bani și că de atunci nimeni nu se mai poate apropia de casă. Un localnic a fost odată să repare un colț de ștreșină căzut de la un vânt și a povestit că, la un moment dat, ar fi venit la el o creatură care l-a întrebat răstit ce face acolo. Omul speriat i-a spus că vrea doar să îndrepte ștreșina, nimic mai mult. „Bine, bine atunci”, i-ar fi zis creatura pe un ton mai blând. Primarul comunei promite că plătește el toate lucrările de demolare dacă se găsește cineva dispus să dărâme casa bântuită.

Peștera Muhuchii

Prin proiectul „Poftiți la Pomezeu!”, Primăria a realizat primul recensământ turistic din țară. Baza de date rezultată - în fapt, un centru virtual de informare turistică - a fost postată pe internet și oferă informații complete despre fiecare obiectiv turistic, din fiecare localitate în parte, de la Conacul lui Dopsa din Coșdeni, la Cetatea Korniș din Pomezeu, până la peștera Muhuchii din Lacul Sărat. De altfel, și peștera ca și celelalte obiective turistice poartă numele unui personaj real. Acolo a locuit Muhuca și toată familia lui, un om al pădurii, asemănător oarecum cu personajul Yeti din filme. Oamenii n-au avut privilegiul să se întâlnească cu el decât foarte rar. Odată, a coborât Muhuca de sus, de la peștera lui și s-a dus la moară să cumpere un sac de grâu. Văzându-l, boierul i-a spus: „Vezi sacul acela d-acolo? Are o sută de kile de grâu. Dacă îl iei cu dinții și îl pui pe cântar, e al tău.”

Spre mirarea sătenilor care se strânseseră grămadă să vadă minunea, Muhuca a apucat sacul cu dinții și l-a dus până pe cântar.

Proiectul „Poftiți la Pomezeu!” este derulat de Asociația Culturală D’ART Oradea, cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Bihor (Direcția de Dezvoltare și Implementare Proiecte) și al Primăriei și Consiliului Local Pomezeu.

(iulie 2018)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

În exclusivitate pentru Fermierul bihorean, îmbrăcat în străvechiul costum popular, păstrat cu sfințenie de la bunici, Costel Lucaciu a făcut o demonstrație de mânuire a coasei, la Hinchiriș, în satul său natal, chiar dacă este timișorean prin adopție.

Drept înainte, în zarea plumburie, coama Muntelui Codru Moma sprijină, parcă, cerul laolaltă cu crestele împădurite ale dealurilor din împrejur. Mai la vale, pe un pinten de colină, satul se zugrăvește ca un mușuroi uriaș, crescut din mărăcini. La intrare, pe lângă două cazane de pălincă urcă un drum de țară, pe vremuri neted vara și înglodat la prima ploaie, drumul acela dă în partea veche a satului Hinchiriș (Bihor), numită Dealul Mătișeștilor, locuit la începuturi, de câțiva haiduci din pădure. Acum, dealul acela-i în plin proces de modernizare. Primăria comunei Lazuri de Beiuș urmează să dea drumul apei în rețeaua de alimentare pentru locuințe, a făcut canalizarea și a întărit ulița pentru asfaltare.

După ce trece printre câteva case cu porți înalte din lemn și garduri din zapi ascuțiți la vârf, ulița coboară agale și se ridică iar șerpuind până la Vârful Dosului, cotind brusc pe deasupra Râpelor Bâzdânghii ca să dea apoi buzna în Calea Pădurii.

În zori de zi, când razele soarelui se conturau pe spinarea dealurilor arcuite ca niște valuri, un jeep vechi cu număr de UK și volanul pe dreapta, folosit probabil doar la muncile câmpului, s-a oprit în mijlocul drumului scrâșnind pietrișul de sub roți.

O coasă mușca, fără întreruperi, din iarba înaltă de vreo trei palme.

„'Mneață bună, Costel! Doamne, ajută!”, zise tânărul de la volanul mașinii cosașului.

„Bună să-ți fie inima și Doamne, ajută!”, răspunse Costel, întrerupând o clipă cântecul cuții pe tăișul coasei.

„Da' tare devreme te-ai mai trezit”, constată celălalt flăcău din mașină văzându-i tarlaua proaspăt cosită.

„Păi da, că dimineața se taie iarba mai bine, cât ține roua zorilor”, spuse bărbatul. Apoi înfipse iarăși tăișul coasei în covorul înflorat. Fraș... fraș... fraș... în urma lui Costel, iarba se așternea în brazde.

Iarba bună dă fânul de calitate

Băieții traseră jeep-ul la streșina unei păduri și începură să zumzăie, ca bondarii, din motocoase.

Costel avea o coasă veche rusească păstrată cu sfințenie de la părintele său. O pipăie cunoscător, își plimbă degetele aspre peste lama ei și-și zice în gând că ar trebui oleacă bătută ca să poată tăia bine cu ea. Se duse la capătul holdei și scoase din traista agățată într-un prun bătrân ciocanul, ileul și butucul. După ce îți pregăti locul la umbră, se așeză într-o rână pe un ștergar tesut de casă în război și cu sprijin în cotul stâng, puse codorișca pe genunchiul drept, sprijini marginea îngustă a coasei pe ileu și cu mâna dreaptă începu să aplice cu ciocanul lovituri ușoare pornind de la bază către vârf.

Vreo oră i-a luat lui Costel să bată coasa. În tot acest timp, băieții cu motocoasele au ras vreo patru iugăre bune de pajiște.

„Generația asta pro nu mai bate fierul rusesc, ci cumpără direct de la magazinele de grădinărit unelte moderne, nemțești sau chinezești”, zise bărbatul, ridicându-și pălăria de paie în semn de salut după ce flăcăii cu jeep-ul claxonară scurt de două ori în semn că și-au terminat treaba și pleacă acasă.

Niciodată, dar niciodată să nu uiți de unde ai plecat

„Pe meleagurile astea, cositul o fost dintotdeauna «meserie» de bază, fără munca asta oamenii nu puteau să trăiască, să-și țină animalele ca să aibă ce pune pe masă. Pe aici n-a trecut C.A.P.-ul, n-a fost colectivizare. Îmi aduc aminte, copil fiind, că vara, țarina noastră necooperativizată arăta ca o plapumă învâstrată cu holde înguste și lungi de grâu, porumb, ovăz și cartofi, iar în vremea aratului și culesului, băltea sub sudoarea oamenilor și a vitelor trudite pe deasupra ei. Pentru hinchirișeni, pământul era o datorie care, după ce s-au pomenit cu el, la început, ca un dar, trebuia muncit, așa cum erau, sănătoși sau bolnavi, firavi sau vânjoși. Dar și animalele trebuiau îngrijite ca pe niște zeități, fără de care nici pământul nu le mai putea da nimic și fără de care ar fi murit de mult. Părinții mei, Dumnezeu să-i odihnească, au avut întotdeauna grijă mare față de iarbă, uscatul fânului și strânsul în căpiță. Când iarba și fânul sunt bine lucrate atunci și vaca și oile îți dau lapte și brânză de cea mai bună calitate, îmi spunea tata. Toate muncile câmpului erau făcute la timpul potrivit: de exemplu, se începea cositul când sunau «clocoticii» în iarbă, atuncea-i semn că iarba-i coaptă. Învățătura asta o știu tot de la tata. Îmi povestea că pe vremuri să fii un cosaș vrednic, era o fală, te ținea lumea minte și când te însurai, dar și la petreceri. Era frumos când coseau mai mulți laolaltă. În clacă, tata întotdeauna a fost fruntea cosașilor și deschidea brazdă. Eu nu l-am moștenit, recunosc. Dar acuma, băieții ăștia își compară puterile cu capacitatea uneltelor și a rezervoarelor de benzină. E frumos și asta, dar parcă tot mai sănătos este să faci lucrurile așa după rânduiala aceea străveche”, povestește bărbatul cu voce așezată.

Costel Lucaciu trăiește la Timișoara de mai bine de trei decenii și este printre puținii orășeni din sat care se mai întorc atât de des la casa părintească. Singur sau cu familia nu ratează nici un weekend să nu plece din aglomerația urbană.

„Am învățat ceva de la părinții meu buni și dragi, că niciodată oriunde te va purta viața să nu uiți de unde ai plecat. Așa, oameni simpli de la țară, cum au fost ei mi-au transmis câteva lucruri importante pentru viață și anume: casa și pământul strămoșești niciodată nu se vând; respectă și la rândul tău vei fi respectat; omenia are mai mare valoare decât banii și dacă vrei să ai ceva trebuie să muncești. Eu îmi iubesc atât de mult locurile natale încât i-am spus soției și copilului meu că atunci când va fi să mor, pe mine să mă îngroape aici, unde m-am născut”, mărturisește Costel cu înțelepciunea unui om cu rădăcinile înfipte adânc în solul reavăn de la țară.

Tehnica cositului la Hinchiriș

Pentru toți cei care doresc să folosească această unealtă agricolă tradițională,vă prezentăm cele mai importante sfaturi primite de la Costel care, la rândul lui, le-a căpătat de la părintele său, Petre lui Bâc, cum îi spuneau localnicii: cum alegi, cum ascuți, dar mai cu seamă cum se bate o coasă manuală.

Mai întâi oferim o explicație științifică pentru cei care nu știu despre ce este vorba. Conform DEX: coasa este o unealtă agricolă alcătuită dintr-o lamă de oțel, arcuită, ascuțită în partea interioară a curburii, montată într-un mâner lung, de lemn, care se numește codorâște sau toporâște; se întrebuințează la cositul ierbii, al plantelor furajere și al unor cereale.

Coasa clasică se compune din două părți: - coada numită și toporișcă/codorișcă și coasa, partea metalică, activă. Prin urmare:

Cum ne alegem codorișca

Să fie dreaptă, fără noduri, crăpături, ușoară, iar mânerul acela din mijloc să fie bine prins, să nu joace în gaura special făcută în coada de lemn.

Costel precizează că toporișca/ codorâștea trebuie neapărat făcută din lemn de paltin. De altfel, paltinul era materia de bază folosită de regretatul instrumentist Dorel Codoban din Lazuri de Roșia, în făurirea celebrelor sale viori cu goarnă din Bihor.

Apoi, codorișca trebuie potrivită după utilizator, astfel mânerul de mijloc al cozii trebuie să fie la nivelul curelei, la burtă sau la spate, depinde unde este agățată teaca cuții, iar capătul toporiștei să fie la nivelul frunții sau maxim o palmă mai sus.

Cum alegem o coasă

Coasa ar trebui să fie din oțel călit și sunt de mai multe dimensiuni în funcție de înălțimea și experiența utilizatorului. Coase se găsesc la toate magazinele de grădinărit. De exemplu pe e-Mag sunt livrate acasă în trei zile de la comandă prin Fan curier.

Dar ar fi bine ca acela care o cumpără să meargă fain frumos la magazin și să verifice din exponatele expuse. Cum alegi o coasă bună? Se ține de partea de sus unde este tija de fier cu o mică umflătură (cui, parte care se numește și măsea) și se lovește ușor cu vârful coasei de podea (beton etc.) pentru a produce un sunet. O coasă de calitate va scoate un sunet mai ascuțit, cristalin și prelungit. Dacă sună ca o găleată sau oală spartă, coasa nu e bună.

Cum reglăm coasa manuală

Reglajul coasei este simplu. Se ridică coasa cu codorișca la nivelul solului. Se pune pe umăr în așa fel ca mânerul din mijloc să fie după ceafă, se ține cu mâna dreaptă codorișca, coasa fiind paralelă cu solul, se întinde mâna stângă astfel încât vârfurile degetelor să atingă vârful ascuțit al coasei.

În caz contrar se modifică unghiul dintre coadă și coasă. Mai exact, se bat definitiv icurile, atât cel care ține strâns tija de coadă/codorișcă cât și cel care se pune după reglajul unghiului. Dacă se vrea un unghi mai mare, se mărește distanța dintre vârfurile degetelor și vârful ascuțit al coasei, acesta se numește „la mare”.

De ce batem coasa

Baterea coasei este de fapt subțierea „gurii” coasei pe o porțiune cam de 10 mm adâncime pe lățimea coasei.

De ce nu se dă lama coasei prin polizor?  Costel spune că prin polizare se îndepărtează o porțiune de surplus de material, existând riscul decălirii gurii coasei. Prin batere se alungește materialul, coasa ține mai mult, suprafața respectivă ajungând să aibă duritatea maximă permisă de procentul de carbon din material.

Cum batem coasa

Ei, aici e o adevărată artă. Mulți se cred că știu să cosească, dar mai puțini știu să bată coasa. Pentru a bate coasa avem nevoie ciocan mic, ileu, butuc și un recipient cu un pic de apă. Ileul este de fapt o mică nicovală care se bate în butucul de lemn de formă conică în prealabil bătut în pământ.

În poziția semi culcat cu sprijin în cotul stâng, se pune coada/codorișca pe genunchiul drept, se ține cu mâna stângă marginea coasei-gura sprijinită pe ileu și cu mâna dreaptă se aplică cu ciocanul lovituri ușoare. Atenție! cu partea îngustă a ciocanului, nu cu colțul. Se cunosc două tipuri de batere. Unul când vârful ciocanului cade paralel cu lungul coasei pe marginea acesteia, în caz că se lovește prea tare există riscul ca marginea coasei să crape, lucru care nu este de dorit și doi - oblic, când ciocanul cade sub un unghi de 45 de grade față de lungimea coasei.

De ce se „înmoaie” ciocanul în apă și se bate „pe ud”? Pentru a nu se încălzi și a se decăli, spune Costel și pentru a nu aluneca ciocanul de pe coasă.

 La sfârșitul migăloasei lucrări, gura coasei trebuie să fie ca o lamă de bărbierit pe toată lungimea ei până la vârf.

Cum se ascute coasa

După ce am bătut coasa, urmează cutea. Cutea este o gresie de formă mai specială, care se ține într-un toc umplut pe jumătate cu apă, care la rândul său este agățat la brâu sau la spate. A da cute înseamnă ca să scoți gresia-cutea din teacă și să tragi cu ea de-a lungul coasei. Se ascute ori de câte ori este nevoie în vederea tăierii ierbii cu cât mai puțin efort. Cum se procedează? Se fixează toporișca în sol, coasa la nivelul feței este ținută cu mâna stângă, iar cu dreapta se trage cutea înmuiată în apă alternativ când pe o parte când pe alta a tăișului, dinspre coadă către vârf. Există mai multe poziții de a ascuți coasa. Asta depinde de îndemânarea fiecărui cosaș. De ce se ține cutea în apă?  Alunecă mai bine pe gura coasei, are aderență mai bună pe oțel, adică o ascute mai bine, un cosaș bun simte asta la mână. O coasă ascuțită bine nu trebuie să obosească cosașul.

Pentru cositul cerealelor, se fixează pe codoriștea coasei un semicerc format dintr-o nuia de alun verde care este arcuită între baza coasei și mânerul codoriștei. Se bat ambele capete în cuișoare pe codoriște. Semicercul format de nuiaua de alun are rolul de a aduna spicele tăiate de lama coasei la un loc, într-o brazdă, pentru a putea fi strânse mai ușor cu secera și legate în snopi.

În concluzie, după aplicarea acestor mici trucuri aflate de la Costel, la finalul unei zile de cosit, cu o pălincă la capătul holdei și o mândră care te așteaptă seara cu bucatele gătite într-un vârf de deal, cosașul nostru ar trebui să se simtă ca și după un exercițiu din sala de fitness. Bineînțeles, scopul unei săli de sport nu este acela de a te face să te simți confortabil. Cei care practică știu că trebuie să depună un anume efort. Așa că nu te aștepta să te simți la cositul manual ca într-un bar, ci mai degrabă ca într-o sală de sport.

(iunie 2018)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din iunie 2018.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Când s-a născut Iisus, nimeni nu-L aștepta, deși venirea Sa a fost anunțată de secole de către profeți. După moartea Mântuitorului, primii creștini nu s-au îngrijit să verifice data zilei Sale de naștere, fiind angajați în predicarea împărăției pe care El a întemeiat-o. La aceasta s-au dedicat total de-a lungul secolelor, fără să se intereseze de detaliile istorice ale vieții Sale.

Creștinii din primele secole trăiau în structurile și normele obișnuite de viață impuse de Imperiul Roman. Urmau același calendar și sistem de calcul folosite de Roma în toată aria de influență a guvernării sale. Sistemul consta în a număra anii începând de la întemeierea orașului Roma. Acesta era considerat primul an, la care apoi se adunau anii ce urmau. Pentru a face aluzie la acest calendar se puneau inițialele U.C. (Urbis conditae), adică „de la întemeierea orașului”.

Cu trecerea secolelor, mulți creștini au început să creadă că întemeierea Romei, care a fost oraș păgân în timpul primilor o mie de ani ai existenței sale, nu era un semn potrivit pentru a număra anii. După căderea Imperiului Roman, comunitatea creștină și-a pus problema creării unui calendar nou, care să aibă axă centrală persoana lui Cristos. Nu mai aveau niciun motiv de a continua să considere orașul Roma ca un centru istoric al existențelor lor. Atunci și-au dat seama că nimeni nu știa ziua, luna și nici măcar anul nașterii lui Iisus, datorită faptului că autorii evangheliilor au omis acest amănunt. Scrierile relatau mai curând episoade izolate din viața Mântuitorului, începând de la o cateheză orală precedentă, dar fără grija de a da o cronologie exactă a vieții sale.

Calendarul lui Dionisie

În acest moment, iese în evidență figura unui călugăr numit Dionisie, născut în Dobrogea noastră, care însă a trăit aproape toată viața sa la Roma. Avea ca supranume „Cel Mic”, și acest lucru a făcut să se presupună că era mic de statură. Se pare că el însuși a voit să poarte porecla din umilință. Era unul dintre oamenii cei mai culți ai epocii, teolog strălucit și mare cunoscător al istoriei Bisericii și al cronologiilor. El a compus o celebră culegere de decrete ale papilor și de decizii ale conciliilor, comentate de el cu pricepere.

Atunci, papa Ioan I i-a dat sarcina de a calcula data nașterii lui Cristos. În această privință, putea să se bazeze pe câteva indicații utile folosite de evanghelii. Astfel, de la sfântul Luca a scos că, la începutul vieții publice, „Iisus avea circa 30 de ani”. Asta deja era ceva. Dar în ce an a început-o? Câteva versete dădeau răspunsul: „în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar”.

Dionisie a confruntat listele lungi de date și cronologii și a dedus că anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu, an în care Iisus a început să predice, corespundea cu anul 783 de la întemeierea Romei (U.C.). Ei bine, scăzând cei 30 de ani de viață ai lui Iisus, a obținut că El s-a născut în anul 753 U.C. Pentru a-l plasa pe Cristos la începutul unei ere noi, anul 754 U.C. trebuia să devină anul 1, anul 755 trebuia să devină anul 2 și așa mai departe. După fiecare număr, Dionisie a adăugat sigla „d.C”, adică „după Cristos”. În schimb, la anii de dinaintea nașterii lui Iisus a pus sigla „î.C”, adică „înainte de Cristos”.

În acest calendar nou, Dionisie, care trăia în acea perioadă în anul 1287 după calendarul roman (U.C), a considerat că se află în anul 533 al noii ere creștine. Cine știe ce emoție a simțit călugărul când a înțeles că este primul om care cunoaște în ce an după Cristos se trăia! Atunci când a murit, paisprezece ani mai târziu, se putea nota, în registrul parohial al decedaților, că a murit „în anul 540 din epoca inventată de el”.

Cronologia propusă de Dionisie nu a fost admisă dintr-o dată. Prima mențiune oficială despre nașterea Mântuitorului a apărut în documentele bisericești abia peste două secole după Dionisie, prin anul 742 d.C. Această nouă eră s-a răspândit lent. Inițial a fost folosită de unii cronicari din Italia în a doua jumătate a sec. VI, apoi în sec. VII a fost folosită la datarea unor documente din Anglia și în cancelariile din Franța. În anul 800, regele francilor, Carol cel Mare, impune adoptarea erei creștine în Europa Occidentală, iar în Roma papală reforma s-a realizat în secolul X (când se instituie și termenul de „milesim”, pentru anii erei noastre). Totuși, în documentele papale noua cronologie a intrat în vigoare abia la mijlocul secolului XV.

Crăciunul și Steaua de la Bethleem

Știm de la istoricii moderni că Dionisie făcuse o greșeală. Evanghelia după Matei menționează faptul care nu a fost luat în considerare de către Dionisie, anume că Iisus a venit în lume „în timpul regelui Irod”. De la scriitorul roman Iosif Flaviu, contemporan al lui Iisus, știm că acest rege a murit în anul 4 î.C., la puține zile după o eclipsă de lună ce a avut loc la 12 martie. În urma calculelor s-a ajuns la concluzia că Iisus S-a născut între sfârșitul anului 7 și jumătatea anului 6 î.C.

Potrivit unei ipoteze emisă de astronomul Johannes Kepler în anul 1606, „Steaua Magilor” a fost rezultatul deosebit de luminos produs de tripla conjuncție a planetelor Jupiter și Saturn în anul 7 î.C. Ultima triplă conjuncție a lui Jupiter cu Saturn a avut loc în anii 1940-1941 în constelația Berbecului și a durat din august până în februarie, dar din cauza celui de al doilea război mondial a fost doar în atenția specialiștilor. Următoarea triplă conjuncție a lui Jupiter cu Saturn va avea loc în anul 2198.

În anul 7 î.C., buclele descrise de planetele Jupiter și Saturn pe bolta cerească au fost atât de apropiate, încât cele două planete au fost în conjuncție de trei ori: la 23 mai, 3 octombrie și 4 decembrie, apărând astfel împreună ca un astru foarte strălucitor. Prima conjuncție, cea din 23 mai, era vizibilă pe cerul de dimineață la orizontul estic și e posibil să nu fi produs magilor o impresie deosebită, dar, când au văzut că același fenomen se repetă pe 3 octombrie seara și mai spre sud-vest (în direcția Iudeei), au interpretat acest lucru ca un semn astrologic.

Cea de a doua conjuncție i-a determinat pe magi să pornească spre Ierusalim, drumul durând cam o lună și jumătate (până în preajma celei de a treia conjuncții, cea din decembrie).

Însăși Evanghelia după Matei spune că magii l-au găsit pe prunc „în casă” (2,11), și nu în peștera nașterii, așa cum este obiceiul de a-L reprezenta.

Se știe că nici ziua de 25 decembrie nu reprezintă data exactă a nașterii Mântuitorului, El născându-se, dupã unele păreri legate de ritualul botezului aplicat de Ioan Botezătorul, chiar în ziua în care s-a botezat în apa Iordanului, respectiv pe 6 ianuarie. Dar pe 25 decembrie, imediat după solstițiul de iarnă, când Soarele începe să „urce”, romanii celebrau Sărbătoarea Soarelui, sărbătoare păgână, dar creștinii de pe atunci, prigoniți și martirizați, Îl asimilau pe Iisus Soarelui.

O omisiune

Când s-a adoptat procedeul de a număra anii de la nașterea lui Cristos, s-a făcut o greșeală din punct de vedere matematic, neconsiderându-se niciun an zero. După anul 1 î.C. urmează direct anul 1 d.C. Dacă facem calculul 1+1 ar ieși că între iarna lui 1 î. C, și iarna lui 1 d.C. au fost 2 ani, dar de fapt a fost unul singur, pentru că numărătoarea sare peste anul zero.

În anul 1740 astronomul francez Jacques Cassini a propus pentru prima oară corectarea acestei erori, considerând că anul precedent primului an al erei creștine să fie anul zero, precedentul anului zero să fie anul -1, apoi -2 și așa mai departe. Deci toți anii dinaintea erei creștine să fie reprezentați prin numere negative. Pornind de la acest sistem, anii dinainte să se nască Cristos se numără descrescător (de exemplu: 100, 99, 98... 0 î.C.).

Și totuși, în ce an suntem ?

La ora actuală există mai multe națiuni și grupuri religioase pentru care calendarul dionisian nu are nicio valoare.

De exemplu, calendarul evreiesc începe de la crearea lumii, adică a primului om, a lui Adam. Conform indicațiilor biblice, crearea lumii a avut loc în anul 3760 înainte de era noastră, adică înainte de Cristos. Astfel, pentru anul 2017 corespunde în calendarul evreiesc anul 5777 (3760+2017). Anul nou în calendarul evreiesc nu coincide cu 1 ianuarie ci cu prima zi a lunii Tișri. Luna Tirși din calendarul evreiesc îi corespunde perioada septembrie-octombrie din calendarul nostru. Anul nou la evrei „Rosh Hashanah” a fost pe 20 septembrie a.c. și a început odată cu apusul soarelui.

Așadar, peste 19 milioane de evrei sunt deja în anul 5778.

Potrivit cronologiei bizantine (deci ortodoxe), Cristos S-a născut în anul 5508 de la crearea lumii. Acești credincioși se află acum în anul 7525. Italienii care mai folosesc numărătoarea anilor de la întemeierea Romei se află în anul 2770. Milioane de credincioși de diferite credințe din India consideră că suntem în anul 2079, iar chinezii confucianiști, în anul 2574.

Creștinii copți din Egipt sunt în anul 1738, caldeii din Irak, în anul 6771, armenii, în anul 1468, și sirienii, în anul 2331. Dacă la aceștia adăugăm nouă sute de milioane de catolici care sunt în dezacord cu cei 7 ani diferență față de adevăratul început al erei creștine, ne putem întreba: în realitate, în ce an suntem?

Crăciunul pe rit vechi

La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a făcut o reformă, suprimând zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit „gregorian” sau „ritul nou”. Conform calendarului Gregorian, 1 ianuarie a devenit prima zi a anului.

Nu toate Bisericile au adoptat ritul nou atunci când s-a hotărât schimbarea calendarului, iar cele care au rămas pe calendarul iulian – cu 13 zile în urmă față de cel oficial - încă serbează Crăciunul pe rit vechi, adică pe 7 ianuarie. Acestea sunt: Biserica Rusă, Biserica Sârbă, Patriarhia Ierusalimului, Mănăstirea din Sfântul Munte Athos.

Creștinii ortodocși pe stil vechi sărbătoresc și Anul Nou cu întârziere de două săptămâni, pe 14 ianuarie.

În anul 2018 sărbătoarea va fi duminică. În România, ea va fi sărbătorită de creștinii sârbi, ucraineni, ruși sau lipoveni.

Notă. Pentru omul care se roagă în sufletul lui, lumea întreagă este o biserică.

(decembrie 2017)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Crucea reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri spirituale ale umanității, fiind folosită din timpuri antice. La noi în țară, semnul crucii a fost descoperit pe un vas aparținând culturii Cucuteni, o civilizație care a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egiptul Antic.

România este singurul stat din lume care folosește simbolul vulturului cu crucea în cioc.

Din punct de vedere spiritual, acest simbol reprezintă nu numai legătura puternică pe care poporul român o are cu Dumnezeu, ci el înseamnă comunicarea directă pe care înaintașii noștri o aveau cu Creatorul prin intermediul acestui mesager divin care este vulturul. Or, este binecunoscut faptul că, pentru toate popoarele lumii, stema țării – semnul heraldic suprem – are o importanță majoră. Imaginile care o compun evocă istoria țării; prin intermediul ei, tradiția rămâne veșnic vie, iar semnificația ei trezește sentimentul național.

Trebuie, însă, făcută o distincție clară între crucea patimilor lui Hristos – adică Crucifixul – și Sfânta Cruce, reprezentată în semnul heraldic din stema țării noastre.

Încă din antichitate, crucea era un simbol religios. La babilonieni, crucea reprezenta, pe lângă semnul regalității și puterea celor patru vânturi care aduceau ploaia și fertilitatea; pentru egipteni, crucea era simbolul vieții și al soarelui. Pentru evrei în antichitate, crucea era semn al binecuvântării și al vindecării. În istoria biblică, crucea era semn de putere și biruință, ori semn al scăpării de moarte.

Crucea la primii creștini

Primii creștini n-au considerat crucea pe care a murit Iisus ca un simbol al virtuții, ci mai degrabă ca „lemnul blestemat”, un mijloc al morții și al „rușinii” (Evrei 12 cu 2). Era o amintire prea dureroasă pentru primii credincioși. Primele simboluri creștine au fost peștele și ulterior, mielul.

Crucea a ajuns să fie considerată ca simbol creștin doar după ce pedeapsa capitală prin răstignire a fost abolită, mai bine zis, din momentul în care creștinismul a început să fie păgânizat (sau, așa cum preferă unii, păgânismul a fost creștinizat). În anul 431 s-au introdus crucile în biserici și în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât prin 586.

Împărații Teodosie al doilea și Valentinian au interzis prin lege reprezentarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele (de exemplu, pardoseala bisericilor), hotărâre confirmată mai târziu de Sinodul Quinisext (692). Sinodul șapte ecumenic (787) și apoi Sinodul constantinopolitan, din 869 au formulat în termeni clari venerarea tipului Sfintei Cruci, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie echivalentă cu cea dată cărții Sfintelor Evanghelii și tipului Sfintei Cruci.

Primele crucifixe, fără Iisus

În primele șase secole după răstignirea lui Hristos, corpul lui Iisus nu a fost prezent pe cruce. Motivul: amintirea dureroasă a morții Sale și credința creștinilor în iminența parousiei (a sfârșitului lumii și a Judecății de Apoi) propovăduite de Biserică. În plus, cine ar fi îndrăznit să-L crucifice pe Iisus a doua oară?

Primul pas a fost făcut la Sinodul Trullanic din anul 691 prin acceptarea prezentării unui tânăr anonim pe cruce.

Ulterior, Biserica a admis reprezentarea înfățișării lui Hristos în pictură. „Cine n-ar vrea să știe cum arată la față Iisus? Cui îi adresezi rugăciunile? Dacă nu poți să vezi, măcar să bănuiești cum arată Cel pe care-L iubești și căruia îți încredințezi sufletul” - au fost argumentele făuritorilor de icoane.

La Sinodul al șaptelea Ecumenic de la Niceea (787), Biserica a mărturisit și a apărat cinstirea chipurilor zugrăvite ale lui Hristos și ale Maicii Sale, a cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, ale sfinților și ale îngerilor.

Următorul pas a fost reprezentarea trupului lui Hristos crucificat. Imaginea crucifixului a fost autorizată de Biserica de la Roma.

La început, Iisus a fost prezentat îmbrăcat, fără barbă, cu corp neînsângerat și țeapăn, apoi, încetul cu încetul, tot mai dezbrăcat, cu corpul distorsionat și coroana de spini pe cap, plin de sânge, cu barbă. Acoperită a rămas în final numai partea mediană a corpului.

Semnul Sfintei Cruci

Crucea este și semn al binecuvântării: la înmulțirea pâinilor ori la Cina cea de Taină, Iisus a binecuvântat făcând semnul Crucii.

Până în 1570, romano-catolicii își făceau cruce atât din dreapta în stânga, cât și invers. După care, Papa Pii al V-lea a insistat să se facă cruce doar de la stânga la dreapta. Atunci când te închini astfel, conform simbolisticii catolice, semnul crucii vine de la omul care se adresează lui Dumnezeu. Dar în cazul crucii de la dreapta la stânga, cum se întâmplă în cultul ortodox, vine de la Dumnezeu care binecuvântează omul.

Nu în ultimul rând, mișcarea mâinii de la stânga la dreapta înseamnă trecerea de la păcat la mântuire, deoarece partea stângă în creștinism se asociază cu puterea diavolului, iar partea dreaptă se asociază cu puterea divină. În cazul facerii semnului crucii de la dreapta la stânga (la ortodocși) se tratează ca biruința lui Dumnezeu asupra diavolului.

O altă explicație este dată din cauza topicii: „Duhul Sfânt” („spiritus sanctus” în latină). Catolicii au vrut ca „duh” să fie pe umărul stâng, iar „sfânt” pe dreptul.

Protestanții respectă Crucea, dar nu își fac semnul crucii, iar cei din cultele neoprotestante nu o venerează și nu-și fac niciodată cruce.

Cum se face corect semnul crucii

Diferențele de uz în modul de a se face semnul crucii au constituit, printre altele, de-a lungul timpului, un punct de dezacord între Biserica ortodoxă și cea catolică, dar, până la urmă, credința a învins.

Indiferent cum se săvârșește acesta, important este să fii credincios cu adevărat, din suflet și să faci corect semnul crucii.

De altfel, în Biserica ortodoxă există diferențe atât de însemnate încât, după felul de a se închina, se poate recunoaște naționalitatea credincioșilor.

Un semn mare al crucii însoțit de o plecăciune adâncă făcut de ruși diferă, de exemplu, de semnul crucii mic făcut de-a lungul pieptului, încheiat cu o lovitură tot pe piept, al grecilor.

În general, în practica ortodoxă, însemnarea cu Semnul Sfintei Cruci se face cu mâna dreaptă. Degetul mare, indexul și degetul mijlociu sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce inelarul și degetul mic sunt ținute în palmă. Cele trei degete astfel împreunate se pun pe frunte, apoi coboară spre piept; de acolo, mâna merge către umărul drept, iar apoi merge orizontal către umărul stâng.

În timp ce se face semnul crucii, se rostește „în numele Tatălui” (când mâna e pe frunte), „și al Fiului” (când mâna coboară pe piept), „și al Sfântului Duh. Amin” (când mâna se duce de la un umăr la celălalt). Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane împărtășind aceeași Esență (natură). Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt și ambele în podul palmei, reprezintă dubla natură, umană și divină, reunite în persoana Domnului Iisus Hristos.

Creștinii romano-catolici își fac semnul crucii cu palma deschisă și a doua parte a semnului de la stânga la dreapta. Unii credincioși fac o cruce mai largă, alții una mai mică. Se va spune „și al Sfântului Spirit. Amin” când mâna merge de la un umăr la altul. După ce se sfârșește semnul crucii, mâna se poate întoarce pe piept. Uneori semnul crucii poate fi însoțit de alte cuvinte, precum cele din Rugăciunea lui Iisus sau simplu, „Doamne, miluiește” sau „Doamne, ajută”.

La ortodocși, Crucea, ca obiect sau ca reprezentare grafică, apare în general împodobită cu elemente florale, cu raze sau cu elemente grafice dintre cele mai diverse, în timp ce în tradiția catolică, Crucea este aproape întotdeauna simplă, reprezentată prin suprapunerea celor două linii, una verticală și una orizontală, cel mai adesea cu trupul lui Hristos crucificat.

„Împodobirea Crucii este semnul bucuriei Învierii. Pe cât de adâncă și umilitoare este durerea Răstignirii, pe atât de mare și de înălțătoare este bucuria Învierii. Prin Învierea Mântuitorului Hristos, Crucea nu mai rămâne instrumentul hulit și umilitor de tortură și moarte, ci devine altarul Jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu”, susțin ortodocșii.

Puterea Sfintei Cruci, dovedită științific

Sunt dovedite științific proprietățile miraculoase ale semnului crucii și ale rugăciunii. „Am stabilit că vechiul obicei al facerii semnului crucii deasupra mâncării și băuturii, înainte de masă, are un folos practic: mâncarea este purificată efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmplă fizic în fiecare zi”, a declarat fizicianul Angelina Malakhovskaya, citată de publicația Zhizn.

Oamenii de știință au studiat impactul rugăciunii Tatăl nostru și al semnului crucii asupra bacteriilor patogenice. Mostre de apă din diferite surse – fântâni, râuri, lacuri – au fost folosite în cercetare. Toate mostrele conțineau anumite bacterii. S-a observat că dacă se rostește rugăciunea domnească și se face semnul crucii asupra apei, numărul de bacterii dăunătoare scade de șapte, zece, sute chiar mii de ori. Experimentele au fost făcute astfel încât să se excludă posibilul impact al sugestiei mentale. Rugăciunea a fost spusă atât de credincioși cât și de necredincioși, iar numărul bacteriilor, indiferent de mediu, a scăzut față de mostrele de referință.

Oamenii de știință au mai dovedit efectul benefic al rugăciunii și al semnului crucii asupra oamenilor. La toți participanții la teste presiunea sângelui s-a stabilizat, iar parametrii s-au îmbunătățit. În mod uimitor, parametrii s-au modificat în direcția necesară vindecării: la oamenii hipotensivi presiunea sângelui a crescut, iar la hipertensivi a scăzut. S-a mai observat că dacă semnul crucii este făcut neîngrijit, și fără să atingă punctele corespunzătoare – centrul frunții, centrul plexului solar și umerii – rezultatele pozitive ale testelor sunt mai slabe, sau chiar absente.

Notă. Un simbol național care are nevoie de argumente nu e valabil.

(octombrie 2017)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din octombrie 2017.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

La început a fost o singură Biserică creștină, care avea ca doctrină învățătura Domnului Iisus Hristos și a apostolilor și nimic altceva.

Biserica primară

Așa cum ne prezintă Sfânta Scriptură, Biserica Creștină a luat ființă oficial în Ziua Cincizecimii (Rusalii) a anului 33, după înălțarea Domnului prin coborârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor lui Iisus Hristos. Biserica Primară s-a întemeiat pe învățătura apostolilor despre viața, moartea, învierea și învățătura lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care S-a dat pe Sine ca preț de răscumpărare pentru păcătoși, devenind Mântuitorul și Domnul tuturor celor care cred în El și urmează învățătura Lui.

Din Noul Testament aflăm că, în Biserica primară, conducătorii spirituali erau „profeți, învățători diaconi, prezbiteri și episcopi”.

Mai târziu (la începutul sec. III), după ce s-a dezvoltat conceptul de separare a clerului de laici, a apărut și o ierarhizare a acestora, „funcția” de prezbiter devenind preot, spre exemplu.

În primele secole, Biserica creștină a suferit crunte persecuții din partea autorităților romane.

Primul Conciliu

Conciliul de la Nicea a fost, practic, primul mare Sinod Ecumenic al Bisericii creștine. Atunci când a început acesta, pe 19 iunie 325, flăcările persecuției abia ce se calmaseră. Imperiul Roman fusese fără succes în încercarea sa de a șterge credința creștină. Mulți dintre bărbații care au alcătuit Conciliul de la Nicea purtau încă pe trupurile lor rănile persecuției.

Pentru a înțelege de ce a fost numit primul conciliu universal, trebuie să ne întoarcem înapoi în anul 318 după Cristos. În suburbia alexandriană, un presbiter popular pe nume Arius a început să predice că Iisus era un om oarecare adoptat de Dumnezeu, venind astfel în contradicție cu episcopul Alexandriei care susținea originea divină a Fiului lui Dumnezeu.

Consolidându-și poziția sa în imperiu, împăratul Constantin s-a temut că o schismă în Biserica creștină ar fi încă un factor de rupere a stabilității în imperiul său și a convocat Conciliul spre rezolvarea problemei.

Conciliul a fost divizat în trei grupe. Arius era prezent, la porunca Împăratului, împreună cu câțiva suporteri. Acest grup reprezenta părerea că Hristos era de o substanță diferită (grecescul hetero-ousios) decât Tatăl.

Grupul din Răsărit, care a avut o prezență majoritară, reprezenta părerea că Hristos era de aceeași substanță (grecescul homo-ousios) ca Tatăl, adică că El a împărtășit în mod etern din singura esență care este Dumnezeu și din deplina divinitate.

Grupul din mijloc prezenta ideea că Fiul era de o substanță similară (grecescul homo-iousios) ca Tatăl.

În final, Crezul, simbolul credinței, care a rezultat în urma Conciliului de la Nicea din anul 325, semnat de toți în afară de Arius și doi episcopi din Egipt, era clar în favoarea grupului de la Răsărit:

Noi credem... într-un singur Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică, din substanța Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o singură substanță (homo-ousios) cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute...

Crezul conținea și „anatema” (adică, condamnare) pentru aceia care respingeau aceste adevăruri și pentru prima dată, astfel de anateme purtau cu ele repercusiuni civile. Arius și câțiva din urmașii săi au fost exilați, deși pentru o scurtă vreme.

După Conciliul din 325, doctrina Bisericii Catolice antice (unii istorici o numesc catolică-ortodoxă ) a avut ca bază Credeul Niceean, cu mici particularități în modul de interpretare între teologii din Răsărit și cei din Apus.

În anul 380, urmașul lui Constantin, împăratul Theodosius a dat un edict prin care declara creștinismul religia exclusivă a statului. După această dată, împărații și mai apoi, papii care s-au succedat la conducerea Bisericii creștine medievale și-au extins influențele și în sfera treburilor politice.

Marea Schismă

Marea Schismă este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină și cea greacă. Una din disputele care nu s-a rezolvat nici până în zilele noastre a constituit-o introducerea clauzei Filioque în Crezul de la Niceea.

„Filioque” este o controversă în Biserică în raport cu Duhul Sfânt, pe răspunsul la întrebarea : „De la cine a purces, a plecat, de la cine provine, de la cine a luat naștere Duhul Sfânt, de la Tatăl, sau de la Tatăl și de la Fiul?” În latină, „filioque” înseamnă „și fiul, sau și de la Fiul”.

Cei care se opun clauzei filioque obiectează, deoarece ei cred că Duhul Sfânt venind de la Tatăl și de la Fiul îl face pe Duhul Sfânt „subordonat” Tatălui și Fiului. Cei care susțin clauza filioque cred că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl cât și de la Fiul.

De la marea schismă din 1054, conținutul real al Crezului originar a fost mereu disputat între ortodocși și catolici.

Deși este diferit de Tatăl și de Fiul, Sfântul Spirit acționează într-un strâns raport de comuniune cu Tatăl și cu Fiul, formând împreună o unică realitate ce constituie ființa unitrinitară a lui Dumnezeu, spun catolicii.

Ortodocșii susțin că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt egali și consubstanțiali, deosebindu-Se între Ei numai prin însușirile Lor personale și mărturisesc precum urmează:

„Și întru Duhul Sfânt, Domnul de-viață-făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin Prooroci...”.

Cum s-a ajuns la sfinți și moaște?

Unirea practică a Bisericii cu Statul sub Constantin și urmașii lui a dus la secularizarea acesteia. Patriarhul Constantinopolului a ajuns sub controlul împăratului, iar Biserica Răsăriteană a devenit un departament al statului. Afluxul de păgâni în Biserică prin convertirile în masă au contribuit la păgânizarea închinării, deoarece Biserica încerca să-i facă pe aceștia să se simtă bine printre ceilalți credincioși.

Pentru ca păgânii care fuseseră obișnuiți să se închine la idoli să găsească un ajutor real în biserică, mulți conducători bisericești credeau că este necesar să materializeze liturghia, pentru a-L face pe Dumnezeu să pară mai accesibil acestor închinători. Venerarea îngerilor, a sfinților, a moaștelor, a tablourilor și a statuilor a fost un rezultat logic al acestei atitudini. „Venerarea sfinților s-a născut din dorința naturală a Bisericii de a-i onora pe cei care fuseseră martiri în zilele în care Biserica fusese aspru persecutată de stat. Mai mult, păgânii se obișnuiseră cu venerarea eroilor lor și când au venit în Biserică atât de mulți a fost natural ca și ei să-i substituie pe sfinți cu eroii lor, atribuindu-le puteri semidivine”, scrie E. Cairns în „Creștinismul de-a lungul secolelor”.

Apariția icoanelor

La șapte secole și jumătate de la apariția creștinismului s-a pus pentru prima dată problema reprezentării sfinților în icoane. Cultul imaginilor a fost interzis oficial și anatemizat până prin secolele VIII-IX (726-843).

Cum s-a realizat trecerea de la contemplarea firii umane a lui Hristos la fundamentarea înfățișării Lui în pictură?

„Cine n-ar vrea să știe cum arată la față Iisus? Cui îi adresezi rugăciunile? Puterea de abstractizare a credinței nu este la îndemâna oricui. Dacă nu poți să vezi, măcar să bănuiești cum arată Cel pe care-L iubești și căruia îți încredințezi sufletul”, au fost argumentele făuritorilor de icoane.

Iconoclaștii argumentau că nimeni nu poate să picteze un chip al lui Hristos pentru că aceasta înseamnă a voi să circumscrii și să limitezi dumnezeirea lui Hristos. La aceasta, apărătorii icoanelor (între care Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, primul teolog care a apărat icoanele și „Triumful Ortodoxiei”, replicau spunând că dacă „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan, 1, 14), de atunci Cuvântul S-a lăsat să fie „circumscris”, să fie atins; prin urmare, Cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu poate fi reprezentat în icoană, adică e posibil de a-L reprezenta pe Dumnezeu în cadrul artei omenești.

Întruparea Cuvântului celui veșnic al lui Dumnezeu a arătat și a explicat în ce măsură Fiul, asumând întreaga fire a omului, a rămas și chip desăvârșit al Tatălui. Deci un chip omenesc poate fi chip al Dumnezeului celui desăvârșit - era convingerea închinătorilor la icoane. Sfântul Teodor Studitul a afirmat „că cel care respinge icoana, respinge în cele din urmă și taina Întrupării Cuvântului”

La Sinodul șapte Ecumenic de la Niceea (787), Biserica a mărturisit și a apărat cinstirea chipurilor zugrăvite ale lui Hristos și ale Maicii Sale, a cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, ale sfinților și ale îngerilor.

Pictorii creștini din primele veacuri, reprezentând aproape toate personajele sfinte cu chip tânăr, n-au făcut excepție nici cu Mântuitorul, pe care îl înfățișează de obicei tânăr, cu părul lung, despărțit la mijloc, barba nu prea mare, ochi mari, liniștiți, așa cum sunt cele mai multe tipuri ale Bunului Păstor.

Inchiziția

A fost înființată în anul 1231 și a funcționat până în secolul XVI în cadrul Bisericii Catolice. Inchiziția a fost o instituție de judecată formată din preoți care judecau „delictele eclesiastice”.

În practică „tribunale religioase”, ele judecau și condamnau, folosind tortura, persoane bănuite că ar încălca dogma (doctrina) Bisericii Catolice.

Inchiziția condamna inclusiv la moarte prin ardere pe rug sau decapitare pe cei considerați „eretici”. Oricine îndrăznea să aibă o opinie separată de cea oficială a Bisericii era pedepsit de autoritățile statului cu care Biserica funcționa în strânsă legătură.

În Imperiul de Răsărit, chiar dacă nu a existat oficial instituția inchiziției, mii de creștini au fost martirizați de-a lungul timpului pentru aceleași motive, „erezia”, ca și în vestul Europei.

Apariția Bisericii Evanghelice Luterane

Pastor și doctor în teologie, Martin Luther (1483-1546) este cunoscut ca „părintele Reformei Protestante”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei Biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale. Luther a intrat în conflict cu Biserica Romano-Catolică în 1517, când pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, Papa Leon al X-lea a vândut credincioșilor indulgențe. Prin vânzarea de indulgențe, preoții promiteau oamenilor, în schimbul unei donații bănești, iertarea de păcate (scurtarea chinului în infern). Luther s-a declarat împotriva acestei practici și a fost excomunicat. Protestul lui Luther a avut un ecou favorabil în rândul germanilor, un prim rezultat fiind înființarea Bisericii Evanghelice Luterane. Concomitent au apărut adepți și în alte țări. Urmașii lui Luther au refuzat să mai accepte ierarhia bisericească stabilită de catolici. „Renașterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei preoțești”, spuneau protestanții. Ei au negat cultul Fecioarei Maria și al sfinților, considerau botezul copiilor mici ca fiind nejustificat biblic și au trecut la botezul adulților ca practică curentă în Biserică.

În anul 1609 se înființează prima Biserică Baptistă în Olanda, baptiștii dorind revenirea la modelul creștinismului practicat de Biserica din primul secol.

În aceeași perioadă a apărut și mișcarea „Frăția” (Brothers) în Europa centrală, echivalentul fiind Cultul creștin după Evanghelie înființat în România în 1889.

Mișcarea penticostală a apărut în anul 1906 în S.U.A. răspândindu-se ulterior în întreaga lume. Penticostalii pun un accent deosebit pe lucrarea și darurile Duhului Sfânt, minuni și vindecări.

Notă. Cei care nu-l găsesc pe Dumnezeu sunt cei care Îl caută din interes.

(septembrie 2017)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din  septembrie 2017.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

„Aștileul este singura comună din județul Bihor care nu are nici un asistat social”, declara primarul Ionuț Lazăr la ultima ședință a colegiului prefectural desfășurată în luna mai la Aleșd. Afirmația a stârnit rumoare în rândul celor prezenți, întrebându-l cum a reușit performanța asta. „Simplu, le-a spus primarul. N-au venit la lucru și i-am tăiat de pe listă.”

Încerc să aflu cu ce se ocupă asistații din Aștileu lăsați fără ajutorul social chiar de către primarul lor.

O zi numai bună de lucru. Străbat o uliță țigănească. Nici picior de om. O antenă parabolică la fiecare ștreșină de casă și câte un câine la poartă.

- Mai locuiește cineva pe ulița asta sau sunt plecați cu toții-n străinătate?, strigai la un puști bine îmbrăcat cu o tunsoare modernă ce stătea sprijinit de o motocicletă roșie în curtea unei case.

- Părinții mei sunt în Spania, îmi spuse băiatul cu mândrie, butonând neîntrerupt un telefon mobil.

- Dar tu ce faci aici, de ce nu ești la școală?, întreb.

- Mie nu-mi place la școală, da’ nu-mi place deloc, mă înțelegi!

- Ei, lasă că vine taică-tu acasă și-ai să vezi cum zbori la școală, interveni o femeie din vecini, care tocmai ieși din casă cu un vraf de haine spălate. Da’ parcă-ai fi de-a casei p-aici, că nici câinii nu te latră…, îmi spuse privindu-mă mirată.

- A, da, pesemne că mă cunosc..., zic.

- Pe la ora asta oamenii îs la servici, îmi zise, auzindu-mi întrebarea. Apoi prinse a mă lămuri.

O bună parte din locuitorii cartierului de țigani din Aștileu, Cantina Veche - cum îi spun localnicii, lucrează la fabrica de încălțăminte Melania, alții, prin construcții, ceilalți mai dau o tură „p-afară”, se întorc, fac o pauză, rămân definitiv ori pleacă din nou. Visul bărbaților din colonie este să aibă mașină. Câțiva au deja, ceilalți trag la greu să obțină permisul de conducere.

Florica Lingurar, femeia pe care tocmai am întâlnit-o, lucrează la fabrica Melania împreună cu soțul. Primesc câte șase - șapte sute de lei pe lună fiecare, la care se adaugă indemnizația pentru copii.

Acum e în concediu. La cei 29 de ani, Florica urmează să aducă pe lume cel de-al optulea copil. O întreb dacă vecinii ei primesc ajutorul social de la Primărie, asta așa ca să verific spusele primarului.

- Da’ ce ajutor social să mai primească? Primarul ne-a băgat apă în casă, ne-a construit fundație pentru case... Și noi avem fundație de casă, uite aicea, săptămâna viitoarea aducem materialele și ne apucăm de construcție.

- Văd că voi aveți și mașină.

- Da, am dat pe ea o mie de lei, dar n-are motor. Da’ o să ne cumpărăm până ne luăm permisul.

În timp ce vorbeam noi, iese din casă fata cea mare, Florenția și fără să o întrebe nimeni se scuză că nu a fost la școală. Era clar că dormise mai mult în dimineața respectivă.

- Așa rău îmi pare că n-am ajuns la școală că am avut o lecție importantă. Azi trebuia să ne învețe cum să gătim o mâncare specială, zise puștoaica un pic jenată.

Visul fetei era să devină asistentă și să plece din colonie.

Afară nu-i mai ce-o fost

Ulița, până atunci pustie, se animase de puștani de vreo 3-4 anișori, toți cu telefoane mobile în mâini.

- Vezi casa aia albă de acolo?, îmi indică un băiețel. Acolo locuiesc eu, vii și la noi?, mă întrebă.

- Poftiți, intrați înăuntru, mă întâmpină o tânără simpatică, mama copilului, scuzându-se că erau pe jos vreo trei coji de castraveți, cum pregătise salată pentru cei mici. Scoase din dulap o față de pernă curată, o puse pe un scaun, iar două fetițe îl împinseră spre mine îndemnându-mă să iau loc. Mi-a povestit de-a fir în păr toată viața ei fără să mă întrebe nimic, nici cum mă cheamă și nici ce treabă am pe la ei.

Ana Maria Tăut are 28 de ani și patru copii. A lucrat și ea o vreme la fabrica de încălțăminte Melania, până s-a îmbolnăvit grav băiatul cel mare. A stat cu copilul în spital mai multe luni, perioadă în care i s-a desfăcut contractul de muncă. Anul trecut, împreună cu soțul, au decis să-și încerce și ei norocul în Spania.

- Am plecat cu niște cunoștințe de-ale noastre, care au mai fost acolo, la cules de fructe. Am avut de lucru câte o săptămână, iar trei am stat. Am primit într-adevăr câte 50 de euro pe zi fiecare, dar plăceam chirie 100 de euro pe lună. Chiar dacă stăteam mai mulți într-o casă, toți trebuia să plătim la fel. Vă dați seama că tot ce câștigam se ducea pe chirie și mâncare. După șapte luni ne-am întors acasă cu 500 de euro. Atât am putut strânge. Da’ să știți de la mine... nici afară nu-i mai ce-a fost odată, explică tânăra cu tristețe.

Contactul cu Occidentul pare să fi fost decisiv pentru Ana Maria. După ieșirea „afară”, tânăra a învățat să prețuiască ce are acasă, condițiile de viață pe care vrea să le aibă copiii ei și mai cu seamă știe că fără școală ești un nimeni în orice țară te-ai afla.

A pornit de-acasă doar cu speranța-n traistă și s-a întors cu bunuri de neprețuit: experiențe de viață, învățături de minte și prețuirea vetrei părintești.

Pentru că n-au dus cu ei nimic din ce i-ar fi interesat pe occidentali, nici școală, nici bani, nici alte bogății, Ana Maria spune că țiganii au început să fie hăituiți și alungați de peste tot precum câinii răi fără stăpân.

Țiganii lui Marcu

În comuna vecină, Măgești, la marginea satului Otiteag, la vreo 10 km în linie dreaptă de colonia din Aștileu, trăiesc țiganii lui Marcu. În urmă cu mai bine de o jumătate de secol, Marcu și soția lui au fost angajați să aibă grijă de porcii sătenilor. Au avut împreună opt copii. Cu timpul, Marcu și-a cumpărat o casă de la o familie din capătul satului, apoi copiii lui s-au căsătorit și au avut, la rândul lor, alții copii și s-au înmulțit până au ajuns să formeze o colonie cu peste 150 de suflete.

Acum, localnicii vorbesc de țiganii lui Marcu cu „așa plăcere” ca de căpițele de fân trăsnite în ziua de Sfântul Ilie.

Colonia-i ca o fortăreață. Câteva case mai răsărite cu acoperișuri nou-nouțe, pe margini, în interior, cocioabe și grajduri atât de înghesuite încât nici câinii nu-și fac veacul p-acolo. De jur - împrejurul coloniei, pe o rază de vreo trei kilometri, nimeni nu cultivă nimic. „A rămas imaș pentru caii țiganilor. Nu putem pune nimic în zona aceea că tot ne fură. Și de acasă ne fură, d-apăi dacă am cultiva ceva lângă ei”, mărturisi Cristian, un tânăr ce locuiește în casele din apropierea coloniei.

- Și cum faceți, vă păziți recoltele noapte de noapte?, îl întreb.

- Nu, numai ziua. Noaptea țiganii nu fură. Nu fură pentru că sunt superstițioși, adică le este urât să umble noaptea, spuse el văzându-mi nedumerirea. Și dacă moare cineva în sat, nu se apropie de casa aceea o lungă perioadă de timp.

Cristian mi-a povestit că prima dată când a fost în Italia și a văzut o livadă de piersici lângă o șosea, neîngrădită și nepăzită, și-a sunat toți conaționalii din zona italiană să vină să vadă minunea. „Era o șosea destul de circulată, da’ o mașină nu s-a oprit să ia cineva vreun fruct din livada respectivă”, ținu să-mi precizeze. Tinerii din sat vor să se dea o lege ca în Occident, în sensul în care, dacă îl prinzi pe careva pe proprietatea ta, să ai voie să-l împuști.

Dacă lucru, mă ia cu frezoane...

Câțiva copii se jucau într-o baltă formată în jurul unui furtun din care curgea apă continuu. Dau să intru în vorbă cu ei și... ca din senin, răsar în jurul meu vreo zece bărbați vânjoși și tot pe atâtea femei la fel de bine făcute cu părul strâns într-un coc discret la spate. Purtau haine sport și destul de curate, după cum nu mă așteptam eu să iasă din cocioabele acelea. Cu toții mă măsurau cu niște priviri ascuțite, aspre și mai tăioase ca lama de cuțit.

- De ce ai venit aici fără polițist?, mă întreabă aspru o femeie între două vârste, sau fără primar? continuă ea.

- Și dacă veneam cu primarul ce se întâmpla?, întreb.

- Dacă venea primarul vedea și el ce băltoacă-i aici, că nu mai putem lua apă.

- De ce așteptați voi după primar, văd că aveți căruțe și cai frumoși, de ce nu aduceți niște pietriș?, zic.

- O să ne-aducem și-o să ne băgăm și apă-n casă, ca cei de la Aștileu, o să vedeți, spuse femeia ridicând amenințător degetul arătător.

- Pot să vă fac o poză?, întreb mulțimea.

- Nuuu, săriră toți. O mai fost odată p-aici o domniță, ca dumneata, cu niște domni și ne-o promis că dacă-i lăsăm să ne facă poze ne-aduc haine, mâncare, scânduri să ne facem case. Ne-o făcut poze și-au adus pe dracu. Au luat ei toți banii pe ajutoarele care trebuiau să ajungă la noi, explică un bărbat.

- Uitați care-i treaba , le spun. Eu nu vă promit și nici nu vă dau absolut nimic. Asta așa, ca să fim bine înțeleși de la început. Am venit la voi doar ca să văd cum trăiți.

- Trăim ca vai de mama noastră, rosti sec un tânăr pe un ton atât de agresiv încât nu-și permitea nici să se plângă.

- Dar vrei să muncești, nu?, îl întreb. Aia e cel mai important, dacă vrei să muncești.

- Nu!, zise

- Nu vrei să muncești?

- Nu, că nu știu, nu mă descurc!

- Nici la săpat nu te bagi?, insist.

- Nu pot.

- Nu poți? De ce nu poți? Ești bolnav?

- Nu!, răspunse.

- Dar voi de ce nu cultivați ceva în jurul casei, o ceapă, niște cartofi... Nu aveți nici măcar o găină în toată colonia, întreb apropiindu-mă de grupul de femei.

- Să ce...? Doamnă, dacă noi punem ceva, tăt ne fură, zise o tânără.

- Cine vă fură pe voi?, întreb uimită.

- Ai noștri. Dacă încerci să pui ceva, dispare tot ce-ai muncit degeaba, mă lămuri ea.

- Da’ până la urmă, voi din ce trăiți?

- Din sociale, doamnă, din sociale. Io iau două milioane, adică două sute de lei, că-s singur, da’ el ia păstă patru că are mai mulți copii, depinde de fiecare, spuse un bărbat.

- Și mergeți să vă faceți orele alea de lucru la Primărie?, întreb.

- Daaa, strigară toți.

- Al meu bărbat n-a fost, îmi zise cu voce înceată tânăra cu care tocmai vorbisem.

- De ce?, întreb discret.

- El îi mai leneș.

- Tu ai fost?

- Am fost o dată.

- Și?, insist.

- Mi s-o făcut rău!, zise.

- Ce te-a pus să faci?, o întreb.

- Să dau cu mătura p-acolo.

- Și de la mătură...?!?, zic.

- Da, că nu pot să muncesc! Mă ia capul, mă ia cu frezoane...

- Dar celelalte femei?

- Nici ele nu merg, vezi-ți de treabă, răspunse tânăra.

Între timp, pe drumul de lângă colonie, un localnic se întorcea cu mașina de la câmp. Un puști îi șterpeli rapid lopata din remorcă. Șoferul opri, dar nu îndrăzni să coboare. Într-o fracțiune de secundă, mașina-i fu înconjurată ca de o haită de lupi flămânzi. După câteva minute bune în care omul încerca să negocieze ceva cu cei prezenți, din colonie ieși un bătrân, mai firav la trup, cu o pălărie pe cap. În fața lui mulțimea se dădu la o parte. După o scurtă discuție între cei doi, lopata localnicului îi fu aruncată-n remorcă.

- Știți ce spun polițiștii și autoritățile despre voi? Spun că sunteți cei mai periculoși țigani din zonă, le zic câtorva bărbați care rămăseseră în preajma mea, privind întâmplarea tolăniți pe iarbă.

- Da, asta așa îi, sări unul ca ars în picioare.

- Aici nu pune nime picioru fără acordu nost, se ridică altul, scoțându-și pieptul în față.

Bărbații care au rămas pe jos începură să tragă de pantalonii celor doi vorbitori, să-i facă de rușine și de aici se luară la harță. Oameni în toată firea se fugăreau unii pe alții pe câmp înjurându-se de mama... focului, pe limba lor.

Tăcut, stând tot timpul deoparte, atent la ce se spune, un bărbat la vreo 35 de ani, cu ochii verzi ca iarba, se apropie de mine și, cu o voce calculată, dar aspră, îmi dădu de înțeles că ar fi timpul să părăsesc zona. „El e Paul, îi bulibașa noastru”, mă lămuri un tânăr.

- Iertați-ne că suntem c-am... proști. Aștia n-au văzut o sală de clasă în viața lor, îmi spuse Paul, bulibașa, destul de jenat, conducându-mă pe drum spre mașină.

- Dacă îmi dați cinci lei vă las să-mi faceți o poză!, strigă un tânăr fugind spre noi din urmă.

- Am spus nu, nu rămâne, se răsti la el bulibașa. Dacă n-ar fi ajutorul acela de la stat, ăștia ar fi muritori de foame, ținu tânărul bulibașă să-mi spună. Pe lângă ajutorul social, Paul își mai întregea venitul făcând comerț cu cai.

- Și dacă vă taie ajutorul social?, întreb. Știți că la Aștileu primarul nu le mai dă niciun leu.

- Da, dar primarul lor le-a făcut case, veni răspunsul.

Paul are opt clase și din discuții am aflat că e cam singurul cu școală din întreaga colonie. Ceilalți nu știu nici să scrie nici să citească și nici copiii lor n-au fost măcar o dată la școală. Nici unul nu s-a gândit vreodată să plece în străinătate. Au fost despărțiți de familie doar cu forța. Au ajuns la pușcărie pe rând și s-au întors de acolo îmbătrâniți înainte de vreme și mai înrăiți.

Pe strada principală din Otiteag, două femei se îndreptau spre colonie cu câte două sacoșe pline fiecare.

- De unde veniți așa încărcate?, le întreb.

- De la ABC-ul din sat, îmi aruncă una grăbind pasul.

- De la ABC pe dracu, zise un domn dintr-o mașină. Astea au prins la careva vreo ușă deschisă și s-au autoservit.

Din cele văzute și auzite se pare că urmașii lui Marcu din Otiteag manifestă un entuziasm atât de molipsitor și trăgător spre odihnă încât bărbații umblă după lucru precum necuratul după apa sfințită, iar tinerii par și mai sârguincioși în a nu face nimic încât toată ziulica taie frunză la câini. Nici țigăncile nu au o misiune importantă în colonie. Cum nu sunt obligate să-și ducă pruncii la școală, nu trebuie să se trezească în fiecare zi înainte de ora opt.

(iunie 2017)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din iunie 2017.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

„Cine-și vinde pământul își vinde viitorul”, ne avertizau fermierii unguri în urmă cu patru, cinci ani. Previziunile ungurilor s-au adeverit abia acum când tinerii Bihorului au început să se întoarcă acasă, în etape, așa cum au și plecat. În vestul județului cu greu mai găsești o palmă de pământ de cumpărat sau de luat în arendă. „Cei care mai întârzie pe afară riscă să bată la poarta stăpânilor pământului lor ca să le dea de lucru, să muncească ceva măcar și cu ziua”, spune un tânăr din satul Chișlaz.

Bihorul este județul cu cei mai mulți tineri stabiliți la țară cu fonduri europene. Numai anul acesta au fost depuse 290 de proiecte pe Măsura 6.1 – Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri, dublu față numărul cererilor de anul trecut. „Cu fiecare an ce trece remarcăm o creștere semnificativă a numărului de cereri, dar și o calitate mai bună a proiectelor depuse. Trendul ascendent pe care îl constatăm în accesarea fondurilor europene demonstrează că tinerii se întorc acasă, au observat potențialul pe care îl au aici, investesc în agricultură, ceea ce mă face să afirm că satul românesc are viitor”, ne-a declarat Cristian Buzlea, directorul Oficiului Județean al Agenției de Finanțare a Investițiilor Rurale (OJAFIR) Bihor.

O cotitură în viață

Selectați în cea de-a doua etapă de depunere din acest an, 30 de tineri bihoreni au semnat luni, 12 decembrie, la sediul OJAFIR Bihor contractele cu agenția pe Măsura 6.1. „E mai mult decât un examen de licență, ne asumăm o mare responsabilitate și asta este o provocare, dar poate fi și o cotitură în viața noastră”, afirma o tânără, vizibil emoționată. De altfel, emoția s-a simțit la toți. Nu-i de ici de colo să primești 40.000 de euro și să trebuiască să dai socoteală pentru ei. Banii europeni sunt acordați sub formă de primă în două tranșe. 75% din cuantumul sprijinului sunt acordați la primirea Deciziei de Finanțare. A doua tranșă, cei 25% din banii aprobați, va fi dată în maxim 3/5 ani doar dacă se constată că au fost respectate absolut toate angajamentele pe care tânărul și le-a scris în Planul de Afaceri. În plus, cu banii primiți în prima tranșă, vor trebui să facă dovada că au îmbunătățit performanțele economice ale exploatației, au comercializat din propriile produse minim 20% din valoarea primei tranșe primite. Dacă Planul de Afaceri nu este respectat, se poate pierde a doua tranșă de bani (acei 25% din valoarea finanțării). Mai mult, în cazul nerespectării planului pe primii trei ani, se va da înapoi și prima tranșă, proporțional, în raport cu obiectivele nerealizate.

„Prima tranșă din sumele contractate o veți primi între Crăciun și Anul Nou. Atenție însă! Cei care își valorifică produsele cât mai repede și mai modern astfel încât acestea să ajungă la consumatorul final, este și cel mai bine cotat.

Pe de altă parte, vă sfătuiesc să vă achiziționați toate utilajele agricole cât mai repede. Când începe campania agricolă de primăvară voi să fiți pregătiți. Probabil că prin iulie sau august o să vă facem o vizită”, au fost câteva din sfaturile acordate noilor fermieri de către șeful OJAFIR Bihor, într-o atmosferă prietenească.

A început bătaia pe pământ

Mai bine de jumătate dintre cei 30 de semnatari ai contractelor cu AFIR au lucrat în străinătate. Ca să reușească în viață, cu toții au învățat un lucru: să se plângă mai puțin, să aibă încredere în forțele proprii și să se apuce de muncă, la ei acasă. Mulți au renunțat la slujbe foarte bine plătite și au început să privească mai cu atenție la ce au în bătătură. Pentru unii cam târziu. „Îmi pare rău că nu m-am întors cel puțin cu un an mai devreme”, spune Ciprian Vereș din Chișlaz. „Abia am mai găsit 50 de hectare de teren agricol pe care să-l arendez. Totu-i cumpărat sau arendat de fermele mari. Cei care mai întârzie pe afară riscă să bată la poarta stăpânilor pământului lor ca să le dea de lucru, să muncească ceva măcar și cu ziua,” susține tânărul. „La mine în comună nu mai există nicio palmă de pământ liber,” intervine o tânără din comuna Tulca.

Frații Ciprian și Florian Vereș au lucrat zece, respectiv opt ani în Danemarca. Ciprian la o fermă de porci, Florian pe utilaje agricole în cultura mare. „Acolo totu-i aranjat foarte bine. Toate lucrurile sunt extrem de bine planificate, pământului i se dă îngrășământ cu măsură precisă, abatoarele sunt deținute de proprietari și este interzisă chinuirea animalelor. La cumpărare, animalelor li se face o ecografie, iar dacă se observă o urmă de violență, sau dacă este un pic zgâriat, este refuzat. Doamne, ferește! să aibă vre-un picior rupt că atunci proprietarul îl împușcă, ca să nu se chinuie,” povestește Ciprian. „Și cerințele de lucru sunt foarte mari. Oricât de bun ai fi, în orice domeniu, nu te angajează nimeni fără o recomandare. Ai avut o cât de mică problemă cu cel la care ai lucrat, gata, nu te mai angajează nimeni”, explică Florian. Cu banii câștigați în Danemarca, frații Vereș și-au pregătit deja terenul pentru viitoarea fermă pe care vor s-o pună pe picioare în satul lor natal. „În Danemarca am câștigat și 10.000 de euro pe lună, în plină campanie agricolă, dar și am tras. Am lucrat aproape 24 din 24 de ore pe zi. Cu banii câștigați nu ne-am cumpărat mașini de lux. I-am investit în tractoare și utilaje agricole, aici la noi acasă”, mărturisește Florin.

Din 2007 încoace, peste 500 de milioane de euro, fonduri europene nerambursabile, au intrat în agricultura județului Bihor. Aproape 4.300 de bihoreni au depus proiecte și au primit bani de la Uniunea Europeană pentru a-și dezvolta afaceri în domeniul agricol. Dintre beneficiarii fondurilor europene, 1.089 sunt tineri până în 40 de ani.

(decembrie 2016)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Statisticile spun că, după 1990, au plecat din România cam patru milioane de tineri productivi, adică unul din cinci muncitori nu mai este acasă. Rata celor care părăsesc țara crește cu 7% în fiecare an. Se pleacă într-un ritm de 400 de oameni pe zi. Rata de revenire a cetățenilor români este foarte mică, de circa 4%.

În timp ce românii pleacă pe capete din țară, din ce în ce mai mulți străini vin și le iau locul. Până la sfârșitul primului trimestru al anului 2016, aproape 110.000 de cetățeni străini cu drept de ședere se aflau în România.

Dintre aceștia, 64.493 provin din state terțe (cei mai mulți din Moldova - 10.658 , Turcia - 9.039 și China - 7.607) și 45.321 din state membre UE, SEE și Confederația Elvețiană (Italia - 12.962, Germania - 5.492, Franța - 4.981), se precizează într-un comunicat al Inspectoratului General pentru Imigrări. Față de anul 2014 se constată o creștere cu 3% a numărului de cetățeni străini.

Poveștile străinilor care trăiesc în România ne dau ocazia să ne cunoaștem mai bine și să acceptăm că modul nostru de viață nu e doar unul printre atâtea altele. Străinii văd mai clar ceea ce localnicii consideră un dat.

Majoritatea celor care s-au hotărât să îmbătrânească în România vorbesc cu atâta respect și apreciere despre oamenii, obiceiurile și frumusețile sălbatice neatinse de civilizație pe care le avem încât îi uimesc și pe cei născuți aici.

„Aici am găsit cea mai naturală și de calitate mâncare. Așa ceva nu mai există în toată Uniunea Europeană”, spune Joaquim Rueda Pilar, un spaniol în vârstă de 40 de ani, stabilit în satul Colești, localitate aparținătoare orașului Vașcău. „Pe un popor îl cunoști când mănânci mâncarea lui. Până nu mănânci, nu cunoști ce fel de oameni sunt”, declară spaniolul.

Dar, mai presus de toate astea, rămân de apreciat forța și hotărârea acestor oameni, care nu se dau bătuți, își iau destinul în mâini și, cu mult curaj și emoție, își construiesc o nouă viață.

Sub biciul ploii

De meserie bucătar, Joaquim Rueda, Quim, cum îi spun prietenii, a ajuns în România în urmă cu zece ani, invitat la nunta unei colege de muncă din Spania, originară din satul Șuștiu. A cunoscut-o pe Ioana și câțiva ani au locuit împreună în Girona, orașul de baștină al bărbatului. Până într-o zi. S-au întors în Bihor, s-au plimbat prin mai multe sate și când au ajuns în Colești: „Ăsta e satul meu!”, a spus Quim de la prima vedere.

În 2011, au părăsit Spania și s-au mutat definitiv în România. Au cumpărat o casă veche din Colești și au luat viața de la capăt. „M-am gândit întâi la ce mă pricep și ce-aș putea să fac într-o țară străină. Bunica mea din Spania m-a învățat să prepar brânză de capră după o rețetă de-a ei, originală. M-am dus pe la localnici și am început să cumpăr capre. Bine-nțeles că nu mi le-au dat pe cele mai bune, mi-au vândut cam ce nu le mai trebuiau. Până la urmă, am strâns 17 capre și când le-am adunat în curte, le-am spus: Haideți, fetelor, că de la voi trebuie să trăim”, povestește spaniolul.

Aproape doi ani, pe arșiță sau vânt, pe burniță sau ploaie, străinul din Colești a ieșit zi de zi cu caprele la păscut. „A fost mai greu la început, nu știam limba, nu cunoșteam locurile și uneori trebuia să stau cu caprele zile în șir sub biciul ploii.”

Brânzeturile Rueda

Prima afacere a fost, bineînțeles, cu brânza de capră. A oferit întâi gratuit, unor diverse persoane din Vașcău, Ștei sau Beiuș, iar pe măsură ce comenzile începeau să curgă, turma lui Quim creștea. În doi ani, a ajuns să aibă 120 de capre. N-a avut păstor, doar din când în când. În ziua de azi e greu să găsești pe cineva care să-ți dea o mână de ajutor, chiar cu banii în mână. Unii au lucrul lor, alții se mulțumesc cu ajutorul social. „Uneori ne prindea și miezul nopții mulgând caprele”, spune Ioana, soția lui Quim.

În urmă cu trei ani, când s-a născut băiatul lor, spaniolul a considerat că efortul pe care-l fac ei cu creșterea caprelor este prea mare, așa că le-a vândut și au cumpărat cinci vaci. Quim a diversificat rețetele și a început să prepare, după rețete tradiționale, cașcavaluri maturate, afumate, creme de brânză, chefir, iaurt etc. S-au atestat ca producători autorizați și de atunci brânzeturile Rueda au devenit un brand.

Vara trecută, la casa lui Quim din Colești a mers un grup de bucătari de la un restaurant din Oradea pentru a gusta din produsele pe care le prepară spaniolul. „Au spus că vor să simtă gustul adevărat al produselor naturale pe care le avem aici”, explică el.

Șapte luni pentru o ștampilă

„Le-am propus sătenilor mei să ne asociem, ca să putem pătrunde mai ușor pe piață și să rezistăm. Mi-au spus: «Dar ce? Vrei să faci CAP și tu să fii șeful?». În Spania, conceptul de țăran a dispărut, totul este în cooperative. Aici, când țăranii aud de cooperativă se gândesc la comunism. Oamenii de la țară muncesc foarte mult, muncesc la greu, dar lucrează pe gratis. Ei nu sunt obișnuiți să facă niște socoteli. Uneori nu scot nici cât au băgat în pământ, dar, cu toate astea, repetă în fiecare an să facă aceeași și aceeași muncă.”

Pe lângă mentalitatea oamenilor, Quim s-a izbit și el de hățișurile birocratice din România.

„Ca să-mi fac PFA să pot vinde brânză în piață, m-au plimbat de la o instituție la alta timp de șapte luni, din august până în martie. De la Vașcău la Ștei, de la Ștei la Beiuș. Îmi spuneau, înainte de a pune o ștampilă, că trebuie să merg să vadă actul respectiv cei de la Oradea, după ce-au pus ștampila, a trebuit să merg din nou la Oradea să vadă că mi-au pus-o. Nu mai spun că, dacă nu ai cinci vaci, nu poți comercializa. Apoi, trebuie să ai condiții, grajdul să nu fie lângă casă, mulsul să se facă în condiții de laborator. În Spania, când mi-am înființat un SRL ca să-mi deschid un restaurant, nu să vând în piață, toate acreditările au durat 48 de ore.”

Succesul sau eșecul sunt doar în mintea ta

Cu toate greutățile întâmpinate, care, din păcate, îi sperie pe foarte mulți români, spaniolul spune că n-ar părăsi Coleștiul pentru nimic în lume. „Am câștigat foarte bine în Spania, recunosc asta, dar nu se compară viața de aici. Acolo aveam doar bani, aici am timp și viață. Lăcomia pentru bani îi determină pe mulți să-și dea timpul lor prețios pe bani, bani și iarăși bani. Ori, nu ne-am născut doar să muncim și să plătim facturi. Ne-am născut să fim și fericiți. Astăzi nu avem timp, mâine nu vom avea putere, iar poimâine nu vom mai fi.”

Oriunde te-ai afla în lumea asta, spune spaniolul, succesul sau eșecul sunt doar în mintea ta. Mulți tineri spun că nu pot să deschidă o afacere din cauza sistemului. Nu există nu se poate. Cauza eșecului ești doar tu, dacă consideri lucrul acesta. Nu poți să stai, să trăiești de pe o zi pe alta, așteptând să se schimbe sistemul. Dacă te ajută statul, primăria sau orice o fi, Doamne, ajută! Dacă nu, construiește-ți în așa fel lucrurile ca să poți merge singur mai departe. Dacă ai greșit, înseamnă că nu ai ales drumul bun. Te întorci și o iei de la capăt.

Asociația Codru Moma

Cu un an și nouă luni în urmă, după ce s-au împrietenit cu familia lui Quim, tinerii George și Larisa Hoțopan, care pe-atunci aveau un magazin de produse tradiționale în Ștei, s-au mutat și ei în satul Colești. Cele două familii au înființat Asociația pentru Dezvoltare Comunitară Codru Moma, prin care vor să atragă fonduri și să ajute la dezvoltarea zonei cu un proiect de ecoturism. Amândouă familiile construiesc acum în sat un spațiu de procesare fructe - legume, unu de mezeluri și procesare carne și un restaurant. Au testat deja peste 100 de rețete în care îmbină tradiționalul cu modernul, mâncare gourmet cu ingredientele bio din zona, de la ketchup de dude, chutney de corcodușe, pastă de leurdă până la sos vânătoresc din fructe de șoc.

După ce a dat un interviu unui ziar din Spania, un conațional al lui Quim i-a scris un email, rugându-l să-i caute și lui o casă. Spaniolul a venit, a cumpărat locuința și, de la anul, își stabilește reședința la Colești.

Altruism sau egoism

„Despre ce vrem să facem noi aici au auzit și cei de la clubul Rotary 1113 Oradea. Din prima clipă am avut tot sprijinul lor. Cu sprijinul și încurajarea de neprețuit pe care am primit-o de la ei am derulat deja câteva proiecte concrete, ca de exemplu: ochelarii gratis pentru bătrânii din sat, sau cel mai recent, încălțăminte corespunzătoare de iarnă pentru toți copii de grădiniță din sat. În prezent, proiectul nostru comun prioritar este să renovăm și să redeschidem grădinița, deoarece școala și grădinița din sat, aflate în stare avansată de degradare, au fost închise în urmă cu 15 ani. În Colești sunt 16 copii de vârsta grădiniței. Plouă, ninge, cu toții fac naveta la Vașcău și le este greu”, spune Quim.

Ajutați de Rotary, Asociația pentru Dezvoltare Comunitară Codru Moma, împreună cu Primăria Vașcău, au început demersurile pe lângă Ministerul Educației, garantând că, alături de oamenii din sat, vor renova grădinița, iar apoi vor angaja o educatoare.

„Multă lume mă întreabă de ce fac toate lucrurile astea. Răspunsul e simplu. Din egoism. Nu vreau să plece oamenii din Colești, să rămân singur. Pentru că … atunci mă duc și eu de aici. Adică cum? Eu să fac o pălincă bună și să n-am cu cine-o beau? Să n-am la cine să merg la clacă la nuci sau la pomana porcului? Nu se poate așa ceva”, conchide spaniolul.

(decembrie 2016)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

„Producându-ți singur mâncarea e ca și cum ți-ai tipări propriii bani”, Ron Finley.

Un nou fenomen a apărut în România. Zeci de familii tinere părăsesc orașele, se stabilesc în zone rurale retrase și caută să trăiască după cele trei principii etice ale permaculturii: grija față de oameni, grija față de pământ și distribuția echitabilă a muncii și a resurselor. Își construiesc case din lut și alte materiale naturale, pășesc desculți prin iarbă, mănâncă doar ce cultivă și își cresc copiii în spirit liber.

Pentru ei există și alte valori în viață decât banii și cariera. Sabin Mureșan și Ina Curic sunt din Târgu Mureș, respectiv Suceava. Activează de 13 ani ca lucrători pentru pace, muncă începută cu Institutul Român pentru Pace (PATRIR) din Cluj Napoca. Au lucrat în ultimii ani în câteva zone periculoase din Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud Est, meserie care le aducea lunar între 500 și 2.000 de euro. Au învățat să meargă printre oameni înarmați, să se ferească de proiectile și să-i protejeze pe localnici de rebeli sau de grupările militare ori forțele guvernamentale. Au fost în zone în care se terminaseră conflictele armate, cum ar fi Irak, Sudan sau Filipine, ca să ajute la vindecarea la nivel social, la vindecarea relațiilor dintre oameni. „Când lucram cu oamenii din jurul nostru s-a produs în mine un proces intern paralel cu munca pe care o făceam. Împreună cu soția mea, am început să visăm la un loc liniștit unde să putem să ne facem viața așa cum dorim noi”, spune Sabin. Și l-au găsit, în Bihor, la Zece Hotare, tocmai în cătunul Gugu, la șapte kilometri de satul reședință de comună, Șuncuiuș. La capătul unui drum pietruit ce urcă abrupt printr-o pădure și-au cumpărat trei hectare de teren pe care, în urmă cu patru ani, au început să-și ridice o casă din nisip, lut și paie (cob). Pentru familia Curic - Mureșan, cătunul Gugu nu este un capăt de drum, ci un nou început.

O viață fericită, pentru Ina și Sabin, nu înseamnă o casă de lux, ci echilibrul pe care ți-l dă mediul în care trăiești, mâncarea pe care o consumi, relațiile bune cu cei din jur și bucuriile spirituale. Sunt tineri care nu așteptă de la nimeni nimic, nici subvenții de la stat, nici ajutoare de la primărie. Deocamdată n-au nici curent electric, nici apă curentă. În schimb se simt liberi și sunt extrem de fericiți. Și fericirea asta li se citește pe chip. „Trăim o viață simplă și foarte aproape de pământ. Fetițele noastre trăiesc într-un mediu în care nu există restricții. De marea libertate de care se bucură ele ne bucurăm și noi. Aici ne dorim să îmbinăm o viață sănătoasă, fără chimicale, cu folosirea tehnologiei moderne – energia solară, internet etc., pentru a avea un trai confortabil într-un mod etic”, spune Ina.

Majoritatea familiilor de intelectuali care au ales să trăiască în zone izolate și-au înscris copiii la școli din Europa sau America cu profil Home Schooling (Școala Acasă). Contra unei taxe modice, aceste unități de învățământ trimit la domiciliul elevului programele școlare, materialele didactice și asigură examinarea copilului, la distanță, prin intermediul internetului.

Plagiatorii naturii

La începutul lunii septembrie, cătunul Gugu a găzduit primul curs de design în permacultură cu durata a 100 de ore din România. Aici s-au adunat 17 participanți din România, Franța, Germania, Austria și Portugalia pentru a-și împărtăși proiectele, pentru a face schimb de idei, pentru a lucra, a sărbători și a se bucura unii de alții. Cu toții își doresc să descoperire principiile fundamentale după care funcționează natura, să le copieze și să le aplice pe terenurile lor cultivate. De altfel, dorințele lor de plagiere a metodelor naturii nu încalcă nici un patent sau drept de autor, nu-i infracțiune.

Mauricio Umann, unul dintre cei doi instructori ai cursului, a fost om de afaceri în Portugalia. În urmă cu peste zece ani s-a retras cu familia în sălbăticie pentru a trăi ca în urmă cu o mie de ani, dar cu tehnica modernă, spune el. Declicul s-a produs în 2005, la venirea pe lume a fiului său.

„Atunci m-am gândit ce alternativă îi pot oferi copilului meu. Nu puteam concepe ca el să trăiască captiv unei iluzii, la fel ca mine, stresat, obosit, vlăguit de viață, înstrăinat de valorile fundamentale care ne îndreptățesc să ne numim oameni. Am ajuns la concluzia că, dacă luptăm împotriva unui sistem, ne cheltuim energia degeaba. Pentru noi, este foarte important să ne orientăm spre rezolvarea problemelor noastre, nu pentru schimbarea sistemului. Dacă ai o problemă, atunci acolo trebuie să găsești și soluția pentru rezolvarea ei. Din păcate, oamenii nu fac altceva decât să contribuie la crearea problemelor sociale, nu la găsirea de soluții”, explică tânărul portughez. „Dacă aplicăm corect principiile din natură, putem crea abundență pentru toată lumea. Când ne cultivăm singuri hrana este ca și cum ne-am tipări propriii bani”, spune Mauricio.

În urmă cu mai bine de zece ani, Claudian Doboș a plecat din Miercurea Ciuc la Lisabona pentru a urma cursurile Facultății de Teologie, a doua facultate. A vrut să se facă preot catolic, dar și-a găsit un job bine plătit și s-a răzgândit. „Am avut casa mea, mașina mea, banii mei, femeia mea, dar nu eram mulțumit. Vroiam mai mult și mai mult. Într-o zi, soția mea m-a întrebat unde duc toate astea, către ce ne îndreptăm, ce avem de gând să facem cu viețile noastre? Întrebările astea m-au pus pe gânduri. Întâmplător, am auzit în vreo două rânduri pronunțându-se în apropierea mea cuvântul permacultură. N-am luat în seamă. A treia oară, am fost mai atent. Am întrebat, m-am documentat și mi s-a părut un lucru extraordinar. Acest mod de viață mă readuce într-un stadiu unde sunt eu cu mine însumi. E o reconectare cu mine însumi și cu celelalte ființe vii din jurul meu”, povestește tânărul. Familia Doboș a părăsit capitala Portugaliei, și-a cumpărat teren și o casă tradițională la marginea Ținutului Pădurenilor, în Lunca Cernii de Jos (Hunedoara). „Acum simt că sunt pe drumul meu natural”, spune Claudian. El și-a propus să înființeze un Institut de Permacultură în România.

O lume liberă

Cătunul Gugu pare să fie unul din locurile de pe pământ în care singurul guvernator este Natura. Acolo trăiește o lume liberă, care te contaminează.

„A venit multă lume la noi ca să vadă cu ochii lor ce facem noi aici, la Gugu, și-au plecat total schimbați. Schimbarea, declicul acela care te face să iei o astfel de decizie în viață se produce fie în interior, atunci când simți că drumul tău natural este altul decât cel pe care te afli, fie din exterior, când vezi exemplele altora”, spune Sabin.

Familia Curic-Mureșan intenționează să construiască pe terenul lor din cătunul Gugu un spațiu unde se vor derula cursuri practice de permacultură, transformarea conflictelor și comunicare nonviolentă, un loc unde participanții să fie cât mai aproape de natură și de ei înșiși.

Ina și Sabin țin tare mult să aibă relații bune cu vecinii și cu toți localnicii din zonă. „E foarte important pentru noi să colaborăm cu vecinii noștri și ceilalți membri ai comunității în care locuim. Învățăm cum să ne integrăm, să contribuim și noi cât mai bine la sistemul social local. Sunt foarte importante relațiile de colaborare și într-ajutorare pentru că înlocuiește nevoia de a plăti pentru un serviciu cu sprijinul și ajutorul onest pe care ni-l acordăm unii altora. Aici experimentăm economia cadoului ca mod practic de a construi o comunitate bazată pe schimb de daruri, resurse, idei, informații și energie, dincolo (doar) de bani și tranzacții financiare”, spune Sabin.

Printre vecinii lui Sabin și ai Inei sunt și patru familii venite din alte părți ale Europei. În dreapta, la vreun kilometru distanță și-au cumpărat case și teren, două familii de francezi. În stânga, la o distanță un pic mai mică, o familie de olandezi. În față, o tânără familie de bucureșteni a vândut tot ce aveau în capitala României și, cu banii strânși, și-au cumpărat zece hectare de teren pe costișa unui deal, unde au început să-și construiască un nou mod de viață.

Exemple practice

În cătunul Gugu, pământu-i argilos. Greu de obținut o recoltă bună de legume în astfel de sol. Ina a practicat o metodă folosită des în permacultură. Aceea a straturilor înălțate pe lemne, fie ele și putrezite (numită hugelkultur).

Cum se procedează? Se sapă un șanț mai lat cu o adâncime de circa jumătate de metru. Se așează lemnele și se acoperă cu sol, straturi alternative de rumeguș, frunze, fân și resturi organice, obținându-se astfel un strat înălțat care, pe măsură ce lemnele putrezesc, devine din ce în ce mai fertil, plin de microorganisme și aerat. Cu timpul mai scade în înălțime, iar lemnele se vor umple de apă când e în exces și o vor elibera încet când nu va mai fi destulă. Lemnele acționează ca o baterie pentru apă - absorbind-o și degajând-o creează o mișcare ca de respirație, mișcare ce aerează automat solul. În plus, în timp ce lemnele se descompun degajă căldură și substanțe nutritive, ceea ce ajută plantele, mai ales primăvara, când solul e încă rece. Suprafața stratului înălțat este mereu acoperită cu un strat de paie sau fân de 10-15 cm grosime, pentru a preveni evaporarea apei și uscarea solului.

Este un procedeu folosit după modelul copacului căzut în pădure. Pe el se formează mușchi, cad frunzele și se formează sol și apoi, în acel pământ fertil încep să crească plăntuțele, într-un sistem propice pentru viață și diversitate. Cu cât un sol e mai plin de viață, cu atât acesta e mai sănătos și poate susține mai multă viață. Acest sistem se poate aplica și folosind paie în loc de lemne, paiele se udă din abundență înainte de a le acoperi.

Straturile înălțate și terasele sunt folosite de mii de ani chiar și în agricultura tradițională. Terasele au avantajul că facilitează cultivarea unor terenuri aproape impracticabile. În satele săsești, întâlnim dealuri întregi acoperite de terase făcute fără niciun utilaj mecanic. Și dealurile din Oradea au fost cândva terasate și-au fost mândria pomiculturii județului. Acolo unde e nevoie de ele, terasele pot fi adaptate pentru orice situație, pentru orice grădină, orice buget. Nu e nevoie de utilaje uriașe, excavatoare și tractoare.

Straturi potcoavă

Practicanții permaculturii nu-și fac straturile dreptunghiulare pentru că, spun ei, în natură nu există linii drepte. Cel mai des este utilizată forma de potcoavă deoarece, pe de o parte folosește la maxim suprafața disponibilă, apoi deschiderea aceea permite accesul la toate părțile stratului fără să calci pe pământul afânat. În plus, în permacultură se încearcă obținerea a cât mai multor margini fiindcă, spun specialiștii, zonele de margine sunt cele mai productive. După modelul din natură, oriunde se întâlnesc două medii, viața abundă: zonele de coastă cu cele de câmpie, lacurile cu uscatul, liziera pădurii; se creează mai multe microclimate diferite, ceea ce înseamnă că pe margini se pot cultiva mai multe tipuri de plante în condiții mai aproape de „idealul” lor.

Întodeauna, „straturile potcoavă” au exteriorul orientat spre nord, iar intrândul și părțile mai abrupte sunt spre sud. Astfel vor exista două micro-climate: unul cald, expus la soare și unul mai umbros.

Paragină controlată

În permacultură, terenul agricol se lasă „în paragină”, adică nu se smulg toate plantele și nici nu se culeg toate roadele, iar ceea ce rămâne astfel pe câmp asigură solului biomasa necesară pentru îngrășarea lui. În acest fel, terenul are aspect neîngrijit la exterior însă beneficiile pe termen lung sunt însemnate, afirmă permacultorii. Tulpinile de diferite mărimi și texturi ale plantelor cultivate în acest sistem asigură protecția suprafeței solului împotriva fenomenelor naturale din timpul toamnei, iar iarna, când se așterne zăpada, tulpinile și frunzele căzute ale plantelor oferă atât minerale solului prin putrezire, cât și protecție contra înghețului prin stratul de biomasă. Procedând astfel, permacultorii susțin că nu mai este nevoie să se sape grădina toamna, deoarece această lucrare lasă solul expus spălării de substanțele nutritive, din cauza ploilor, vântului și înghețului.

În mediul natural nu există goluri, spun practicanții, acolo unde desțelenim, unde scoatem iarba ca să facem loc plantelor cultivate de noi lăsăm pământul gol, dezechilibrat și vulnerabil. Apa se evaporă imediat, micro și macroorganismele care fac pământul fertil sunt și ele puse în pericol, iar buruienile colonizează imediat peticul de pământ dezgolit. În agricultura tradițională se lucrează din greu pentru a împiedica asta: plivire, ierbicizare etc. Permacultorii susțin că oamenii sunt setați cultural să se lupte cu natura, în loc să colaboreze cu ea. În loc de a munci la dezgolit pământul și de a munci din nou când lumea vie își urmează cursul și încearcă să umple golurile, se pot folosi metode care evită golurile: un strat de trifoi alb, spre exemplu, ține umezeala, rămâne mic și lasă loc plantelor să crească. Crește suficient de repede pentru a nu permite buruienilor să colonizeze locul. În plus, fixează azotul în pământ. Pentru a nu lăsa pământul dezgolit, în locul trifoiului se pot folosi paie, iarbă tăiată (fără semințe), compost, orice material biodegradabil.

Un sistem de permacultură practicat din cele mai vechi timpuri în județul Bihor (vizibil și astăzi pe micile ogoare din proprietatea țăranilor) este format din: dovleac, porumb și fasole. Dovleacul, cu frunzele sale mari, umbrește solul și încetinește creșterea buruienilor. Porumbul protejează dovleacul de razele fierbinți ale soarelui, iar fasolea ajută această comunitate îmbogățind solul cu azot. Dovleacul mai poate fi învecinat cu: hrișca (atrage insectele benefice), ridichea (alungă gândacii dăunători), condurașii (resping gândacii de dovleci) și busuiocul.

Ocupație care înnobilează caracterul

Specialiștii în permacultură spun că nimeni nu va avea succes în agricultură sau grădinărit fără a da atenție legilor care guvernează natura. Trebuie studiate nevoile speciale ale fiecărui soi de plante. Fiecare soi are nevoie de un anumit sol, de un anumit fel de îngrijire, iar respectarea acestor lucruri constituie cheia succesului. Atenția necesară la transplantarea răsadurilor, astfel ca nici un fir de rădăcină să nu fie înghesuit sau așezat rău, grija pentru plantele tinere, curățirea și udarea, protejarea de frig în timpul nopții și de soare în timpul zilei, îndepărtarea buruienilor, ferirea de boli și de atacul insectelor, pregătirea și aranjarea, toate acestea nu numai că ne învață lecții importante privind dezvoltarea caracterului, însă chiar lucrarea aceasta în sine este un mijloc de dezvoltare. Cultivând grija, răbdarea, atenția față de detalii, ascultarea față de legea naturii, se dobândește cea mai importantă educație. Contactul continuu cu misterul vieții și dragostea față de natură, ca și grija necesară față de toate creațiile Bunului Dumnezeu vor ascuți mintea și vor rafina și înnobila caracterul.

„Scopul ultim al agriculturii nu este de a cultiva terenul, ci acela de a cultiva și perfecționa ființa umană”, spune Sepp Holzer, un pionier la permaculturii.

Gânduri pe o frunză

„Nu toată lumea știe care îi e darul. Nu toți îl trăiesc în fiecare zi, iar asta îi face nefericiți. Un serviciu pe care îl faci altuia pentru bani, pentru o ‘carieră’, pentru orgoliu – și care are puțin în comun cu harul tău – îi va face pe toți nefericiți. ‘Munca’, ‘scârbiciul’, orice faci împotriva darului tău, te seacă de energie. Îți ucide frumusețea, îți strangulează sufletul. Vei încerca mereu să scapi, să amâni, să eviți, să bați pasul pe loc, să rămâi într-un loc confortabil. Te vei simți sleit de puteri chiar și după două-trei săptămâni de concediu, pentru că 11 luni pe an trebuie să-ți ignori, suprimi și chiar să-ți uiți darul. Nu e de mirare că ești atât de obosit. Trăim într-o societate chinuită pentru că oamenii nu își pot potrivi darurile în șabloanele conformismului.

Munca devine joacă atunci când îți urmezi harul. Tot ce faci și ce spui devine artă pentru că, de fapt, creezi o capodoperă. Lași Universul să-și exprime frumusețea prin tine, nefăcând nimic deosebit decât… ceea ce-ți place. Ceea ce te deosebește de ceilalți. Calitatea sau calitățile pentru care te apreciază cei din jur cu adevărat. O faci fără efort (cu toate că lucrezi uneori din greu), cu plăcere, în joacă, cu forță, cu pasiune.

Îmi reînnoiesc azi promisiunea de a-mi trăi darul în fiecare zi. O parte din el este să-i ajut pe ceilalți să și-l trăiască pe al lor”, notează Sabin Mureșan într-unul din jurnalele sale.

Părinții permaculturii: Bruce Charles „Bill” Mollison s-a născut în Tasmania (Australia) în anul 1928. Este om de știință, naturalist, cercetător, profesor și autor. Este considerat a fi părintele și co-autor, împreună cu David Holmgren, al Permaculturii ca sistem integrat interdisciplinar ce cuprinde agricultura non-invazivă, horticultura, arhitectura și ecologia, un sistem deopotrivă economic profitabil pentru comunitățile de pe întregul cuprins al Planetei, un sistem sustenabil. Permacultura este, de asemenea, o formă de profund Respect pentru mediul înconjurător, în comuniune cu Planeta Mamă.

(iunie 2016)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Mai demult n-o fost ca amu...

Cetele de tineri, măștile și blănurile de animale, prezicerile și scenariile mistice fac parte din arsenalul ritualurilor de iarnă practicate încă de pe vremea traco-dacilor.

Moștenite din cele mai vechi timpuri, practicile tradiționale ale sărbătorilor de iarnă din Bihor se mai păstrează și astăzi în unele localități, îndeosebi pe Văile Crișului Repede și Negru sau Valea Barcăului.

Corindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă tot satul tradițional, deși efectiv colindă doar copiii și flăcăii, constituiți în cete, ceata fiind alcătuită după o orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător și un loc de întâlnire.

„Zmotoceala” bărbaților

„Torontoiul femeilor”, unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri de iarnă ce se desfășura odată pe ulițele unor sate ale Bihorului, a dipărut cu timpul. Pe vremuri, „torontoiul” avea loc a doua zi de Anul Nou, după calendarul dacic, cum ar veni în zilele noastre în ziua și noaptea Sfântului Ion. Atunci, câte șapte până la 30 de femei se adunau de cu seară la o gazdă unde aduceau alimente. După ce mâncau și beau din belșug, spunând că se «iordănesc», cântau, jucau și chiuiau toată noaptea. Dimineață, ieșeau pe ulițe, iar dacă le apărea vreun bărbat în cale se năpusteau asupra lui, îl luau pe sus ori îl târau după ele cu forța până la un râu sau fântână, unde, dacă bărbatul nu se răscumpăra, îl amenințau că-l aruncă în apă. La „Tontoroiul Femeilor”, normele de bună cuviință ale satului tradițional erau abolite, iar excesele de băutură și petrecerile peste măsură, tolerate. În acea zi, femeile aveau mai multe drepturi decât bărbații: lipseau de acasă, chefuiau, se distrau fără să dea cuiva socoteală.

Oficialii Bisericii recunosc că o bună parte din ansamblul obiceiurilor și ritualurilor de Crăciun și Anul Nou nu au nici o legătură cu religia creștină, ci acestea au sorginte păgână. În acest articol din Fermierul bihorean încerc să demonstrez că multe din credințele și tradițiile populare provin fără îndoială dintr-un substrat traco-dacic și că, în zeci de sate bihorene, și-au păstrat originalitatea până în zilele noastre.

„Asemenea ceremonii în timpul cărora tinerii își pun măști de animale sunt încă populare în România, mai ales în timpul celor 12 zile din ajunul Crăciunului până la Bobotează. Acest scenariu ritual nu aparține orizontului religios”, consemnează Mircea Eliade, în studiul său „Dacii și lupii”. Mare specialist în istoria contemporană a religiilor, Eliade face o asociere între „ceata de feciori” care colindă ulițele satelor, costumați în piei și măști de lup, cu o posibilă urmă a confreriilor de războinici daci, dar și cu credința puternică a românilor în existența pricolicilor, oameni cu cap de lup sau strigoi, cum sunt denumiți în Bihor. De altfel, istoricii greci îi denumesc pe traco-daci ca fiind „războinici-lupi”, iar în memoriile consemnate de Herodot, strămoșii românilor practicau inițieri șamanice, „se transformau în lupi în fiecare an” ori „puteau să aducă ploaia” sau să „împrăștie norii”. Mircea Eliade pleacă de la ipoteza că denumirea de „lupi” ar putea avea originea în numele unui grup de tineri războinici care erau inițiați în arta militară într-un cadru magico-religios. Războinicul se transforma în lup prin îmbrăcarea rituală în pielea animalului, operație urmată de o schimbare radicală de comportament. „Tânărul nu numai că devenea un războinic feroce și invincibil, stăpânit de furor heroicus, dar nu mai avea nimic omenesc, adică nu se mai simțea legat de legile și obiceiurile oamenilor”, scrie Eliade. În plus, steagul de luptă al dacilor era format dintr-un șarpe cu cap de lup. Totodată, dacii aveau și un cult al ursului, considerându-l un animal sacru. Ursul simboliza curajul și puterea.

Lupii din Bihor

Probe ale moștenirii „păgâne”, adică traco-dacice, se regăsesc și în ritualurile agrare sau obiceiurile mistice privind prezicerea viitorului, practici frecvente în satele Bihorului, mai cu seamă în noaptea Anului Nou și Bobotează.

Potrivit etnografului bihorean Crăciun Parasca, încă din cele mai vechi timpuri, bătrânii satelor bihorene își prevedeau fertilitatea ogoarelor din anul următor după mișcarea astrelor, schimbările ciclice ale vremii și puteau chiar influența obținerea unor recolte bogate prin anumite ritualuri pe care le practicau în noaptea dintre ani ori din timpul anului, exemplu clasic fiind dansul Paparudelor, pentru invocarea ploii. Practic, la Anul Nou are loc și secvența finală a colindatului „cetei de feciori” mascați, cu blană de iepure în satul Cuzap, în „moime” la Borod sau cu cap de capră, „turca”, după cum e cunoscută în majoritatea satelor județului. Ritualul ce poartă denumirea de „bulci”, „bulciug” sau „balul turcii” este de fapt un „ospăț funerar” traco-dacic, în care „moartea animalului” și „înmormântarea” anului vechi se fac cu veselie, glume, bufonerii, cu lăutari și băutură.

Însă, de departe, cele mai spectaculoase scene mistico-religioase, individuale sau de grup, specifice mediului rural al județului nostru sunt cele legate de „ghicitul ursitului sau ursitei”. Dar să le luăm pe rând:

Ursitul dacic

„Vergelatul” este un obicei care se practică doar în satele Bihorului. Potrivit etnografului Parasca, vergelul - un fel de băț, obligatoriu din alun, unul din arborii sacri la daci - reprezintă bagheta magică a vraciului, iar rolul acestuia este jucat de un „gogă”, cum este numit, adică o persoană cu anumite calități sau de un om care suferă un handicap, în special de auz, la Bratca, spre exemplu, fie de un copil care este considerat curat în fața divinității. De altfel, întreg ceremonialul poartă o puternică încărcătrură mistică.

Ritualul „vergelatului” are loc în ajunul Anului Nou, după lăsarea întunericului, când băieții și fetele nemăritate se adună, de regulă, la casa unei familii care are în bătătură o fată de măritat sau un fecior de însurat. Tinerii vin însoțiți de lăutari, băieții aducând băutură, iar fetele, cozonaci și alte preparate.

Gazda intră în rol și adună de la feciori și fete câte un obiect, mai ales inele, pe care le pune apoi separat, pe sexe, în câte un recipient de lemn sau ceramică, peste care se pun boabe de grâu, simbol al fertilității. Tot gazda trimite vorbă să vină „goga” în „vergel”. După ce i se explică ce rol important are, acesta este așezat pe un scăunel în spatele unei postave din lemn (covată sau albie în care se frământă pâinea), este acoperit cu un cearceaf sau țol de lână, astfel încât să nu-i vadă pe cei din jur. Vasele cu inelele sunt date „gogăi” de sub covată. Gazda dă participanților câte o vergea de alun, pregătite din timp, iar tinerii încep să invoce divinitatea cântând „hora vergelului” cu bătăi ritmate în lemnul postavei:

„Scoate gogă, scoate
Inel d’argințel
Deget mititel
Mire frumușel
Inelaș frumos
Pă norocul nost.”

În unele sate, goga leagă câte un inel de fată și unul de băiat, iar în altele, scoate inelele mixte și le dă gazdei. „Al cui îi inelul acesta? Dar aista?,” întreabă gazda. Proprietarii le recunosc, le iau și rămân împreună cu ceilalți continuând procesiunea până la epuizarea stocului. Dacă se întâmplă ca participanții la ceremonie să fie în număr impar, feciorul sau fata fără pereche trebuie să blesteme spiritul „gogăi”, care nu e identic cu al celui care l-a interpretat ci se crede că aparține unei ființe supranaturale. După ritualul „vergelatului”, perechile ursite trebuie să joace împreună până la crăpatul zorilor noului an. „Întâmplător sau nu, multe din perechile formate de-a lungul timpului la vergel s-au căsătorit în anul următor,” povestește Crăciun Parasca.

Balul turcii

Cu Turca (sau Capra) umbla un grup de feciori neînsurați, petrecăreți și un „birău” sau „grăitor”, conducătorul alaiului. Turca apărea sub forma unei măști viu împodobite, cu cap de lemn acoperit cu blană de oaie sau de alt animal, cu coarne de vită sau de berbec, de care atârnau prime (panglici) și clopoței. „Maxilarul inferior” era mobil („clămpăne după dubă”). Corpul turcii era acoperit cu o pânză roșie sau o bitușă realizată din tot soiul de petice, lungă și largă, de care erau agățate fâșii colorate de hârtie creponată.
Turca era un personaj cu rol mut, muțenie compensată însă prin dans și pantomimă, deosebit de expresive, cât și prin situațiile conflictuale în care era pusă (cu corindătorii și cu spectatorii), în timpul deplasării „de la o casă la alta”, ea ciondănindu-se cu „colegii”, speriind copiii, ciupind fetele etc. Alte „personaje” erau „birăul” (grăitorul), „casierul”, „caii”, „crâjmarul”, „jindarii”, „dobașii”, „hididișii”, corindătorii (cei care cântau) etc.

În timpul deplasării alaiului, capra era „împușcată”, blestemată sau cădea la pământ, era descântată, i se cânta ca la mort, „învia” și pornea din nou la drum, clămpănind din „maxilarul inferior”, zornăindu-și clopoțeii și dansând.

Tot în acest interval al deplasării, se cântau cântece de petrecere și veselie, cu accente licențioase.

Înainte de a intra în casă, spectacolul putea avea loc și în ogradă, în fața casei, turca făcând „inspecția” gospodăriei, apoi, după intrare, se așeza în mijlocul odăii, clămpănind ritmic, în vreme ce ceata de corindători interpreta câteva corinde. Urma dansul turcii, apoi orația de mulțumire pentru daruri, în special pentru colaci și băutură, dar și pentru bani, uneori de un umor sănătos și molipsitor, creator de bună dispoziție, de veselie generală. După aceste secvențe, urmează dansul cu fetele sau femeile din casă și invitația la „nunta turcii”, care va avea loc în primele trei zile ale Anului Nou la „crâjma” din sat sau la casa unuia dintre organizatori. Aici, sărbătoarea se repetă: corinde, orații, dansul turcii, moartea turcii, dezbrăcarea măștii, petrecerea propriu-zisă de Anul Nou.

Jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie pentru anul ce vine, recolte bogate și spor de animale în turmele păstorilor (sărbători agrare).

De aceea, la plecarea din curtea gospodarului, gazda aruncă boabe de grâu peste turcă și însoțitorii săi.

Corindatul cu „dobele”

În Bihor, corindatul cu dobele se practica, de obicei, în satele în care nu se colinda cu Turca. Ca și la Turcă, ceata de corindători era formată din 10-15 bărbați. Aceștia aveau tobe confecționate din piele de capră sau de oaie întinsă pe un cadru de sită sau ciur, împodobite cu iederă, vâsc sau crenguțe de brad. Acest obicei mai dăinuie în partea de sud a județului, având o puternică tradiție în satele Hotar, Șerghiș, Lupoaia, Leș, Lăzăreni și în jurul Beiușului. Îmbrăcați de sărbătoare - cu șube, căciuli negre de oaie împodobite cu brad - și având fiecare câte o dobă decorată cu ramuri de brad, oamenii încep să colinde din casa preotului, intrând apoi din casă în casă, însoțiți de lăutari.

Ceata străbate ulițele satelor într-o mare zarvă spectaculoasă, chiuind în ritmul tobelor și scandând strigături. Larma iscată în prezent pe ulițele satelor are menirea de a vesti gazdele, dar se presupune că în trecut îndeplinea un rol magic. Corindele interpretate de dubași au, în general, texte cu caracter religios, care vestesc Nașterea Mântuitorului, dar nu numai; ei au în repertoriu și colinde laice, pentru fetele nemăritate și văduvele neconsolate, iar pentru cei care îi refuză și nu îi primesc în casă au pregătite colinde cu text ironic și acid.

Umblatul cu Steaua

Este un obicei care evocă momentul în care, la nașterea lui Iisus, pe cer a apărut steaua călăuzitoare a magilor, având ca tematică principală drumul magilor în căutarea Noului Născut.

Stelarii se constituie în grupuri de 6-7 copii: grăitor, Irod, Înger, Voltezar, Melchior, Gașpar, uneori și un „ciobănaș” sau „pitic”. Ei sunt îmbrăcați cu cămăși albe, de cânepă sau in, fiind încinși peste umeri și brâu cu prime tricolore. Pe cap poartă comănac, lucrat din carton viu ornat cu hârtie creponată de varii culori.

Sunt prezente dialogurile între Înger și Craii de la Răsărit, dar și cu Irod. Cântecele de stea încep cu Nașterea, apoi se cântă, în special, „Trei Crai de la Răsărit”, „Steaua sus răsare”, „Trei păstori”, „Răsărit-o răsărit”, „Cântecul lui Adam”, „Viflaime, Viflaime”, „Sara Crăciunului nost”, „Noi umblăm a corinda”, „Mergând Iosif și Maria”, „Colo sus, colo mai sus” etc.

În final, este adus un elogiu gazdei și se primesc daruri sau bani, pe care-i adună conducătorul trupei, „grăitorul”.

„Bitușerii”

Un obicei răspândit în Bihor, mai cu seamă în satele de munte și de deal, poartă numele de „Moșii”, sau „Bitușerii”. Colindătorii poartă câte o țundră lungă, numită în graiul local „bitușe”. Grupul „moșilor” sau al „bitușerilor” este format din 5 până la 8 membri, având în frunte un conducător, „moșu’ moșilor”, care rostește orațiile tradiționale. Din recuzita moșilor nu lipsesc bota cu zurgălăi, căciula (cușma) mițoasă, bitușa.

Ocultism religios

De Bobotează, unul dintre cele 12 praznice împărătești, se pot observa cum obiceiurile arhaice ale strămoșilor noștri, pentru aflarea ursitei, împlinirea farmecelor, a descântecelor de măritiș, pentru fecunditatea oamenilor și a animalelor se împletesc și se completează cu ritualurile credinței creștine. Practicile cu obiecte sfințite, cele mai cunoscute fiind cu firele de busuioc și smocurile din fuiorul de cânepă, și chiar prezența preotului în casele oamenilor, este un bun prilej pentru efectuarea unor ritualuri care prezic sau schimbă viitorul. Spre exemplu, după ce ține post negru și reușește să nu se așeze jos toată ziua din ajunul Bobotezei, fata de măritat pune două oglinzi sub preș, acolo unde stă preotul cu picioarele, iar noaptea, ținând o oglindă în față și una în spate și aprinzând lumânări sfințite, ținute de la Paște, îi apare chipul viitorului soț. Ori ghicitul în oglindă, denumit catoptromancie, este o pratică ocultă și datează dinaintea fabricării oglinzilor, pe când omul se putea zări în apă sau se reflecta în cristale.

Prin „arhaismul creștinismului românesc”, Simion Mehedinți, una dintre cele mai reprezentative figuri științifice și culturale ale țării, înțelege creștinarea noastră timpurie și aproape organică, făcută fără vărsări de sânge și căreia nu i se poate stabili o dată sau un reper evenimențial. Străvechile credințe și practici geto-dacice vor fi contat și în acest caz, fiind fără echivalent în zonă și „singurul popor creștinat pe nesimțite”.

„Iată pentru ce această Ortodoxie nu are nevoie de certificatul nimănui, fie de la Apus, fie de la Răsărit sau de aiurea. Aibă parte fiecare de ceea ce este al lui, dar să ne lase și pe noi cu ceea ce este al nostru”, consemnează Simion Mehedinți.

(decembrie 2015)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din decembrie 2015.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

O familie din Oradea cultivă 143 de soiuri de roșii nemodificate genetic

Ecologiști convinși, orădenii Adriana și Ovidiu Mărcuș se pregătesc pentru o nouă producție de roșii în culori inedite. Astă toamnă, ei au cultivat și recoltat, din propria grădină, nu mai puțin de 143 de soiuri de tomate naturale cu arome, gusturi și culori greu de imaginat: albe, galbene, negre, portocalii, verzi sau bicolore - roșu cu galben, roșu cu mov, verde cu galben etc. „E o încântare să ai o grădină atât de colorată”, mărturisește Adriana.

De profesie ingineri tehnicieni, soții Mărcuș sunt pasionați de grădinărit. În urmă cu trei ani, au luat în arendă o suprafață de teren în localitatea Cetariu unde și-au propus să cultive legume pentru a obține o hrană cât mai naturală și semințe tradiționale proprii. Au început să se documenteze și să aprofundeze subiectul. Căutând pe internet, au descoperit că la nivel internațional există o rețea de grădinari serioși care fac schimb de semințe tradiționale, povestesc între ei ce producții au obținut în condițiile de sol și climă din diverse țări și împărtășesc cunoștințe legate de cultivarea plantelor în sistem sută la sută natural.

„Așa cum există la noi roșiile acestea gustoase țărănești, există și în alte țări, soiurile lor tradiționale. Și acolo, ca și la noi, grădinarii autentici încearcă într-un fel sau altul să salveze produsele autohtone din fața invaziei de semințe hibrid produse în instituțiile de ameliorare”, explică Adriana.

Inginerii orădeni au intrat în rețeaua grădinarilor internaționali oferind la schimb semințe românești: inimă de bou roz, grasa românească, uriașe, cornu dracului etc. „Câteva semințe le-am primit de la o bătrânică din sat, care chiar m-a impresionat cu câtă grijă le păstra, învelite atent într-o pânză albă pe care scrisese denumirea soiului”, mărturisește inginera.

La ora actuală, familia Mărcuș are, pe lângă soiuri tradiționale românești, și semințe autohtone de roșii din țări precum Germania, Anglia, Statele Unite și Rusia pe care le-au cultivat în propria grădină și le-au înmulțit.

Soții Mărcuș și-au propus să aducă în Bihor peste 300 de soiuri de tomate nemodificate genetic de pe toate continentele lumii.

„Din experiența aceasta am învățat că dacă ești disciplinat în tehnologia de creștere a plantelor și obținerea semințelor, atunci ai și rezultate”, concluzionează Ovidiu.

Sfaturi de la grădinarii orădeni

Semănatul semințelor de tomate se face în pahare sau tăvițe alveolare de plastic (culoare neagră, deoarece rădăcinile sunt sensibile la lumină) și are drept scop obținerea unor răsaduri viguroase.

Substratul germinativ trebuie să aibă pH-ul 5,5-6,5 și granulația mai mică de 0,5 mm.

Temperatura optimă de germinare este cuprinsă între 22 și 26 grade C.

Adâncimea de semănare va fi în jurul a 0,5 cm (tomatele au putere germinativă redusă) și udarea inițială abundentă. Importantă este ordinea în care se fac aceste operații: inițial se udă abundent substratul, se așează semințele (2-3 într-un pahar) și în final se acoperă cu un strat fin, gros de 0,5 cm, care nu se mai udă până la răsărire ! Se acoperă totul cu o folie opacă și care reține umezeala.

Dacă se respectă temperatura de 22-26 grade C, răsărirea are loc în 3-7 zile. După răsărirea majorității plantelor se înlătură folia și se udă substratul de fiecare dată când se usucă la suprafață. Temperatura după răsărire este bine să fie cuprinsă între 22-26 grade C în timpul zilei și mai puțin cu 5 grade noaptea, adică 16- 20 grade C. Foarte importantă este asigurarea unei iluminări corespunzătoare naturală sau artificială.

După 25-30 de zile de la semănare se poate face repicarea în pahare negre, adânci și cu diametrul de minim 9-10 cm. Dacă în paharele inițiale au răsărit 2-3 plante, acum vom planta doar câte una în fiecare pahar și le vom uda inițial și ulterior de câte ori substratul se usucă la suprafață.

Înainte de plantare este indicată călirea răsadurilor prin așezarea ghivecelor, câteva zile, la locul plantării definitive (solar sau exterior). Plantele se vor obișnui cu radiația ultravioletă și temperaturile mai scăzute.

O plantare optimă presupune: două rânduri apropiate la 60 cm, după care un spațiu mai mare de 90 cm, în continuare se repetă aceeași configurație. Distanța între plante poate fi de 30-35 cm.

Majoritatea soiurilor se cultivă la exterior. Pentru siguranță este foarte utilă folia gen plasă pentru protecția împotriva grindinei și a insolației prea puternice. Ploile acide și dăunătorii sunt probleme care pentru culturile exterioare sunt mai greu de rezolvat. Recomandăm curățarea plantelor de frunzele atacate cât mai des posibil, chiar îndepărtatea plantelor afectate, atât la culturile exterioare cât și la cele interioare (sere, solarii).

(februarie 2015)

Autor: MARIANA GAVRILĂ

Tinerii din satul Poieni de Jos, județul Bihor, au moștenit o îndeletnicire care-i apără de boli și-i ferește de efectele crizei economice.

Descântecele și ritualurile din jurul plantelor de leac coboară de undeva, din negura vremurilor, laolaltă cu toată înțelepciunea vracilor lui Zamolxis. „Nu poți trata trupul fără a ține seama de suflet”, spuneau înaintașii noștri daci. „Plantele se culeg cu rugăciune, leacul se obține prin descântec, iar vindecarea vine din curățenia sufletească a omului”. Cu această învățătură primită de la bunicii lor, tinerii satului s-au pornit în afaceri cu plantele medicinale.

Pentru tinerii din Poieni de Jos, timpul se învârte în jurul plantelor. Anul începe cu ciuboțica-cucului, vara se încheie cu pedicuța, iar toamna se termină cu rădăcinile de la untul-pământului. Doar iarna-s în repaus, ca și plantele pe care le culeg.

Satul se întinde ca un șirag de mărgele la poalele Munților Apuseni, în partea de nord-est a Depresiunii Beiușului. Ziua-n amiaza mare, ulițele-s pustii. Nici țipenie de om. Toată suflarea satului este ocupată cu culesul, sortatul, uscatul plantelor medicinale și preparatul leacurilor. De la răsăritul soarelui și până la apus. Atât. După ce se lasă umbrele, nimeni nu mai pune mâna pe nicio floare. Plantele sunt lăsate să se odihnească până a doua zi, după ce se ia roua. Ca și ierburile lor de leac, oamenii par misterioși la început, apoi, pe măsură ce te apropii de ei, se deschid ca petalele florilor în razele soarelui de vară. La prima vedere, satul culegătorilor de plante pare o așezare de oameni avuți. Și așa și este, doar că averea lor nu stă în puterea banului, nu se măsoară în numărul camerelor de la stradă sau al mărcilor mașinilor străine de la poartă. Avuția lor de preț o poartă cu ei, în suflet.

Noua generație

Generația de 25 – 30 de ani a început să transforme tradiția strămoșilor în afaceri de familie. Obligați de viață. Timp de vreo zece ani, în perioada 1991 – 2004, părinții lor au neglijat comoara pe care o aveau chiar la ei în sat și s-au prins în vâltoarea căutării unui loc de muncă în țară ori străinătate. Noua generație și-a dat seama că nu are sens să-și irosească viața slujindu-i pe alții atâta timp cât vatra strămoșească le poate oferi un potențial uriaș pentru a-și dezvolta propriile afaceri. Și unii au început să se pregătească temeinic, urmând cursuri speciale, alții s-au înscris chiar la facultăți de profil. Apoi s-au întors în sat să preia de la bunicii și străbunicii lor învățătura de mare preț moștenită și transmisă cu sfințenie din tată-n fiu încă din cele mai vechi timpuri.

„Mie îmi pare rău că n-am început afacerea cu ceaiuri mai devreme. Mi-am pierdut timpul cu Facultatea de Drept și am mai lucrat, ca angajat, la un patron un an de zile”, povestește tânărul Călin Bodenciu.

El a învățat tainele plantelor de leac, dar și arta comercializării lor de la bunicul său.

„Nu poți vinde ceaiurile așa oricum, ca pe mere sau morcovi. Trebuie să știi rolul și rostul fiecărei plante, să poți să-i explici cumpărătorului pentru ce afecțiuni sunt bune, cât să ia și cum să le folosească. Bunicul meu prepara ceaiurile direct în fața cumpărătorului. În funcție de afecțiunea pe care spunea că o are, bunicul punea o linguriță de flori din planta aia, două din cealaltă și omul pleca mulțumit. Acum nu mai poți face asta. Legislația actuală ne obligă să vindem totul împachetat în cutii sigilate”, spune Călin.

O vreme a umblat cu bunicul vânzând ceaiurile prin târguri, stațiuni și piețele din țară. Acum a preluat afacerea și merge doar cu Florina, soția sa.

Satul cu I.F.-uri

În februarie 2009, satul Poieni de Jos a fost călcat de inspectorii Direcției Sanitar Veterinare și ai  Direcției de Sănătate Publică. În urma unui control fulger, oficialii sanitari i-au obligat pe săteni să-și transforme cămările în laboratoare, târnațul în cameră de primire, recepție plante, anexele în depozite și podurile caselor în uscătorii cu colțuri rotunde.

„Ne-au dat șase luni să punem la punct întregul flux tehnologic în conformitate cu noile cerințe legale. Să avem apă curentă, faianță, gresie în încăperile de lucru, becuri cu protecție, iar cei care lucrează cu plantele să aibă analizele medicale la zi. A fost o întreagă nebunie. Tot satul a început să construiască. Veneau mașinile cu materiale de construcție de la Beiuș mai ceva ca la ridicarea unui cartier de blocuri de lux. Noi ne-am făcut camere separate de cele în care locuim,” spune Florina.

Ca să poată vinde ceaiuri mai departe, aproape 40 de familii din generația lui Călin și a Florinei Bodenciu s-au înregistrat și autorizat afacerea cu leacuri naturale la Oficiul Registrului Comerțului ca Întreprindere Familială (I.F.). Au început să plătească la stat impozitul pe venit, să plătească CAS-ul și… dacă au plătit asigurările de sănătate, tot din câștigul net din ceaiuri, trebuie să plătească și la Casa de Pensii. Mai nou, la cerința clienților, tinerii vraci din Poieni de Jos trec pe S.R.L.- uri.

Cei care n-au putut să țină pasul cu cerințele impuse au rămas să muncească pentru cei care au reușit.

Bătălia pe secretele înaintașilor

Deși toți locuitorii satului, de la mic la mare, au în sânge culesul plantelor medicinale, mulți au cam neglijat rețetele străbune.

„Problema e că nu prea mai sunt bătrâni în sat, doar vreo doi, trei care mai știu rețetele acelea vechi de ceaiuri, tincturi și alifii și acum trag toți de ei să le divulge”, zice Călin. Pe vremuri, fiecare culegător de plante deținea propria taină a vindecării pe care nu o divulga străinilor nici în ruptul capului. Acum a apărut o problemă. De când sunt obligați să-și ambaleze, eticheteze și să menționeze pe fiecare produs ingredientele și gramajul folosit, a început concurența și copierea rețetelor unii de la alții.

„Poate să mă copieze cine cât vrea. Secretul meu e simplu: să fiu corect. Să pun acolo exact cât trebuie ca să fiu împăcat sufletește”, spune Călin Bodenciu. „Nu-ți trebuie mai mare plăcere pe lumea asta decât să vezi că un om vine la tine și-ți mulțumește pentru vindecarea pe care i-au adus-o produsele tale”, adăugă tânărul.

De la părintele său, Alexandru Albuț, fitoterapeut, Mihăiță, mezinul familiei, știe că toate plantele medicinale au putere maximă și sunt bune de leac doar dacă sunt culese sub strălucirea razelor de soare.

„Pufulița se culege doar între orele 14.00 și 15.00, menta, care-i planta mea de suflet, este bine să fie recoltată când razele soarelui se află chiar deasupra capului, iar gălbenele se culeg după ce se ia roua și până se lasă umbrele. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască orice culegător de plante. Însă, de un lucru sunt absolut convins: dragostea, ăsta-i secretul în tot ceea ce facem noi aici. Plantele sunt niște ființe vii, trebuie să le iubești, să le vorbești...”, ne mărturisește tânărul.

„Fiule, mi-a spus tatăl meu, bagă bine de seamă, plantele astea de leac nu se culeg oricum. Ai mare grijă când te duci să le culegi să ai sufletul curat. Nu care cumva să mergi ursuz. Să pui gândurile rele deoparte și să ai inima deschisă tot timpul. Fii încrezător în ceea ce faci, gândește-te tot timpul că munca ta o să aducă bucurie în casele altor oameni. Așa m-a învățat tatăl meu, iară eu cred cu tărie că, dacă nu pui suflet în ceea ce faci și nu ai iubire față de plante, atunci mai bine te apuci de altceva”, povestește Mihăiță.

Taina vindecării

Plantele se culeg cu rugăciune, leacul se obține prin descântec, iar vindecarea vine din curățenia sufletească a omului.

Alexandru Albuț a deprins meșteșugul leacurilor în timp, văzând și făcând totul sub îndrumarea directă a bătrânului său părinte.

„Acum mi-am mai îmbogățit și eu rețetele, ascultând pe unul și pe altul și vorbind cu oamenii de prin țară, dar rețetele de bază tot de la tatăl meu le știu. Astea-s sfinte, cum la fel de sfântă este și rugăciunea pe care trebuie s-o spun înainte să mă apuc de culesul florilor și curățenia sufletească pe care trebuie s-o am pe tot timpul mânuirii lor. Așa că oriunde oi fi, în țarină, în pădure sau în vârful muntelui, înainte să pun mâna pe prima plantă, mă întorc către răsărit, îmi fac semnul sfintei cruci și zic:

Doamne, Tată Creator,
Te rog să-mi vii în ajutor.
Doamne, Tu mă-nvrednicește
Mâinile mi le sfințește,
Orice flori culeg cu ele,
Păpădie, soc, sulfină,
Plante din a Ta grădină,
Dă-le leac și vindecare
Pentru toți oamenii care
Au un suflet bun, curat
Ca floarea ce-am căpătat.
Îndepartă tot ce-i rău
Când va bea din ceaiul meu.
Corpul lor îl luminează,
Gura le-o îndescleștează,
Boala piară în pustie
În loc lasă bucurie.
Amin.

„Înaintașii noștri aveau câte un descântec pentru fiecare plantă și-l rosteau la prepararea leacului și tămăduirea celui în suferință. Dar... s-au pierdut și astea odată cu orbirea banului. E mare păcat să dai omului un leac de vindecare numai de dragul banului. Trebuie să pui acolo măcar un gând bun, dacă altceva nu ai. Dumnezeu a lăsat câte o plantă pentru vindecarea fiecărei boli. Plantele fac jumătate, sufletul omului face partea cealaltă”.

Alexandru își amintește și azi de câteva ritualuri la care apucase să asiste pe vremea când era copil.

„Mi-amintesc de culegerea mătrăgunei. Ritualul se făcea în funcție de ceea ce voiai să faci cu planta: să desfaci o căsnicie sau să faci de dragoste ori să vindeci vreo boală grea. Apoi mai era un ritual al untului-pământului. Știu că la scoaterea rădăcinii nu trebuia să vorbești cu nimeni pentru ca puterea negativă a plantei să nu se întoarcă asupra celui care o săpa. Luna are o influență enorm de mare asupra puterii plantelor. Dacă ții cont de fazele și evoluția astrului nopții, ai leac pentru toate bolile. Astea nu erau vrăjitorii, cum s-ar putea crede, era modul de a trăi și a gândi al oamenilor din aceste locuri”, ne explică Alexandru, cu atitudinea aceea demnă, ca adevărat urmaș al lui Zamolxis.

Precizăm că, pe vremea Mariei Tereza, două femei de la Poieni de Jos, din familia Albuț și Avrămut, au mers la principele Imperiului austro-ungar care suferea de o boală gravă de piele și l-au vindecat cu plante. Atunci toți locuitorii din sat au primit împuternicire să vândă plante pe teritoriul imperiului.

(mai 2014)

Acest articol a apărut în revista Formula AS și publicația Fermierul bihorean, ediția din mai 2014.

Autor: MARIANA GAVRILĂ

S-a dovedit științific. Satul Roșia, situat la 16 km de orașul Beiuș, are cea mai veche atestare istorică de pe continentul european și posibil din lume. Urmele de pași umani descoperite în Peștera Ciur – Izbuc, una dintre cele peste patru sute de peșteri existente în localitate, au o vechime de 36 500 de ani, se arată într-un studiu publicat în data de 7 iulie 2014 în American Journal of Physical Anthropology. Sunt urmele unor bărbați, femei și copii, oameni cu o înălțime de peste doi metri.

Pe lângă urmele de pași umani, cu o vechime dovedită, continuitatea locuirii milenare pe teritoriul comunei Roșia este confirmată și de scheletele unor conducători care au trăit în urmă cu 5-6 mii de ani, bijuterii din aur și bronz, găsite în peștera cu Morminți. Vatra satului este numită și azi Orașul de Jos, drept dovadă că aici a existat o așezare cu rang de „civitas”. „Aici a fost un culoar de circulație care a mers până în zona baltică”, spun specialiștii. O ramură s-a deplasat spre sud-estul Franței.

După patruzeci de ani de studii și documentări, cărturarul român Nicolae Densușianu susține în „Dacia Preistorică” și demonstrează pe zeci de pagini faptul că marea profetesă antică Sibila Eritree („Roșiana”) s-a născut la Roșia, în această zonă „roșie datorită cantităților mari de bauxită”.

Profetesa Sibila de la Roșia a ajuns renumită, temută și respectată în întreaga lume, mai ales după celebrele întâlniri (510 î.e.n.) cu cel de-al șaselea și ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, unde prezisese mărirea și decăderea Imperiului Roman, dar și după profețiile privind viitorul Greciei rostite la templul din Delphi, tălmăcite și răstălmăcite de toată elita de poeți și filozofi eleni.

Până în zilele noastre, la Roșia au existat oameni înzestrați cu harul prezicerii, oameni care puteau să prezică viitorul, dar și să facă și să desfacă vrăji împreună cu forța unor făpturi nevăzute.

Petre Cuții

Pe vremea comuniștilor, Petrea Cuții din Roșia a fost unul dintre cei mai renumiți prezicători din țară. Era un bărbat înalt, bine făcut. Nu avea copii. Locuia singur, într-o căsuță modestă cu o cameră, dincolo de cătunul Ţarina, la marginea unei păduri. Venea aproape în fiecare duminică la biserică. Veșnic era încălțat cu opinci și îmbrăcat cu pantaloni și cămașă din cânepă. Așa și-l amintesc sătenii. Era vizitat de tot felul de ștabi. Mulți localnici au văzut atunci, pentru prima oară în viața lor, autoturisme. Nicolae Pupea, Cula Cotunii - cum îi spun localnicii, a ajuns la Petre Cuții la rugămintea unor rude din Timișoara.

„El lucra ca șofer pe TIR, iar soția lui ocupa o funcție importantă. Dar, cu toate că aveau, la vremea aceea, salarii foarte bune, nu puteau pune leu pe leu. M-au rugat să-i duc la Petre Cuții, că auziseră că ăsta știe și are rezolvare pentru toate problemele. În fața căsuței prezicătorului, la umbra unui gorun mare, mai așteptau vreo 50 de persoane. Oamenii intrau pe rând în casă, el le căuta în cărți și le spunea ce avea de spus sau îi punea să aștepte. După ce-au ieșit rudele mele, îl văd pe Petre că iese în pragul casei, fluieră o dată din degete și zice: Hai că avem de lucru. Trebuie să te trimit la oamenii aceștia că au o problemă! Nu vedeam pe nimeni, toată lumea tăcea și asculta. Deodată din gorunul acela bătrân aud o voce ca de copil: Verișoara ei i-a luat fire de păr, când a fost mireasă. Le-a pus la un pom uscat și a blestemat-o să nu poată pune ceva deoparte până când va face pomul acela poame, spuse vocea aceea. Mergi să desfaci ce-i făcut acolo?, întreabă Petre. Merg, răspunse vocea care semăna cumva cu ce auzisem eu la teatrul de copii. Pe drum, la întoarcere, rudele mele au recunoscut că verișoara aceea de care a vorbit prezicătorul a fost îndrăgostită de soțul ăsteia care venise la Roșia, că-și dorise tare mult s-o ia pe ea de nevastă”, îmi povestește localnicul, Nicolae Pupea.

Nicolae l-a mai vizitat pe Petre Cuții după aceea și cu problemele pe care le-a avut cu băiatul său. „Numai pe el îl am și, nu că-i pruncul meu, da’ a fost un fecior frumos și aveam o stare materială bună. Eu vroiam să se însoare și să stea cu mine acasă. El nu și nu, că se duce ginere la una din satul vecin. Atunci l-am consultat pe Petre Cuții. Când a auzit despre cine-i vorba s-a ridicat și mi-o zis: Măi, stai că la asta eu i-am făcut de mărit. Nu-i bai, am zis io, da’ desfă înapoi ce-ai făcut. Ba, îi oleacă de bai, îmi spuse, că asta-i cu două tăișuri. Că s-ar putea să nu pot și atunci pruncu’ tău s-ar putea să moară. No, când am auzit asta, i-am spus să-i deie pace așa cum îi. Așa o și fost, până la urmă.”

Sluga din cămară

Onuca era o femeie mică de statură și părea că bătrână se născuse. Oamenii îi purtau de frică, că era cam rea și nu mergea la biserică. Nici Onuca nu a avut copii.

„Onuca a murit cu vreo cinci-șase ani în urmă, îmi spune Nicolae. Eu am ajuns la ea o dată când cineva mi-o furat roaba. Îmi construiam casa atunci și aveam mare trebuință de roabă. Drept îi că, înainte de a merge la ea, am amenințat în stânga și-n dreapta că mă duc la Onuca și, văzând că nu are efect, m-am dus. I-am povestit femeii ce s-o întâmplat, ea stătea în picioare în cadrul ușii deschise de la cămară. După ce am terminat, ea n-a spus niciun cuvânt. Din cămară am auzit o voce ca de copil, la fel ca la Petre Cuții: Las că ți-o aduc eu. Atât și nimic mai mult. Și, într-adevăr, după două zile, m-am trezit într-o dimineață cu roaba la poartă. Ia, că mi-o adus dracu’ roaba, am zis. Că mi-o adus-o sluga lui Onuca ori că s-o temut cine mi-o luat-o și mi-o adus-o înapoi, nu știu ce să zic”, povestește Nicolae, neștiind nici astăzi prea sigur ce s-a întâmplat atunci.

Nemuritorii

Bătrânii satului spun că, pe vremuri, nimeni nu avea chef să cânte bucuria nașterii unui copil, pentru că știau ce viață zbuciumată îl așteaptă aici, pe pământ. În schimb, la moartea unui om participa întreaga obște. Nimeni nu lucra în ziua aceea. Rânduielile înmormântării erau cunoscute până-n cele mai adânci taine. Pentru roșieni, important era nu numai să știi cum să te desparți de un muribund, ci să știi să conduci sufletul mortului în lumea de dincolo, să-l ajuți să nu se rătăcească în marea trecere spre viața veșnică.

„Dacă rudele mortului greșesc ceva în timpul ritualului funerar ori dacă cel decedat nu a fost pregătit cum se cuvine pentru plecare, atunci există riscul rătăcirii. El va fi plecat de aici, dar nu va ajunge niciodată acolo. Sufletul care își părăsește trupul, adăpostul lui protector, poate fi răpit de spiritele malefice sau se poate rătăci din drumul ce îl are de străbătut, de aceea se pune pe el o seceră sau se fac unele lucruri pentru apărarea lui în aceste momente de vulnerabilitate”, explică profesoara Valentina Silaghi în lucrarea Schițe monografice ale comunei.

Sătenii cred că morții care nu își găsesc adăpost în cealaltă lume se întorc înapoi și provoacă stricăciuni o vreme, până își găsesc drumul spre locul lor ori se transformă în strigoi. Strigoii sau vâlvele, spun ei, sunt sufletele sinucigașilor sau ale celor cu păcate foarte grele ori morții cărora li s-a greșit cu ceva în ritualul înmormântării ori au murit fără să se fi împăcat cu toată lumea.

Cămașa de strâgă

Locuitorii din cătunele comunei se apără și azi și se vindecă de boli cu puterea descântecelor. Ca să aibă efect, multe descântece se fac până-n răsăritul soarelui, iar cele de miercurea și vinerea sunt considerate mai cu leac. Descântecele de deochi, de ulcior, de scrântitură sau de gânduri murdare se spun cu voce șoptită, iar din arsenalul de lucru nu lipsește cuțitul, apa, cărbunele, untura de porc, coada de mătură sau firele de lână. În descântecul de scrântitură, spre exemplu, se folosește untura de porc și în timp ce se unge locul bolnav se zice de șase ori:

„Doamne, Mărie, Maică sfântă,
Eu mă rog ție,
Tu-mi ajută mie,
Scrântitura să se tămădească
Vână cu Vână,
Carne cu carne,
Os cu os, sânge cu sânge
Mai mult să nu-l doară!”

„Mai demult, când se îmbolnăveau copiii mici, primul lucru care se făcea era descântecul de strâgă. Copilul vedea strâga, dar ceilalți din încăpere n-o pot vedea și atunci se îngălbenea, se înverzea și începea să plângă până murea, dacă nu i se descânta. Dacă nici așa nu-i trecea, atunci musai trebuia făcută cămașa de strâgă”, spun localnicii.

Strâga era un spirit malefic și ataca copiii mici de până-n șapte ani. „Cămașa de strâgă” trebuia lucrată de către o femeie văduvă tocmită de părinții copilului la care venea strâga. Nu oricine se lega la un astfel de lucru. Dacă femeia nu putea duce ritualul la bun sfârșit ori greșea ordinea lucrului, plătea cu viața copilului sau cu propria viață.

Pânza de cămașă trebuia adunată din șapte locuri de femeia văduvă din sat. Se așeza apoi pe un scaun în casă, fără să se mai ridice și începea să coase cămașa dintr-un singur fir. Nu avea voie să-l adauge sau să-l întrerupă. Nu vorbea cu nimeni, nu făcea pauză, nu bea apă până nu găta cămașa. Apoi lua cămașa și o ducea între hotare, între două sate, fără să vorbească cu nimeni pe drum, o punea într-o bâtă sub formă de cruce înfiptă în pământ și o lăsa acolo. Atunci vorbea prima dată strigând la strâgă să vină să ia cămașa și să lase copilul.

Satu-i plin de povești despre strigoi, strâji sau borsocăi, oamenii vorbesc despre făpturile nevăzute cum ar vorbi un orășean despre vecinii de bloc de la etajele superioare. Vorbesc despre o lume care, pe cât e de nevăzută, pe atât e mai greu de înțeles.

Dar au leac și descântec potrivit pentru fiecare-n parte. Și toate lucrurile astea nu le-au învățat din cărți, căci nicăieri nu stau scrise, ci așa le-au moștenit din vremuri tare îndepărtate.

De-a lungul mileniilor, oamenii din Roșia au rămas precum copacii, care, cu cât sunt mai falnici, cu atât au rădăcinile mai adânci. Și, pe cât le sunt poveștile mai faimoase, pe atât le este istoria mai adânc înfiptă în pământ.

(mai 2014)

Acest articol a apărut în publicația Fermierul bihorean, ediția din luna mai 2014.

Autor: MARIANA GAVRILĂ